Interviu
Gheorghe Schwartz

OMUL S-A SCHIMBAT PREA PUTIN ÎN CEI 2500 DE ANI

Articol publicat în ediția Viața Românească 6-7 / 2009

GHEORGHE SCHWARTZ ÎN DIALOG CU IOLANDA MALAMEN

Iolanda Malamen: Gheorghe Schwartz, ce are literatura atît de fascinant?

Gheorghe Schwartz: Eu nu pot raspunde la aceasta întrebare decât în nume propriu: nu stiu cum se prezinta literatura altora, (cred ca) stiu doar cum arata acest univers paralel în care ma învârt eu: asemenea unui acvariu. Eu am acasa pesti si unul dintre momentele cele mai importante al zilelor mele este atunci când îmi beau cafeaua de dimineata (cu opt biscuiti), iar pestii îsi primesc si ei hrana lor. Oricât am fi de grabiti (si pestii, si eu), nu putem sa nu ne uitam si unii la altii. Dupa sticla se gaseste o lume suficienta siesi, cu bucuriile ei – care, de afara, ni se par strict fiziologice si caraghios de marunte – , cu tradarile si cu crimele ei – care, de afara, tot doar fiziologice ni se par. Ma uit, de decenii, în fiecare dimineata, la acest spectacol, iar, când scriu, încerc sa ma situez si în afara acvariului în care stau si privesc, în fiecare dimineata. Vazut de afara, totul este posibil, iar în spatele pietrelor si plantelor se afla misterul. Si regulile sunt altele: pot sa-l imaginez pe sarac bogat – si el chiar bogat devine – si pot sa ma supar pe ticalos si chiar sa-l omor. S-a gândit vreodata vreo instanta sa-l condamne pe numitul Shakespeare William pentru ca si-a ucis cu atâta cruzime personajele? Nici nu-l putea acuza de ceva pe dramaturg fiindca, de fapt, personajele s-au omorât singure, acolo, în spatele sticlei acvariului, unde scriitorul nu are acces decât cu privirea si cu imaginatia.

I.M. V-ati imaginat vreodata un tinut al scriitorilor? Va gînditi ce cantitate imensa de…orgolii ar fi?

G.S. De posibilitatea unui tinut chiar ipotetic al scriitorilor s-au speriat atât de tare si anticii, încât, în mod preventiv, ar fi vrut sa-i izgoneasca pe poeti din cetate. Scriitorul are cetatea lui, la fel cum si Dumnezeu are lumea lui. Mi-e la fel de greu sa-mi imaginez o cetate locuita si – Doamne fereste! – cârmuita numai de scriitori, pe cât de greu mi-ar fi sa-mi imaginez aceeasi lume creata si manageriata de mai multi Dumnezei. „Daca varsa cineva sângele omului, si sângele lui sa fie varsat de om; caci Dumnezeu a facut pe om dupa chipul Lui”, scrie în Geneza (9.6.) Ar curge prea mult sânge...

I.M. Cum era Lugojul copilariei? Îl mai pastrati în suflet?

G.S. Mai toti lugojenii suntem mari patrioti locali. Dar oamenii se mai împart si dupa atasamentul lor fata de tot. (Testul este acesta: poti sau nu poti sa te desparti de o haina veche, de o carte pe care ai citit-o etc.? Eu nu ma pot desparti.) Daca esti lugojan si, pe deasupra, nu te poti desparti de un obiect vechi, si locurile se impregneaza de sufletul tau. Acvariul copilariei mele, presarat cu spaimele pe care le traiam cu naturalete, mi-l amintesc asemenea pestelui mutat dintr-un areal în altul. Pe când atunci, miscarile mele, parca inutile într-un spatiu atât de limitat, trebuiau sa respecte ceea ce îi impuneau legile de acolo, acum totul a devenit posibil în acele amintiri. În fond, „Lugojul copilariei” mele a devenit tot literatura.

I.M. Cînd au început ,”predispozitiile” literare?

G.S. Am în sânge foarte multe spaime acumulate de la cel putin Cei O Suta de stramosi a caror rezultanta sunt, spaime pe care am învatat cât de cât sa le stapânesc. Una dintre solutii e scrisul. Nu sunt cu totul liber nici în scris, fiindca degeaba îmi imaginez ca pestele cel rosu îl va mânca pe cel negru, când realitatea din spatele sticlei îmi arata ca e invers. Dar pot sa nu ma uit acolo decât atât cât îmi convine, sa ma uit în alta parte si sa nu mai vad cum pestele negru iese victorios de sub o piatra, iar lesul celui rosu pluteste deasupra apei. Pot sa ma uit în alta parte si sa-mi imaginez ca lucrurile s-au desfasurat dupa logica mea. Prima mea „opera literara”, o piesa de teatru despre pionieri, s-a jucat, pe când eram în clasa a V-a, la studioul de radio local. Apoi am mai scris teatru, dar înfiorator de prost. Asa ca m-am lasat pagubas pâna prin anul III de facultate. Fiindca aceasta, facultatea, m-a dezamagit total, am început sa fac altceva: singurul lucru care mi-a stat la dispozitie a fost pixul. Atunci am început sa lucrez la Psihologia transversala, care avea sa apara 40 de ani mai târziu. Între timp, am scris si proza, asa zisa proza absurda. Precum si teatru absurd.

I.M. Ati debutat într-o revista literara glorioasa: Familia.

G.S. Eram pe peronul garii din Arad, când am descoperit coloana sem­na­ta de mine în revista Familia. Era 25 octombrie 1969. Pâna atunci am trimis zeci de plicuri pe la diferitele reviste. Sase saptamâni mai târziu, mi-a­ aparut o pagina si în România literara. De fapt, nu s-a schimbat mare lucru: din 10 încercari, îmi aparea, în medie, una. Emotiile au ramas, multa vreme, aceleasi. Acum lucrurile s-au schimbat: atunci, colindam orasul pe la diferitele chioscuri de ziare sa vad cu zece minute mai repede daca mi-a aparut în sfârsit proza, asa cum mi s-a promis de trei luni.

I.M. Îl mai colindati si astazi?

G.S. Acum nu mai am ce colinda, revistele de cultura nu prea mai apar la Arad. Atunci publicam doua proze pe an în România literara, acum sunt bucuros daca îmi mai apare si una... Când ma simt în interiorul acvariului sunt emotionat, când am puterea de a privi din afara sticlei, ma apuca râsul.

I.M. Între imaginar si real, exista în ce va priveste, multe tunele subterane.

G.S. Pai, tocmai acele tunele subterane reprezinta literatura. Când scriu la Cei O Suta, realul si imaginarul se suprapun atât de mult, încât nici eu nu le­ mai pot desparti. În Cei O Suta viermuiesc multe personaje extrase din sur­­se rare. Cât am mai folosit masina de scris, îmi faceam cu creionul pe ma­­nus­cris semne doar de mine stiute ca sa mai recunosc macar care erou s-a­ trezit dintr-o fisa de biblioteca si care a sarit din mintea mea. Acum, când tastez calculatorul, aceste semne au disparut, iar tunelele subterane ma duc dintr-o parte în alta, dupa o ratiune doar de ele stiuta.

I.M. Va rataciti fabulos... cum s-ar spune.

G.S. De multe ori nu mai am habar cine a fost aievea si cine nu, dar ma amagesc spunându-mi ca în mod sigur multe personaje le-au sarit si scribilor mai vechi din propria lor minte în calimara si apoi, pe nesimtite, pe hârtie. Realitatea, „istoria” cum mai este ea numita, este varianta pe care ne-au la­sat scribii, varianta pe care cenzura (din interiorul lor sau din afara lor) le-a permis s-o reproduca. Dar mai este un fenomen care uneste imaginarul de real: mi s-a întâmplat sa povestesc întâmplari inventate, sa ma folosesc de personaje nascocite si sa ma pomenesc, dupa ce am asternut toate astea în pagina, ca altcineva, un alt scrib, sa ma confirme prin hârtoagele sale vechi de sute de ani.

I.M. Sunteti un caz singular în proza româneasca: de cîtiva ani buni, v-ati­ angajat la scrierea unei epopei literare, Cei O Suta, care ambitioneaza cuprinderea romanesca a tuturor epocilor din istoria omenirii. O munca de scriitor, uriasa.


G.S. Am început sa scriu Cei O Suta dupa ce am publicat deja noua carti si când am simtit ca acelea nu m-au izbavit, desi, desigur, nu le reneg, la fel cum nici un parinte normal nu-si poate renega odraslele, pentru ca ele s-au nascut datorita sperantei parintelui în dainuire. Cei O Suta s-au ivit dintr-o criza existentiala, dar si pentru ca eram deja pregatit sa ma înham la o ase­menea munca. Îl invidiam pe Doctorul Faust – cel care, pâna la urma, n-a procedat chiar onest cu diavolul- fiindca i s-a ivit Mephisto sa-i ofere pactul celor douazeci de ani. Noi, ceilalti muritori, nu avem nici o certitudine pentru viitorul nostru care, oricât de riguros planificat, ramâne tot ipotetic. (Eu nu pot sa spun ca mâine voi merge la cinematograf. Eu pot sa spun doar ca mi-am propus ca mâine sa merg la cinematograf. Oricând, acvariul se poate sparge, ori stapânul sa uite sa ne mai dea de mâncare, ori din spatele unei plante sa apara pestele cel negru.) Dar Cei O Suta constituie si o consolare: daca eu reprezint a o suta parte (un procent) din istoria atestata a omenirii, înseamna ca nici nu sunt atât de trecator, „haul istoriei” nu este chiar atât de adânc, iar speranta mea pâlpâie totusi mai luminoasa.
Cum omul s-a schimbat prea putin în cei 2.500 de ani pe care îi parcurge, nefiind în lume niciodata o perioada linistita, înteleg tot mai mult rolul meu de veriga în lungul lant: un rol neînsemnat, desigur, dar, daca aceasta za n-ar exista ori daca ar ceda, tot sirul s-ar desira. Or, în cei 2.500 de ani, cu toate provocarile cumplite lansate de natura si de om, nici o veriga n-a întrerupt lantul.

I.M. V-ati izbavit ajungînd la concluzia asta?

G.S. Constiinta aceasta cuprinde, într-adevar, izbavire. Plus ca, de multe ori, ne regasim în ceea ce a fost. Ceea ce ne permite ca speram si ca ceea ce este va mai fi. N-au spus înteleptii „ceea ce este jos este si sus”?

I.M. Gheorghe Schwartz, cu ce putem asemui aceasta munca incredibila la care v-ati, ”înhamat”?

G.S. Munca aceasta a ajuns sa fie adevarata mea viata, adica am plonjat de – iata! – peste 23 de ani – în acvariu. Astazi nu mai spun ca, de pilda, în 1996 a avut loc un anumit eveniment din viata mea, ci ca pe vremea (când îl finisam pe) Al Patruzeci si saptelea s-a întâmplat acel lucru. Aventura este teribila pentru ca ma duce în diferitele momente ale dezvoltarii materiale si tehnice, prin decoruri despre care pâna atunci doar am citit, dar nu le-am parcurs, prin grozavii greu imaginabile. Am ajuns, astfel, sa fiu constient ca sunt cel mai norocos dintre Cei O Suta, fiindca nu cunosc o alta perioada lunga de peste 63 de ani în care cineva sa fi trait fara ca razboiul sa-i bata zi si noapte la geam. Chiar daca mi-am oferit acestui proiect toata energia care-mi ramâne dupa ce termin cu muncile pentru supravietuire, Cei O Suta ramâne – poate alaturi de Psihologia transversala – contributia mea de veriga (peste menirea de legatura între cei de dinainte si cei ce vor veni).

I.M. Cu ce ochi priviti literatura care se scrie acum în România? Sunteti ca sa spun asa, cu informatia la zi?

G.S. Nu pot fi cu informatia la zi, mai ales ca 90% din ceea ce citesc este pentru Cei O Suta. Dar bineînteles ca ma intereseaza ceea ce se întâmpla în jurul meu. Când privesc din interiorul acvariului literatura care se scrie acum în România, sufar ca scriitor – adica la fel ca orice om superorgolios- ca neonul este mereu astfel fixat încât sa lumineze doar un mic colt din interior. (În nici un caz coltul meu.) Pe urma, uitându-ma din partea cealalta a sticlei, vad ca niciodata în viata Celor O Suta ierarhiile zilei n-au fost si ierarhiile cele care sa dainuie. Dar, parca mai mult ca oricând, românii traiesc acum doar pentru prezent: asa în economie, asa în politica, asa în cultura. Parca a disparut orice speranta escatologica. Oare cum se poate vietui asa?

I.M. Ce precumpaneste în mentalitatea scriitorului român? Dar în cea a criticului?

G.S. Este întrebarea de care mi-a fost frica. Ea ma întoarce într-o realitate iluzorie din care fac tot mai multe eforturi spre a ma salva. Sunt si eu scriitor, poate mai orgolios decât ceilalti – am si o carte care se numeste Paranoia Schwartz –, altfel nu as fi avut nebunia de a ma aventura în proiectul Celor O Suta (proiect care, odata ce am ajuns la Al Optzecilea, nu mai poate fi numit proiect ci certitudine). Ca sa nu intru iar în vesnicele mele polemici, prefer sa renunt, macar de data asta, la raspuns.

I.M. Ce fel de oras este Aradul? Ce are numai al lui? (Amos Oz locuieste în Israel într-un oras care se numeste Arad).

G.S. Am ajuns acum 40 de ani la Arad prin repartitie ministeriala, dupa absolvirea facultatii. (Am ajuns la Arad pentru ca port mustata. Dar asta este o alta poveste, care nu încape în acest dialog.) Am crezut ca o sa ramân câteva saptamâni, dar acum mi-am gasit aici frunza sub care sa ma ascund si mi-e bine. Am trecut si pe lânga Aradul din Israel. Îl prefer pe cel în care traiesc. Poate ca, daca as fi stat 40 de ani acolo, l-as fi preferat pe acela. Am spus mai devreme ca sufletul meu se scurge în obiectele din jur, daramite în spatiul în care respir si expir. Ce fel de oras este Aradul? Pentru mine el constituie una dintre scenele pe care au jucat Cei O Suta. Pentru altii, probabil ca reprezinta altceva.

I.M. Dupa douasprezece romane si multe nuvele si povestiri, ce puteti spune privind în urma?

G.S. Am predat volumul VIII din Cei O Suta – Secretul Florenta – si aceasta va fi cea de a treizecea mea carte tiparita. Ce sa fac? Sunt un grafoman.

I.M. Nu va manifestati si ca un hedonist constiincios?

G.S. Nu suport petrecerile, nuntile, botezurile, înmormântarile, restaurantul ma plictiseste îngrozitor. Si atunci, ce ramâne? Ce sa fac? Scriu. Am­ întârziat cu o zi raspunsurile la dialogul nostru pentru ca tocmai am ter­minat o carte despre „Editorial”, carte care trebuie sa ajunga la studenti pâna în sesiunea de iarna. Privind în urma, cred ca vad ca s-a întâmplat ceea ce­ trebuia sa se întâmple: pâna la vârsta de 40 de ani m-am pregatit (fara s-o stiu, desigur) pentru Cei O Suta. Si Psihologia transversala asta a fost. Nu stiu daca Dumnezeu îmi va mai darui timpul si puterile necesare sa ajung la Al O Sutalea. El stie mai bine. Spun asta pentru ca si pâna acum a rânduit lucrurile în modul cel mai judicios.

I.M. Ce roman din istoria literaturii din toate timpurile, ati fi vrut sa-l scrieti?

G.S. Cei O Suta.

I.M. Exista un tipar în proza româneasca?

G.S. Sa repet ca tiparul din proza româneasca – ca si politica de aici – se definitiveaza (?!) la cârciuma? Ce sa fac, daca eu ma plictisesc la cârciuma? Trag ponoasele... Nu, de data asta, nu mai vreau sa ma cert cu nimeni.

I.M. În araba exista mai multe sute de cuvinte numai pentru camila…Arata asta multa fantezie, sau multa veneratie? S-ar descurca scriitorul român?

G.S. Nu mi-ar placea sa traiesc într-o astfel de limba. În româneste pentru „pâine” – în afara de regionalisme – se spune doar „pâine”. Asta îmi permite sa ma gândesc, în functie de trairi, cutume si dispozitie, la pâinea de la tara facuta în cuptorul casei, la bagheta pe care am mâncat-o la Paris sau la franzela pe care o hapai fara sa ma mai gândesc la ea. Câte sugestii pot sa ofer, eu, ca scriitor, folosind adecvat doar aceasta singura sintagma pentru obiectul „pâine”!

I.M. Gheorghe Schwartz, as avea înca multe alte întrebari de pus, despre personajele din romanele dumneavoastra, despre timpul de lucru, despre postul de decan al Facultatii de Stiinte Umaniste din Arad, despre zecile de critici literari care v-au comentat cartile, despre premii, s.a.m.d., dar închei, punîndu-va o ultima întrebare: ati tinut un jurnal punctual al impresionantei epopei pe care o construiti?

G.S. În urma cu câteva luni n-am mai candidat pentru functia de decan. Am si asa destule de facut la Universitatea de stat „Aurel Vlaicu” din Arad. Acolo si pe lânga ea, mai sunt în tot felul de comitete si comitii, mai îndeplinesc numeroase alte functii, scriu, în medie, sapte materiale de presa pe saptamâna. N-am tinut un jurnal propriu-zis pentru Cei O Suta, dar am umplut câteva caiete de lucru, unde am notat fapte si idei. Caietele acestea sunt tot mai subtiri, pe masura ce am devenit supusul smerit al calculatorului. Calculatorul ucide, cred, acele urme-adjuvante, asa cum ucide si genul epistolar. Posta electronica este efemera. Viata se justifica daca este o permanenta lupta cu timpul. Jurnalul punctual al Celor O Suta este format din cele opt volume terminate, din al noualea (Diavolul argintiu) la care lucrez si din celelalte care nadajduiesc sa mai vina. Daca nu, înseamna ca acolo se va întrerupe si jurnalul meu punctual.