Proză
Nichita Danilov
O PLIMBARE PANA LA PALAT SI INAPOI
Articol publicat în ediția Viața Românească 6-7 / 2009
Ma trezesc azi la patru dimineata cu dureri de cap si tuse în piept. Stau eu ce stau în asternut, tusesc, fac niste calcule si ma îngrozesc: cifrele capata, ca sa zic asa, aspecte de-a dreptul... gastronomice. O fi de vina criza ce se anunta ca se va abate ca o avalansa peste noi?! Sau poate schimbarile de clima ce dau pamîntul peste cap?! În loc de suta vad un kilogram de cartofi si în loc de mie, o chifteluta. Milionul se metamorfozeaza într-un bocanc cu sireturi scoase si talpa descusuta... Oare într-adevar, în curînd, din pricina secetei, si-a guvernantilor, vom crapa de foame si, în disperare de cauza, dar si în semn de protest, legîndu-ne sireturile de bazinul de apa de la baie, vom încerca sa ne punem capat suferintei, apelînd la gestul suprem?! Dar ce-mi pasa cît costa un cartof sau o chifteluta?! Aici, stau la cadurica la azil, si am de toate! Am avut noroc de fostul meu director, cu care am dat nas în nas la un prohod. Nu stiu cum a facut si ce-a facut, dar tot dînd din coate, a fost trimis ambasador în Cuba, apoi, la întoarcere, a devenit prefect. Ma tot învîrteam acolo, cu palaria-n mîna, si l-am vazut ca se uita o data lung la mine si ma întreaba: „Mai, tu nu cumva esti ala?” „Eu sînt, excelenta,” i-am zis. „Nu sînt nici un fel de excelenta cu tine, ia zi-mi ce faci? Cum ai ajuns aici?!” I-am spus , pe scurt, povestea, iar el, vazîndu-ma ajuns cam de izbeliste, m-a întrebat: „si acuma unde stai?!” „Pe ici, pe colo, pe unde apuc si eu...” Pensie ai?” „Deocamdata, n-am...”„Ia sa vii la mine cu toate documentele, sa vedem ce putem face...” M-am dus... M-a primit ca pe un domn si mi-a facut loc la azil. S-a ocupat si de pensie si nu numai atît. Aflînd ca sînt încurcat, am mai obtinut un loc la camin si pentru Nadine. Pentru noua mea Nadine, care chiar daca are un pic de gheb în spate, e totusi înca sic... Împartim amîndoi aceeasi camera, ba uneori dormim chiar în acelasi pat. În fine, mîncare ca mîncare, dar omul mai are nevoie si de bautura. Doar nu poti toata ziua sa bei apa chioara. Nu de alta, dar ti se fac matele armonica, ca unui cîine ajuns de izbeliste... În fine, ce sa zic, nici în cosmarurile mele cele mai negre bântuite de paturi si gândaci nu m-am îngrozit atât. Bâjbâi pe lânga pat, dau peste pachetul de tigari, dar cutia de chibrite unde-i? Diavolul a facut-o disparuta sub parchet. În sfârsit, pipai cu mâna si o gasesc. În cutie nici urma de chibrit. Asta ma deprima si mai mult. Ce-ti poate limpezi mai mult mintea decât o tigara pe stomacul gol? Dau sa adorm la loc, însa somnul nu se prinde de pleoape. Ma zvârcolesc pe o parte si pe alta, din ce în ce mai agitat. Iar creierul e atât de naclait, atât de plin de groaza, atât de înglodat în tot felul de miasme, încât îmi vine pur si simplu sa ma iau de par, sa ma dau cu capul de pereti.
Si cum ma chinui asa, plin de sudori, îmi trece deodata o idee prin cap. Ce-ar fi, îmi zic, sa ma duc la Palat si sa le zic una si buna! Rumeg ideea pe-ndelete si ma ridic din pat. Capul îmi vîjîie îngrozitor, în urechi am un zgomot ciudat. E ca si cum ar tiui si tavanul si peretii sau ca si cum în loc de pereti si de tavan as fi înconjurat de un tintirim plin de cosasi... Nicaieri nu tîrîie cosasii mai frumos ca-n cimitir... Stiu foarte bine, le cunosc tabieturile, am înnoptat de atîtea ori acolo, încît as putea sa reglez si ceasul dupa ei! Cel mai frumos tîrîie greierele la prînz, dar sînt unii care odata porniti nu se mai opresc din tîrîit nici dupa miezul noptii! Îi aud pâna si mortii ce-si dorm somnul de veci la umbra unor cruci din cimitir, casca si se întind pîna le pocnesc oasele. Si apoi, acompaniati de acelasi tîrîit, adorm la loc. Casc si eu, încheieturile-mi pocnesc. Fac cîteva miscari de gimnastica (m-am obisnuit cu gimnastica pe vremea cînd am lucrat ca iluzionsit la circ) si-acum iata-ma-n picioare. Peretii se mai clatina, ca si podeaua, de altfel. Dar nu ma dau batut. Privesc pe geam, e înca întuneric. Sa tot fie cinci fara un sfert. De când ma zvârcolesc în pat n-au trecut nici trei sferturi de ora. si când stai la un paharel, timpul zboara pur si simplu ca o musca pe sub nas. Nici nu vezi când s-a facut amiaza si daca ridici ochii si te uiti în strada, s-a si-nserat. Cu timpul nu e de glumit. Te întorci în camera si consoarta te ia la rost: unde ai fost de dimineata? Câti bani ai dat pe bautura, ca parca ar fi vorba aici numai de bani. Omul mai are si necazuri. Chiar ieri îmi spunea: în loc sa-ti rezolvi treburile umbli prin bodegi... Nu am nici un fel de treburi de rezolvat. Treburile mele le rezolva altii. Iar daca am intrat în bodega, asta-i alta poveste. Mai înainte însa am trecut prin cimitir... E acolo o întreaga lume...
Nevasta e bine s-o lasi sa bodoganeasca în legea ei; chiar daca n-ai lasa-o, ea tot te-ar ocorî. Un ban daca-i scapi, îl cheltuie pe fel de fel de fleacuri, dar de vorbit vorbeste cât zece la un loc. Si macar daca ar fi mai breaza. Dar cum e turcu, asa-i si pistolul. Bea uneori cot la cot cu tine, si face tot felul de prostii, si brusc te trezesti cu ea calugarita. Nici usturoi n-a mîncat, nici gura nu-i miroase. Zi-i femeie si atît! Diavolul m-a ispitit pentru a nu stiu cîta oara si cînd îmi era lumea mai draga m-am încurcat cu ea...
În fine, ma dau jos din pat, pe întuneric, îmi trag nadragii, îmi pun camasa, haina, pardesiul, bâjbâi pe lînga pat dupa pantofi, observ ca sînt deja încaltat, trec în baie, caut în dulapior sticluta, trag un gât, nu e chiar rau, dimineata te unge pe stomac, bag sticla în geanta, îmi iau pardesiul, palaria si ies pe usa, aruncând o vorba în treacat, ca ma duc la cumparaturi. Daca m-aude, bine, daca nu, sa fie sanatoasa...Noua mea Nadine se întoarce de pe un gheb pe altul. Se ridica în capul oaselor, casca niste ochi cît cepele, bolboroseste ceva prin somn si cade înapoi în nesimtire. Închid dupa mine usa, ridic resemnat din umeri, ce în plapuma ti-e scris, în frunte ti-e pus, cobor treptele si dau sa ies pe poarta, dar ma opresc la timp... Portarul, cu toate ca nu duce paharul la ureche, doarme iepureste. Daca ma vede, ma întoarce din drum. N-am chef sa ma tîrguiesc cu el. Asa ca ies, ca un cîine, în patru labe, ma strecor pe lînga geam, si iata-ma viu si nevatamat pe trotuar...
...Pe strada ceata. Copacii dau sa înverzeasca. Aerul e cât se poate de curat. Îl trag cu placere în plamîni, pîna ma apuca ameteala. Ies la sosea. Circulatie putina. Ici-colo se aude câte o tuse seaca. Mai trece câte un autobuz. În timp ce înaintez pe trotuar, cu gândul la fel de fel de lucruri, vad deodata în fata mea, nici la zece pasi, o caruta cu nutret. Mai întîi greieri si apoi fîn: frumos început de dimineata! Înainte de-a ma întreba ce cauta caruta în oras, ca doar eram deja pe bulevard, am asa, o iluminare. Grabesc pasii, ma apropii, niste faruri lumineaza din spate, umbra mi se proiecteaza pe asfaltul usor umed, camionul trece si încep sa smulg smocuri si sa le îndes în geanta. Burdusesc fânul printre hârtoage si trec din nou pe trotuar. Traversez bulevardul si urc într-un tramvai. Nici tipenie de om. Dupa câteva statii cobor, mai am timp sa ajung la timp acolo unde trebuie... Piciorul începe sa ma jeneze mai jos de genunchi. Poliomelita. Am contactat-o în adolescenta, am scapat totusi ieftin, puteam s-o patesc mai rau. Piciorul stîng e mai subtire decît dreptul. Si un pic mai scurt. Cu un deget, nu mai mult. Si, totusi, ma descurc destul de greu fara baston. Cap sec, îmi zic, de ce l-ai lasat pe dupa usa?!
La sase si jumate sînt în fata palatului si încep sa astept. E înca putina ceata. Ziua usor mohorâta. Aud niste pasari zbenguindu-se în copaci si asta ma înveseleste.
...Nu e prea usor sa dai de presedinte. Nu se stie pe care poarta intra si pe care iese. Unii stau saptamâni întregi, se muta când la o poarta, când la alta si nimic. E ca la loz în plic. Tragi si nu cîstigi. Nu tragi si-ai cîstigat! Adica ramîi cu banii-n buzunar!
La mahmureala se spune ca omul are noroc... Nu trebuie decît sa stau si sa astept. Sortii sînt de partea mea. Presimt asta. Ca doar nu degeaba m-am sculat cu noaptea în cap si m-am pripasit aici...
...În sfârsit, iata-l ca iese. Îl recunosc dupa pardesiu. Pardesiul parca zâmbeste, pare oarecum bine dispus. Acum e acum, îmi zic. Scot un smoc de fân din geanta si încep sa-l mestec, exact ca un cal. Presedintele se uita la mine, cam dintr-o parte. Behaie sau mi se pare?! Ma uit si eu la el. Si iar aud un behait. Asta pret de câteva minute, pâna-mi face semn din ochi.
„Buna ziua”, îngân, continuînd sa molfai.
„Buna”, omule, îmi spune, dar ce faci?
„Iaca bine”, si continui sa molfai mai departe.
„De ce manânci fân, omule?” Zice. „Chiar n-ai ce mânca?!”
„N-am” zic. „Totul e prea scump...” Si mestec mai departe fînd, cu gura plina.
Si, el, la fel de amabil:
„Pai, de ce tocmai fân?”
„Altceva n-am gasit”, zic.
Iar el asezându-si palaria:
„Pacat, mai, zice, de fîn, taica... Daca tu manânci fân, vitele ce-o sa manânce? Ca vezi, înca nu e de pascut...”
„Nu-i prost presedintele de fel”, gândesc. Dar de ce-mi zice „taica”? Ca doar trebuie sa fim cam de-un leat, doar ca eu, cum sa zic, din pricina patimii pe care o am, am ruginit un pic prea devreme... Si glasul mi s-a cam dogit. Dar sa ma fi vazut cît de fresch aratam acum vreo treizeci de ani... Am fost sufleor la teatru si înca ce sufleor! Apoi, ce-i drept, am ajuns magician la circ! Dupa prima repetitie cunosteam tot textul pe de rost! Actorii îsi buchiseau repetînd rolurile în cabine, iar eu treceam tantos printre ei. Dupa ce începea spectacolul, închis în cusca mea eram atent ca un paianjen la tot ce se petrecea în jur... Cine credeti ca era adevaratul stapîn al scenei? Regizorul? Actorii? Regizorul tremura în culise, actorii intrau si ieseau pe scena ca niste popîndai. Adevaratul stapîn al scenei eram eu, sufleorul! Puteam sa stau si cu ochii legati, simteam din timp, dupa tremurul aerului, cînd cineva avea sa încurce replicile. Îl lasam cîteva clipe sa transpire, apoi turnam o galeata de apa rece peste el. Adica îi sopteam o jumatate de fraza, ca sa stie de unde sa porneasca. Daca nici aceasta nu-l ajuta, îngrosîndu-mi vocea, îi suflam rolul mai departe, în asa fel ca sa auda si sala. Ce pot sa va spun, unii actori sînt de-a dreptul imbecili. Nu reusesc sa-si învete rolul nici daca îi pici cu ceara. Si atunci improvizeaza, spun tot felul de aberatii, de ti se întoarce stomacul pe dos. Noroc ca autorii nu vin decît la premiera, altfel i-ar apuca damblaua...Cei de la opera m-au tot curtat, chiar daca aveam un picior ceva mai scurt, vroiau sa ma faca balerin. Am refuzat oferta cu o nobila raceala. Nu aveam chef sa sparg nuci pe gheata, nici sa barbieresc nu stiu ce fata la Sevilla sau sa alerg, învîrtindu-ma ca un titirez pe gheata, dupa vreo lebada albastra... Nu aveam nevoie nici de glorie, nici de aplauze. Ma simteam ca un rege în cusca mea. Si ce priveliste mi se deschidea în fata ochilor! Vedeam totul de jos în sus. Toate dedesubturile... Orice fir dus de pe ciorap, orice gaurica din chilot... si asta îmi ajungea. Îi aveam pe toti, cum se spune, la degetul meu mic. Eram papusarul... Si totusi, uitati-va acuma unde am ajuns... As fi putut sa manînc sutiene si esarfe. Chiloti de dama si ciorapi... Sau sa mestec alte suveniruri ascunse în dulap... Dar nu, eu am venit aici sa fac o demonstratie. Manînc fîn în fata presedintelui ca sa vada cît sînt de dobitoc... As putea sa mestec cîteva din replicile pe care le-am spus pe scena. Presedintele si-ar da seama ca are de-a face cu om inteligent. Dar asta la ce mi-ar folosi? Eu vreau ca el sa înteleaga ca sînt un dobitoc. Prefer însa sa ma exprim într-o forma parabolica...
„Manânca paie, taica”, l-am auzit zicînd. „De fân, zau ca e pacat... Daca vine o seceta, n-o sa avem la iarna care vine pentru vite. Si atunci ce ai sa faci!?”
„Dar eu n-am vite. Sînt om de trotuar...”
„Asta se vede de la o posta! Esti într-adevar om de trotuar.”
Si pardesiul prezidential behaie iar. Behaie si palaria. Si pantofii proaspat lustruiti... Acompaniat de aceste sunete, ma simt în elementul meu. Faptul ca manînc fîn, nu mai mi se pare chiar bizar. Ma uit fix în ochii presedintelui si mestec fîn... Îmi cobor privirea spre pantofi si vad o pata pe bombeu... Daca as fi vazut asta pe scena, m-as fi enervat... Un actor care-si respecta meseria vine în fata publicului cu pantofii lustruiti... Poate ca e vorba de o strategie... Îti versi cafea pe pantofi sau pantaloni, ca sa abati atentia mass-media de la problemele ce framînta natiunea în acea zi...
„Aveti acolo o pata”, îi zic.
„Bine ca-i acolo si nu în alta parte...”
„Pai unde ar mai putea sa fie...”
„De, stiu eu”, zice presedintele. „Pete poti vedea si în aer, daca ai ochi sa vezi...”
„Bine ca nu aveti pe creier...” ma scap.
„Am si acolo una... Asa ca fii atent...”
Replica aceasta ma pune totusi pe gînduri. Poate ca ar trebui sa fiu mai prevazator cu presedintele si sa nu creez impresia ca m-as trage de sireturi cu el. Presedintele e presedinte, iar eu ce sînt?! Un om care face umbra pamîntului degeaba. Si ce daca am fost sufleor si mi-am încheiat cariera interpretîndu-l pe Don Juan?!
„Asta n-ar fi rau de loc”, îl aud zicînd, de parca mi-ar fi ghicit gîndurile.
„Sa fii un pic mai prevazator cu propria-ti persoana...”
„Cu propria-mi persoana?” întreb nedumerit.
„Da, cu propria-ti persoana...”
„Propria-mi persoana nu se supara pe mine nici chiar atunci cînd calc prin strachini, sau chiar atunci cînd eu sau altcineva o calca pe bombeu... Credeam ca va referiti la dumneavoastra...”
„Nici eu nu ma supar,” zice presedintele, zîmbind cu eleganta.
„Obisnuiti sa va calcati si dumneavoastra singur pe picior?”
„Obisnuiesc, cum nu. De multe ori nu fac altceva decît sa dau cu stîngu-n dreptu’... si apoi viceversa...”
„Si viceversa?”
„Da, chiar si viceversa...”
„Si eu la fel, numai ca uneori mai folosesc si stîlpul...”
„Pe stîlp fac altceva”, zice presedintele....
„Sa nu-mi spuneti...”
„Ba da”, face el, „stii, uneori, cînd sînt stresat, iau sticla si îmi pierd controlul. Ma trezesc cîteodata tîrîndu-ma în patru labe prin boscheti... În fond, sînt si eu om”, ofteaza presedintele.
„Sigur ca da,” îl aprob, dand umil din cap ca dintr-o coada... „Dar cu bodiguarzii ce faceti?”
„Îi las sa se tîrasca în urma mea...”
„Iar atunci cînd apelati la stîlp?”
„Au si ei stîlpii lor la îndemîna... Ne usuram cu totii în acelasi timp...Asta ca sa-i am la mîna daca ar vrea vreunul ca sa ma dea în gît...”
„Ingenioasa metoda”, zic. „Asa as proceda si eu daca as ajunge presedinte...”
„Nu-i mare scofala”, ofta presedintele...”Toti te trag de mîneca. Fiecare vrea cîte ceva. În afara de aceasta, esti supravegheat în fiecare clipa, si ziua, si noaptea... Oriunde mergi, ai cîte o umbra dupa tine. Supravegherea asta ma aduce la exasperare. Esti, practic, prizonierul lor. Faptul ca detii puterea e o iluzie... Esti o marioneta. E drept ca de rang superior. În spatele tau sînt însa sfori, care trag cînd în jos, cînd în sus. Trebuie sa folosesti o întreaga strategie, ca sa spargi crusta ce te înconjoara. Cîteodata, facînd eforturi supraomenesti, reusesti sa evadezi...” Am stat si am cumpanit în sine mea: degeaba se frasuie presedintele, mi-am zis... Sigur ca pe lumea asta totul are un pret. Si ce daca e supravegheat?! Eu cred ca e vorba de-o manie... Daca ar trece pe la teatru, atunci nu s-ar mai plînge atît! Sa vezi acolo sfori si marionete! Multi vin doar la spectacol, dar nu coboara si-n culise! Privind de la distanta, teatrul îti apare ca un imobil impunator. Ai impresia ca înauntru domneste armonia! Dar intra pe poarta si-ai sa vezi! Teatrul e un adevarat viespar. Un iad, în care fierb sufletele amestecîndu-se unele cu altele pîna la ultimul oscior! Daca te opresti sa stai de vorba cu un actor, nu stii de unde sa-l apuci. çti toarna atîtea baliverne în urechi, încît îti faci cruce dupa ce scapi de el. Toti se cred altceva decît sînt. La tot pasul dai de cîte un rege Lear, sau peste cîte un Mefisto, contopiti în unul si acelasi om! Si asta într-o zi obisnuita! Dar du-te acolo cu o zi înainte de premiera. Atunci sa vezi ce balamuc! Teatrul e un musuroi de furnici calcat în picioare. Un turn Babel naruit si cladit la loc din ceas în ceas! Toti se cearta si apoi se împaca, dupa care se cearta iar. Si tot asa la nesfîrsit. Actorii, scenograful si regizorul alearga pe holuri, în sus si în jos, urcînd si coborînd ba la etaj, ba la subsol. E acolo un du-te vino ca la balamuc... Telefoanele zbîrnîie, urletele si tipete scot usile din tîtîni. Creierele ard. Stomacurile se-ncovoaie... Trecînd pe coridoare, vezi numai fire, sfori si sîrme ce se întind si se încolacesc, rulîndu-se din birouri spre cabine, pentru a exploda pe scena. Sînt nervi! Multi nervi se macina în cladirea Thaliei, nu zau! Si cîte potlogarii se coc! Sa te fereasca Dumnezeu sa dai atunci nas în nas cu regizorul sau scenograful în ajunul premierei. Se poarta ca niste zbiri. Actorii, desi-i b~rfesc pe la colturi, facîndu-i cu ou si cu otet, se tin ca niste umbre în urma lor. La teatru, regizorul e tartor. Directorul e o cîrpa de sters vase în fata lui! Numai ca sa iasa bine, e-n stare sa-i linga pîna si praful de pe talpi! Singurul om pe care-l respecta regizorul e sufleorul. Si stie, pramatia, de ce. Ia sa te jigneasca cu o vorba, ca s-a dus pe apa sîmbetei toata munca lui! Nu stiu daca ma credeti, dar eu îmi adusesem meseria atît de sus, încît puteam transmite replici pe cale telepatica. Era suficient sa tac! Faceam un ghiveci dintr-o piesa, amestecînd de-a valma frazele din text. Sau, la nevoie, pentru a spori efectul, as fi putut sa mai adaug si replici din alte piese... Va dati seama ce ar fi iesit!? Si nimeni nu ar fi banuit ca sufleorul e de vina... Si totusi lumea Thaliei îsi are farmecul ei. Cînd auzi cazînd cortina si izbucnind ropotul de-aplauze, uiti de toate necazurile prin care ai trecut si te simti urcat în Empireau...Atunci regizorul si actorul, ba chiar si directorul de teatru, sînt cuprinsi de un sentiment apoteotic. Nimeni nu se gîndeste în astfel de momente la sufleor. Nimeni nu-l aplauda. Nici regizorul, nici interpretii nu-l scot din cusca lui ca sa-l aduca pe scena. Dupa spectacol, umflîndu-se în pene, actorii abia catadicsesc sa-i dea un buna seara rostit acru printre dinti, desi se împiedica mereu de el. Dar trec cîteva zile si situatia se schimba. Toti fac sluj la cusca lui si-l roaga una-alta...Ehei, atunci sa te tii. Daca ar fi fost ranchiunos din fire, ar fi avut ocazia sa se razbune orisicînd. El însa se poarta cu ei ca si cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Nu-i acesta, în fond, un mod subtil de a-i umili?! Sufleorul e mereu în conul de umbra. Dar si acest con îsi are farmecul lui. El e ca un paianjen care tese mii de fire nevazute, anihilîndu-si prada cu secretiile lui, pentru a o devora pe îndelete, dupa ce spectacolul a luat sfîrsit. Aplauzele se sting, actorii pleaca în cabine, dar personajele ramîn pentru totdeauna ascunse în constiinta lui... Ajuns acasa, el îsi poate umple zilele si noptile cu ele... Multi au impresia ca sufleorul e a saptea roata la caruta, dar ce-ar fi daca s-ar îmbolnavi, asa nitam-nisam, de amorul artei, sau s-ar îmbata înainte de sepectacol?! Credeti ca regizorul sau directorul sau vreun alt tembel umflat în pene l-ar putea suplini?!... Da, lumea teatrului e agitata. Un adevarat viespar... Acolo, de cele mai multe ori, nu dai peste miere, ci doar de fiere adunata în faguri de hîrtie. Se trag atîtea sfori, se tes atîtea intrigi, încît nici dracul nu le poate descîlci! La presedintie e mai multa liniste decît în cladirea Thaliei, sa stiti! Acum, daca tot am venit la presedintie, ar trebui sa ma descarc. As vrea sa-i spun presedintelui tot ce am pe suflet. Dar nu oricum, ci într-o forma parabolica.... Închis timp de treizeci de ani în cusca, m-am saturat de vorbarie. În fond, n-am de ce sa ascund ca sînt slab de înger si ca pot fi dus usor cu zaharelul?! Daca eram altfel nu ajungeam aici! Si cînd te gîndesti ca totul mi se trage de la un toc dulce de muiere, ce a trecut bocanind prin viata mea. Poate ca ar fi trebuit sa blestem ziua cînd mi-a iesit în cale! Dar daca nu as fi întîlnit-o pe Nadine, credeti ca as fi fost mai breaz?! Daca n-ar fi fost ea, ar fi fost alta, si tot asa as fi procedat... Nu învinuiesc pe nimeni. De vina e doar slabiciunea mea... Vazîndu-ma ca mi se aprind calcîiele, directorul m-a avertizat: „Mai, omule, de ce nu stai în banca ta!? Femeia asta nu-i de nasul tau. Nici eu nu m-am încurcat cu ea... Ca sa-i fac în ciuda, m-am ambalat. Si macar de-ar fi avut talent! Juca doar roluri secundare. Aducea paharul de apa la o masuta. Sau stergea praful cu un pamatuf. Ce-i drept, clipea foarte frumos din ochi. Si asta mi-a placut. Asa ca i-am dat nas. Am luat-o, cum se spune, sub aripia mea protectoare si chiar i-am insuflat talent. Îi dirijam din umbra toate miscarile. Pe calea telepatica, bineînteles. Si atunci, sa vezi la Nadine ce armonie... Nu mai facea nici o intrare în contratimp. I-am schimbat mersul, dupa cum i-am schimbat mimica si graiul. Si astfel, încetul cu încetul, Nadine s-a tot cizelat...si a prins curaj... O întîlneam din ce în ce mai des la bar, unde statea la masa cu actorii. Avea un rîs atît de dulce, încît ma treceau fiorii. Am încercat, din rasputeri, s-o fac sa rîda altfel, mai putin atragator, dar nu am reusit. Ascuns în cusca mea, aveam har, putînd sa-mi transmit gîndurile mai departe. Aici, în ciuda tuturor stradanilor, nu reuseam decît sa ma umplu de ridicol. Nadine a trecut din mîna-n mîna. Din pat în pat. Cu cît încercam sa o ignor, cu atît ma înfierbîntam mai tare. Nu mai eram stapîn pe simturile mele. Cu cît încercam s-o încurc, facînd-o sa se împiedice pe scena, cu atît jocul ei devenea mai rafinat. Eu îi sugeram una, dar ea, parca intuind ca vreau s-o induc în eroare, facea totul pe dos. Diavolul îmi luase mintile. Parca eram vrajit. Una gîndeam si alta faceam. Asa m-am perpelit o iarna întreaga. Vazînd ca mi s-au aprins calc\iele, actorii au început sa ma ia peste picior. Cînd o vedeam trecînd pe coridor, ma fîstîceam. Era ca si cum as fi întîlnit o alta Nadine decît cea pe care o vedeam pe scena. Daca îmi adresa în public o vorba, ma bîlbîiam, raspunzînd incoerent. Ma comportam asemenea unui adolescent îndragostit, bîntuit de tot felul de reverii nocturne. Într-un cuvînt, devenisem un subiect de bîrfa pentru toti... Evoluînd, Nadine totusi luneca la vale. Se apucase si de alcool. Trecuse tot teatrul prin alcovul ei. Nu fusesera iertati nici masinistii, nici portarii. Ba chiar si pompierii, arzînd gazul de pomana, s-au perpelit prin asternutul ei... Fiecare noua cucerire îi aducea un rol... Ramasesem singurul neconsolat. Asta m-a împins spre patima betiei. Coboram în bar din ce în ce mai des. Cînd ma vedea cum stau la masa mea din colt, înconjurat de cesti si de pahare, îmi facea complice semn cu ochiul si chicotea... Într-o seara n-am mai rezistat, am cumparat o sticla de sampanie, m-am ridicat de la masa si m-am retras în cusca mea. De ce cumparasem o sticla de sampanie si nu vin sau altceva, nu-mi dau seama nici acum. Probabil am vrut sa atrag atentia asistentei (la masa unde statea Nadine se adunase o liota întreaga de actori si tineri balerini din garnitura operei; erau nespus de galagiosi, jucau remy si beau votca, Nadine chibita tragînd din tigaret), si cred ca am reusit. Am stins reflectoarele, am deschis trapa si am coborît în colivia mea. Dincolo de cortina, în sala de spectacol domnea o liniste deplina. M-am ghemuit pe vine în cusca si am început sa meditez... Locul era destul de strîmt, dar faptul asta nu ma deranja. Stateam acolo ca într-un sicriu; golit de toate sentimentele. Nu ma simteam nici mort, nici viu. Parul mi se lipise de tîmple, mîinile îmi tremurau. Atunci diavolul m-a ispitit din nou. Si tot el mi-a aruncat si colacul de salvare, dar asta ca sa-mi prelungeasca suferinta în timp... A fost ca un joc de-a sorecele cu pisica... Primul meu impuls a fost sa-mi pun capat zilelelor acolo. Puteam sa-mi tai venele cu briciul pe care-l purtam mereu asupra mea. Sau sa-mi agat cravata de belciugul de pe trapa si sa ma spînzur în genunchi. Pozitia aceasta m-a ispitit din start. Iesirea mea „din scena” avea sa fie socanta pentru toti cei care, într-un fel sau altul, mi-au calcat orgoliul în picioare. Îi si vedeam pe actorii veniti a doau zi la repetetie, cum se aduna în jurul custii mele ca în jurul unui put. Aveam sa-mi vada mai întîi crestetul si umerii. si apoi genunchii lipiti de piept. Pozitia fetus în care aveam sa mor mi-ar fi putut conferi un aer meditativ. Si asta, cum sa va spun, îmi gîdila orgoliul... Ma framîntam închipuindu-mi tot felul de scenarii, cînd am auzit un fosnet de pasi pe scena. Mi-am oprit respiratia si am asteptat. Nu stiu cît am stat asa, în nemiscare. Zgomotele deveneau din ce în ce mai dubioase. La un moment dat am simtit ca se deschide trapa si am auzit soapta lui Nadine, razbind prin întuneric. Ma ispitea sa ies din cusca mea. Nu aveam putere sa rezist si am iesit, spasit ca un catel, cu cravata desfacuta si sticla de sampanie în mîna... Nadine statea într-un combinezon negru în fata mea, tragînd din tigaret... Restul hainelor se însirau pe podium... Tot ce-a urmat a fost un cosmar, o nebunie. Eram ca o papusa de cîrpa în mîinile ei. M-a despuiat de haine si s-a napustit asupra mea. Ne-am înclestat frenetic, tavalindu-ne pe scena. Scotea zgomote ciudate, mieunînd ca o pisica în calduri..., g\g\ia ca gîsca sau macaia ca rata. Si asta m-a înnebunit de tot. Nu m-am lasat mult mai prejos nici eu: o acompaniam, nechezînd si guitînd... Sau scotînd alte sunete ciudate. Am imitat pîna si vîntul ce zangane vitrinele, si pneurile ce hîrs\ie pe asfalt. Ba chiar am cîntat si cucurigu de trei ori, cocotat pe o masuta de decor... Ne ascundeam pe sub pat si sifoniere. Jucam prinsa, alergîndu-ne printre eucaliptii de carton. Si cum sa va spun, eram în pielea goala, dar cu cravata la gît. De fiecare data cînd îmi aduc aminte de aceasta întîmplare, ma apuca groaza. Cu o seara mai înainte avusese loc avanpremiera lui Don Juan. A doua zi, duminica, trebuia sa aiba loc premiera, asa ca masinistii au lasat decorul si recuzita la locul lor.... M-am oprit lînga statuia Comandorului si am început sa declam un monolog. Nadine intrase în joc si ea. Se tîra în patru labe în urma mea si-mi saruta degetele de la mîini si de la picioare. Monologul îl punctam cu cîte un nechezat. Încurajat de scîncetele ei, m-am catarat pe umerii Comandorului, cîntînd cucurigu de trei ori. Ca sa-mi serbez triumful, am rasucit sîrmele de la stilcla de sampanie si am asteptat. Cînd dopul a pocnit, spuma s-a prelins pe crestetul Oaspetelui de piatra. Nadine a chicotit. Iar eu am nechezat din nou. Ma simteam cuprins de o euforie fara margini. Deodata în sala s-au aprins luminile si am fost potopit de un ropot de aplauze. Am scapat sticla de mîna, m-am dezechilibrat si am cazut cît eram de lung pe scena. M-am uitat în jurul meu, Nadine parca intrase în pamînt. Stateam gol, în fund, în mijlocul scenei si ma uitam la ei prostit. Actorii continuau sa faca mare haz, aratîndu-ma cu degetul si aplaudînd. „Ia uite unde se ascundea cocoselul!..”. „Ce-ar fi sa-l distribuim în rolul lui Don Juan?!”, i-am auzit rîzînd. Îmbracata într-un combinezon negru, Nadine statea în primul rînd de scaune, picior peste picior, fuma din tigaretul ei cioplit din os de rinocer si aplauda... Mi-am ascuns fata în mîini si am început sa urlu. Am fost cuprins de o furie atît de cumplita, încît mi s-a facut negru în fata ochilor! Aruncam în ei cu tot ce îmi cadea sub mîna. M-am simtit calcat în picioare, facut tot una cu pamîntul! Înarmat cu o sabie de tinichea, loveam ca un nebun în statuia Comandorului si plîngeam. Simtind ca jocul se îngroasa, actorii au dat bir cu fugitii... În sala a ramas doar Nadine.... Terminîndu-si de fumat tigaretul, Nadine s-a ridicat de pe scaun si a urcat pe scena... Mi-a dezlegat cravata si m-a ajutat sa ma îmbrac... M-a mîngîiat pe crestet si m-a linistit. Vreme de o saptamîna n-am iesit din casa. Am stat în pat si-am bolit. Nadine venea seara si-mi oblojea ranile... Slabisem foarte tare, dar înca ma tineam drept... Cînd m-a vazut ca ma ridic din pat, m-a abandonat... De atunci m-am tot dus la vale. Si Nadine la fel... În loc sa stau în cusca mea sub scena, am batut la usa circului si m-am facut iluzionist. Prezentam femeia-paianjen, femei plutitoare, femeia-sarpe si femeia crocodil. Am tot umblat asa, cu cortul, pîna mi s-a acrit. Am dat si acolo de-o Nadine si m-am îndragostit din nou. Purta turban, salvari largi de matase rosie ca focul si-mi servea ca medium. O hipnotizam agitîndu-i în fata ochilor un ceas de buzunar cu cadranul gol. O asezam între doua scaune, pîna trupul îi devenea rigid ca piatra. Încercam taria cu ajutorul unui diapazon. A doua mea Nadine putea capata consistenta bronzului sau a aurului pur. Rezona diapazonul, rezona si trupul ei. Tot prin intermediul diapazonlui, o puneam în miscare. Nadine se ridica încet de la podea, cu tot cu cele doua scaune, si levita pe scena. De fapt, statea pe loc. Spectatorii o vedeau însa plutind. Practicam hipnoza în masa. Devenisem destul de cunoscut. Totul a mers bine pîna mi-am pierdut controlul. Îmi sfîrîiau calcîiele dupa noua mea Nadine si atunci roata norocului s-a întors. Nadine a prins curaj si a sucit capul la toti circarii. Ba chiar a montat si animalele împotriva mea. Istoria s-a repetat. Ma purta ca pe un catel, ca pe o maimutica, îmbracat într-un maiou, dar cu papion la gît. Pe scena, adica în arena, eram magicianul. Asta pîna într-o zi, cînd m-am trezit gol pusca închis în cusca unui tigru din Bengal! Nu m-am lasat însa batut cu una cu doua si am perseverat în nebunia mea, fiind cît pe ce sa fiu înghitit de-un sarpe boa... De la circ, dupa un scurt periplu prin canale, am ajuns la cimitir. De fiecare data cînd începeam sa sap o groapa recitam, tinînd o tigva-n mîna, celebrul monolog din... Babilon... N-as putea sa spun ca am dus-o tocmai rau, aveam o companie vesela, haleala si bautura cîta vrei... Dar si aici am dat peste-o Nadine! M-am întîlnit cu ea la o înmormîntare si de atunci, cum sa va spun, sîntem tot împreuna... Nadine nu s-a schimbat prea mult... doar ca i-a crescut pe spate un gheb.... si totusi, are si acuma cautare.... De-ati sti cîti ciungi si orbi vin s-o caute la cimitir! Desigur, nu totul merge chiar ca pe roate. Ne mai luam la cearta, mai bodoganim... Din cînd în cînd, ce-i drept, ma trezesc gol-pusca umbînd noaptea hai-hui prin cimitir. De fiecare data însa pastrez o sticla la îndemîna, ca sa prind curaj...
...Degeaba se plînge presedintele de soarta lui. Daca ar sti prin cîte am trecut, s-ar potoli... Ma vede ca mestec fîn si ce îsi spune: „A mai venit unu sa faca pe nebunu, de parca aici n-as avea destui?!” Veti spune ca exagerez si ca la Palat presedintele e înconjurat de oameni toti unul si unul, cu diploma la Cambridge sau la Harvard... Consilierii sînt consilieri, si totusi fiecare are cîte-o pasarica a lui, de aceea si stau închisi de dimineata pîna tîrziu seara în birouri si ciripesc de zor. Nici la opera nu auzi atîtea triluri! Cum sa nu-ti tiuie urechile, cum sa nu înnebunesti! Ne mai miram ca uneori presedintele îsi iese din t\t\ni. Pai cum sa nu-si iasa, daca aude tot si tot el se plînge ca e ascultat?! De ce insinueaza ca e urmarit, odata ce nici un fir de iarba nu se misca în tara asta, fara stiinta lui!? Cred ca e vorba de manie. Nu e el Big Brother-ul atotputernic, bucsit cu microfoane p\na-n fund, care sta de veghe atunci cînd noi soilim? Dar daca s-ar trezi pus sub reflectoare în toiul noptii, cu zeci de ochi atintiti asupra lui, atunci ce-ar spune?!
„Sînteti în exercitiul functiunii?” l-am întrebat din nou...
„Nu stiu. Am reusit, pe moment, sa scap de paznici...”
„Cum ati facut?”
„Am apelat la un truc vechi: m-am travestit. Vezi palaria si pardesiul asta?”
„Vad...”
„Sînt de împrumut...”
„De împrumut?!”
„Hainele nu ti se par a fi destul de cunoscute?!” m-a chestionat zîmbind...
„Am si eu, în sifonierul meu, un pardesiu aproape identic... Cît despre palarie...”
„Aproape identic!”, pufni presedintele, „E al tau. Ca si palaria, de altfel... ti le-am subtilizat prin intermediul unui om de încredere, pe care-l folosesc în astfel de ocazii...”
Si vazîndu-ma ca-l privesc cu suspiciune, adauga:
„Pipaie, pune mîna aici. Poti sa-ti recunosti hainele dupa niste semne...”
Si presedintele facu în fata mea o reverenta. Palaria de fetru, usor decolorata, se apleca si ea în fata mea, maturînd pamîntul. Am recunoscut, pardesiul era, într-adevar, al meu. Si palaria de asemeni. Stateau în sifonier de ani de zile. Aveam impresia ca asist la o scena dintr-o opereta, interpretata de papusi...
„Stofa e înca buna”, zise presedintele. „Doar ca pe aici, pe la poale, si pe umeri, e mîncata usor de molii... Cît praf am scos din el n-are rost sa-ti spun... Si palaria, am periat-o si rasperiat-o, încît pare aproape noua... Croiala, ce-i drept, e demodata, dar mie îmi convine, pentru ca îmbracat în astfel de haine sînt mai greu de recunoscut....”
„Eu, totusi, v-am recunoscut....” am zis.
„Te cred si eu,” zîmbi presedintele, „daca nici tu nu m-ai fi recunoscut, ar fi fost tragic pentru mine. „Stiam ca vii, te asteptam de mult, si am facut tot posibilul sa scap de escorta, ca sa avem o întîlnire între patru ochi... Marturisesc ca nutresc o anumita simpatie pentru dumneata...” Cuvîntul „dumneata” presedintele îl rosti cu o oaresicare afectiune.
„Ce fel de simpatie?!”
„Îmi esti drag ca un prieten din copilarie sau ca un frate...”
„Dar nici nu ne cunoastem. E prima data cînd ne întîlnim...”
„Am aflat multe despre dumneata”, zise presedintele... „Nici nu-ti dai seama cît de bine te cunosc... Îti stiu toate tabieturile.... Dar pantofii ti-i recunosti?”
„Pantofii sînt tot ai mei?”
„Pai, ce crezi?”
„Au fost gasiti tot în dulap....”
„I-am pus acolo pentru orisice eventualitate...”
„Sa nu-mi spui ca îi pastrezi pentru înmormîntare”, spuse el c-o nonsalanta înselatoare...
„Ba chiar pentru asta îi pastrez... Adica pentru asta i-am pus acolo. Era si o cutie noua, nu-i asa?”
„Da, cutia e noua”, spuse oarecum jenat înaltul meu interlocutor, „dar pantofii-s vechi... Vechi, în sensul ca sînt iesiti din uz... I-ai cumparat, cumva, de la un second-hand?”
„Sînt din vremea studentiei. I-am lustruit si i-am pus la pastrare cu gîndul sa-i folosesc la ocazii festive... Apoi, tot înaintînd în vîrsta, m-am gîndit si la ultimul meu drum...”
„Dar ai vazut ca au o pata pe bombeu. Tu însuti mi-ai spus asta...”
„Am observat-o abia aici...”
„Nu cred ca-i ceva grav”, cauta sa ma linisteasca presedintele, „sa vedem daca nu se duce daca-i dam un pic de lustru... În rest, ce sa-ti spun, cred ca nu te superi ca ti-am împrumutat pantofii. Daca vrei îti dau bani ca sa-ti cumperi altii... Si oricum, chiar daca tii cu tot dinadinsul ca la înhumare sa fii încaltat în ei, nimeni în afara de noi doi si de omul meu de încredere, pe care tin sa-ti spun ca poti sa te bazezi, n-o sa stie ca i-am încaltat si eu. Iar daca, prin absurd, cumva o sa rasufle faptul asta, atunci ai sa te poti mîndri ca ai fost înmormîntat în pantofii pe care i-a purtat, odata, însusi presedintele... E clar? E logic ce spun eu?”
Am stat si-am cumpanit în sinea mea: presedintele avea dreptate. În fond cu ce ma deranja aceasta chestie? În timp ce stateam si ma gîndeam la una si la alta, l-am vazut pe presedinte ca îsi freaca pantoful cu pricina de un crac al pantalonilor...
„Vezi, pata s-a dus de la sine... Acum totul e perfect...”
Ma uit la vechii mei pantofi. Stralucesc de parca ar fi noi-nouti. Privesc si la pantalonii presedintelui si tresar uimit... În loc de pantaloni, presedintele e îmbracat în pijamale...
„Ei, ce te miri”, zice el, „n-am avut prea mult timp la dispozitie ca sa ma îmbrac ca lumea. Mi-am luat pardesiul, palaria, mi-am tras repede pantofii si am iesit... Nu-i nici o problema. În fond, nu ne vede nimeni... Parcul e larg. Si chiar daca ne-ar vedea, n-ar fi nici o tragedie... În apropiere se afla un spital, trecatorii ar putea banui ca am iesit sa-mi cumpar un suc sau niste tigari...” Ma uit la mine si observ ca si eu, la rîndu-mi, din neatentie, în loc de pantaloni port o pijama dungata. „Ce coincidenta!” exclam în sinea mea, „Si eu si presedintele sîntem îmbracati la fel... Poate a avut de onorat un protocol, ce s-a prelungit pîna la la ziua, si acuma e mahmur...” Fata presedintelui e usor tumefiata, iar vocea îi tradeaza un tremurat. Pe frunte i se vad broboane de sudoare, iar parul de pe ceafa e naclait de transpiratie.
„Sa va cumparati un suc sau niste tigari?!” îngîn lungind cuvintele cu subînteles.
„De ce nu!?” raspunde presedintele, pieptanîndu-si cu degetele rasfirate parul de pe tîmple...
„Sau poate niste bautura...”
„De ce nu?!,” exclama el, folosind aceeasi expresie pentru a doua oara. Dupa care adauga, facîndu-mi un semn discret cu ochiul:„Apropo de bautura, nu crezi ca ar fi cazul sa ne dregem?”
„Sînteti cumva mahmur?!” întreb.
Presedintele îsi duce palmele din nou la tîmple:
„Ma doare capu-ngrozitor...”
În fine, ce sa mai lungesc vorba, ne-am asezat pe o banca mascata de boscheti. Presedintele avea o sticluta la el si am baut. Dupa ce am golit sticla de lichior de ananas, am scos si eu una pe care o aveam în geanta, ascunsa între hîrtoage si smocuri de fîn... Am dat-o gata si pe asta si ne-a apucat disperarea. Plîngeam unul pe umarul celuilalt si ne bateam cu pumnii în cap. Si tot hohotind asa, brusc ne-a venit ideea sa ne sinucidem... „Cînd te-am vazut îngurgitînd fîn, mi-a trecut un junghi prin inima... Omul asta, mi-am zis, nu manînca fîn asa, de dorul lelii. El a venit la mine sa-mi transmita un mesaj: tara se scufunda în saracie. Poporul sufera de foame... Sînt constient de faptul asta, dar ce pot sa fac? Am încercat sa dreg lucrurile pe ici pe colo. Dar totul e croit anapoda. Si legile, si Constitutia, scoala, biserica, politia, armata... Totul... Cu cît vrei sa faci ceva, cu atît te scufunzi mai tare în mocirla. Cînd ma gîndesc la asta, ma apuca jalea...” Am cautat sa-l linistesc, spunînd ca dracul nu e chiar atît de negru pe cît pare. Mîncasem fîn în fata lui, încercînd sa-l scot, cu tot dinadinsul, din sarite. Îmi facusem, cum se spune, numarul, ma puteam întoarce acum acasa linistit...”Pe o carare sau mai multe”, chiar asa i-am zis. Înaltul meu conviv parea însa mohorît. Credeam ca o sa izbucneasca în rîs la gluma mea. Dar presedintele n-a rîs. Satea ghemuit pe banca, acoperindu-si fata cu mîinile si tot clatinînd din cap: „Nu-i da omului cît poate duce”, conchise el.
Cu nici un chip, presedintele nu vroia sa se întoarca la palat. Si mie mi-era groaza sa ma întorc acasa. Mutra acra a consoartei îmi juca în fata ochilor. Ce rost mai avea sa continuu existenta asta insignifianta? Cine mai avea nevoie de mine? Cui i-as fi putut fi de folos? Eram o cantitate neglijabila. O aschie desprinsa din multime si aruncata în noroi, pentru a fi calcata, de aceeasi multime, în picioare, pîna se va alege praful din ea. Asta eram eu. Cu sau fara mine, lumea ramînea la fel.
Presedintele se simtea si el nefericit. Zile întregi se autoclaustra în cabinetul sau si tragea la masea. De cîte ori nu s-a trezit cu pistolul lipit de tîmpla?! De fiecare data însa, badigarzii au intervenit la momentul oportun. Acum scapase, în sfîrsit, de ei... M-a întrebat daca am încercat si eu vreodata sa-mi pun capat zilelor. Am încercat, cum sa nu, si nu odata, ci de nenumarate ori. Am folosit diazepamul. Briceagul, snurul, priza. Dar de fiecare data intervenea ceva neprevazut în ultimul moment si scapam ca prin urechile acului de chin... I-am aratat cicatricele de pe mîini si picioare. Eram tot crestat ca un raboj. Înghitisem cutite, linguri si pahare. Îmi batusem si un cui în cap. Presedintele trecuse si el prin experiente similare. Era si el un sinucigas convins. Mi-a aratat rana de pe tîmple. Si-o cicatrice uriasa ce-i brazda adomenul în lung si în lat. Presedintele mi-a vorbit despre toate aceste lucruri cu o nonsalanta dezarmanta. Eu sînt un om simplu, un pensionar, un fost sufleor, presedintele e însa presedinte chiar si atunci cînd îsi spala fata obosita sau cînd trage apa la WC! Eu îl respect oricum ar fi. Respectul însa nu trebuie sa fie si reciproc. Presedintele trebuie sa aiba puterea sa te traga de urechi, bineînteles, nu asa, nitam-nisam, ci daca faci vreo prostie si nu te mai poti opri. Nu si invers. El trebuie sa-si pastreze rangul în orice situatie si sa nu se lase tras de sireturi de oricine. Prin urmare, confesiunea sa m-a cam pus pe gînduri. Nu poti sa-i spui primului venit ce-ti iese în cale tot ce ai pe suflet. Eu unul ma feresc! Oamenii-s parsivi, se oplosesc pe lînga tine, se gudura, te duc cu zaharelul, te trag de limba, si daca le-ai scapat ceva, un firicel de adevar despre viata ta particulara, mîine-poimîne adevarul acesta se transforma într-o claie de minciuni... Ce nevoie aveam sa aflu eu, un om de rînd, ajuns pe muchie de cutit, sa aflu ca presedintele trage la masea în zilele de post sau ca e, ca si mine, în celelalte zile, un sinucigas ratat? Pai daca o va tine tot asa, unde-o sa ajunga?! Mîine-poimîne te pomenesti ca aflu ca i-a cazut cu tronc o fufa si ca-si face cu ea mendrele-n boscheti! Eu unul sînt patit...
Din disperare de cauza, am bagat mîna în geanta si am scos un pumn de fîn. Am început sa-l mestec pe îndelete. Presedintele îmi facu semn ca vrea si el. I-am dat si lui un smoc. Apoi am mestecat hîrtoagele. Certificatul de nastere, cel de divort, procesele verbale si toate documentele pe care le aveam asupra mea. Înfulecam hîrtoagele si plîngeam, înjurînd de mama focului. Presedintele îmi tinea isonul. Mînca bucati de hîrtie si plîngea...”tara de rahat, potopita de hîrtii!” exclama presedintele, strîngînd neputincios din pumni. Apoi, dupa ce îsi sufla nasul într-un servetel, adauga cu un glas pierdut „Cere-mi ceva si-ti dau...Nu te sfii...” „Mai întîi ne sinucidem si apoi va cer”, i-am zis. „Cere-mi acum, orice, sa mor cu inima împacata ca am facut totusi pentru cineva ceva...” Ca sa-i fac pe plac, m-am gîndit sa-i cer o butelie. Dar mi-am dat seama ca acum buteliile se gaseau pe toate drumurile. Costau un fleac. Venisem chipurile sa-i cer un ajutor finaciar. O pensie suplimentara. Acesta era pretextul. În fond, iesisem la revolutie în piata, cu gîndul sa ma sinucid... Îmi dezgolisem pieptul în fata gloanetelor, dar am scapat. Ma aruncasem în fata tancurilor, crezînd ca pot muri ca un erou. Acum la ce mi-ar fi putut fi de folos o pensie suplimentara, odata ce aveam de gînd sa ma omor?! Daca i-as fi cerut, presedintele mi-ar fi putut da nu o pensie, ci zece... Dar asta la ce mi-ar fi fost de folos, odata ce hotarîsem sa-mi pun streangul de gît?! Presedintele n-a vrut însa sa ma umileasca. Ar fi fost ridicol, umilitor... Faptul ca acceptase sa-mi tina companie, nu era oare un hatîr suprem? Încercasem sa ma sinucid de zeci de ori de unul singur. Acum aveam un tovaras hotarît sa mearga cu mine pîna la capat... Orice ai spune, o sinucidere în doi îti confera o oaresicare siguranta... Nu mai esti singur în fata mortii: sînteti doi... „Ce-ar fi sa facem un schimb de brelocuri?” i-am zis. Iar el: „Nu am nimic împotriva... tinînd cont de împrejurari, e chiar o ideea buna...” Ne-am scotocit prin buzunare, am gasit brelocurile în cauza si am facut schimb. În timp ce-mi bagam cheile în buzunar, mi-a trecut prin cap, asa, ca o idee... „Sa vezi”, mi-am zis, „atunci cînd o sa ne gaseasca atîrnînd unul lînga altul, s-ar putea sa ne confunde...” „Cine stie”, murmura presedintele, ca pentru el... Ideea aceasta mi se însuruba adînc în minte. Ma si vedeam întins pe catafalc, acoperit de un munte de coroane mortuare. Avea sa ma regrete o întreaga natiune... Sicriul meu era înfasurat în steagul tricolor. Garda îmi aducea un ultim omagiu... Salvele de artilerie pocneau în aer... Dupa o viata de cîine, aveam sa fiu înmormîntat ca un erou... Oare presedintele era constient de strategia mea?!
M-am scormonit din nou prin buzunare si am scos un pachet de tigari. Mai erau doua: una pentru mine si alta pentru presedinte. Am tras adînc fumul în piept, privind în departare. Veveritele se hîrjoneau în copaci. Pasarile ciripeau si ele printre crengi. Masinile huruiau pe bulevard. Dincolo de zidul ce înconjura palatul, orasul se trezea la viata. Mi-am strivit chistocul de coltul bancii si l-am bagat în buzunarul de la piept. L-am pus acolo ca pe o ultima relicva. Apoi am început sa-mi desfac sireturile de la pantofi. Presedintele însa clatina din cap.
„Trebuie sa aratam ca niste domni”, spuse el.
„Sireturile s-ar putea sa se rupa. În afara de aceasta, din pricina ca-s subtiri, îti intra adînc în carne. Poftim, îti dau aceasta cravata englezeasca...” Si presedintele îsi desfacu cravata aurie de la gît si mi-o întinse cu delicatete.
„Dar dumneavoastra?”, am exclamat.
„Am luat una de rezerva”, spuse.
„Multumesc”, am îngînat. „Sînteti foarte amabil si, dupa cum observ, extrem de prevazator si de meticulos...”
„Nu trebuie sa-mi multumesti mie, în fond cravata e din garderoba ta. M-am gîndit ca o sa-ti foloseasca. Sînt, într-adevar, meticulos din fire, nu-mi place sa las lucrurile la voia întîmplarii... N-as vrea sa facem o impresie proasta tocmai la final de act. Ce-ar zice lumea cînd ar vedea ca presedintele si-a pus capat zilelor folosind o pereche de sireturi de la niste pantofi de pe vremea lui Pazvante?! Doar ai lucrat în teatru, nu-i asa!? Esti un om c-o educatie aleasa. Trebuie sa-ti respecti conditia de om!” adauga el.
„Dar am lucrat si ca iluzionist la circ...”
„Pai vezi”, zice presedintele, „un iluzionist nu poate sa apara în fata publicului oricum. Întotdeuna el vine pe scena în frac si în joben...”
„çmi cereti prea mult”, i-am spus, „jobenul si fracul au ramas la circ...”
„Stii sa mergi pe sîrma?” ma întreba.
„Stiu, fiindca am fost, si clovn... si nu numai atît... Am fost si îngrijitor de animale... Dadeam hrana la elefant, dar aveam grija si de maimutici precum si de girafa-n flacari a lui Dali, care mînca doar rumegus si paie...”
„Înteleg”, zice presedintele...”Esti un spirit, dupa cum am spus, destul de cultivat...”
„Nu întelegeti nimic... La ce mi-au folosit cultura si spiritul, odata ce am cazut din ce în ce mai jos... Am fost si gropar în cimitir...”
„Si n-ai dat acolo peste capul lui Yorick?” surîse el, batîndu-ma pe umeri...
„Am dat, cum sa nu dau?!” îi zic. „Am dat de mai multe, nu de unul....”
„Vezi, pe unde te duci, gasesti o consolare. La circ îngrijesti de girafe, iar la cimitir dai peste cranii încoronate... De ce nu ai adus unul si aici, sa-l tinem în palma si sa meditam, înainte de a ne pune streangul de gît? Hai, capul sus! Curaj!” facu el, adaugînd: „si nu uita de tinuta! Ultima impresie conteaza, zau asa...Lasa jos sireturile, poftim cravata... Trebuie sa aratam ca niste lorzi...Cu gîtul frumos atîrnat într-un streang de matase, dar cu papion.... Poftim si papionul... Ai grija sa nu ti-l pui pe nas...”
Si zîmbind din ochi, presedintele îmi întinse papionul, zicînd: „Deci nu uita, ca niste lorzi...”
„Ca niste lorzi ce joaca într-o comedie neagra”, era cît pe ce sa spun, dar m-am abtinut.
I-am dat în sinea mea presedintelui dreptate: chiar daca ajunsesem la marginea prapastiei, nu ne puteam sinucide ca niste boschetari. Si ce daca am lucrat la circ?! Circ e viata noastra zi de zi! Ce conteaza daca esti sufleor, iluzionist sau clovn!? Pîna la urma tot acolo ajungi! Cu ce-i mai prejos circul decît teatrul? Ia sa încerci sa mergi pe sîrma fara cordon deasupra arenei si-ai sa vezi! Un astfel de exercitiu îi recomand oricarui actor politic! Jos arena cu lei si paralei cuprinsi de furie, sus jongleorul! Mergi pe sîrma si învîrti farfuriile si vezi ca nu numai spectatorii, ci si animalele stau cu sufletul la gura si asteapta sa vada daca te dezechilibrezi sau nu. Actorii nu au parte de astfel de senzatii! Ei jongleaza mereu cu vorbele si nu trec dincolo de cercul lui a fi sau nu a fi! Poate doar presedintele... Ei bine, presedintele e ca un leu ce merge pe sîrma... Întreg guvernul sta în arena si nu rasufla dedesubtul lui... Daca se dezechilibreaza presedintele, ministrii se ascund sub rumegus ca niste popîndai! Intrînd în arena, presedintele e-un tigru încolacit de-un sarpe boa! Cu cît sarpele îl strînge mai mult, cu atît presedintele rage mai puternic, de tremura toata suflarea! Iar cînd sarpele înghite tigrul, facînd temenele, toti iepurasii si toate gugustiucile, trecînd printr-un cerc de foc, îi sar în gura! Cînd în tribuna nu mai ramîne nici un iepuras, atunci presedintele se confunda cu poporul! Ma veti întreba, dar bine, excelenta, ai pomenit si de gugustiuci, ei, bine, gugustiucii pot sa ramîna si pe-afara, asta ca sa-l acompanieze pe presedinte cînd îsi va face siesta! Dar de ce îmi spuneti excelenta, eu sînt un simplu cetatean! Un fost sufleor, un fost iluzionist, un fost gropar... Un om de nimic! Presedintele e excelenta! si înca una care are în burta o natie întreaga! Ehe, asa o companie mai zic si eu!
„Gîndesti profund”, ma batu pe umar, pentru a cîta oara oare, prieteneste excelenta sa... „Oricînd ai putea veni în locul meu sau ai putea candida la presedintie... Nu te tenteaza puterea?!” „Excelenta, nu ma tenteaza”, i-am zis ferm. „Sînt prea batrîn si prea obosit de viata... „Si eu sînt obosit si plictisit de moarte... Hai sa sfîrsim ce-am început...”
Am luat cravata si am facut un lat. Presedintele facu unul la fel, dupa ce în prealabil legase un nod marinaresc. Ne-am ridicat de pe banca si am luat-o în jos pe alee. În timp ce ne hîrs\iam pasii pe glazura, m-am gîndit: sa vezi, cînd o sa-si puna de gît streangul presedintele, o sa-i iasa pe nas si pe urechi toti iepurasii, în timp ce gugustiucile si gugustiucii scurgîndu-se prin pijama o sa se prelinga pe nisip... Sa nu se trezeasca atunci si tigrul parsiv din el si sa înceapa sa raga ca apucatul, ca sa trezeasca bodiguarzii... Nu e usor, desigur, sa-ti pui capat zilelor avînd în pîntec o astfel de povara! Ce va face poporul fara el, cum va trai?! El e obisnuit sa stea la caldurica si sa se lase digerat încetul cu încetul! Fara presedinte ce va face? Nu va fi nici viu, nici mort! „Cu fiecare om, moare o lume. Cînd însa moare un presedinte, mor mai multe lumi! Ei, si!? În fine, întîmple-se ce s-o întîmpla”, mi-am zis. „Ce-mi pasa?!”
Si cum ma chinui asa, plin de sudori, îmi trece deodata o idee prin cap. Ce-ar fi, îmi zic, sa ma duc la Palat si sa le zic una si buna! Rumeg ideea pe-ndelete si ma ridic din pat. Capul îmi vîjîie îngrozitor, în urechi am un zgomot ciudat. E ca si cum ar tiui si tavanul si peretii sau ca si cum în loc de pereti si de tavan as fi înconjurat de un tintirim plin de cosasi... Nicaieri nu tîrîie cosasii mai frumos ca-n cimitir... Stiu foarte bine, le cunosc tabieturile, am înnoptat de atîtea ori acolo, încît as putea sa reglez si ceasul dupa ei! Cel mai frumos tîrîie greierele la prînz, dar sînt unii care odata porniti nu se mai opresc din tîrîit nici dupa miezul noptii! Îi aud pâna si mortii ce-si dorm somnul de veci la umbra unor cruci din cimitir, casca si se întind pîna le pocnesc oasele. Si apoi, acompaniati de acelasi tîrîit, adorm la loc. Casc si eu, încheieturile-mi pocnesc. Fac cîteva miscari de gimnastica (m-am obisnuit cu gimnastica pe vremea cînd am lucrat ca iluzionsit la circ) si-acum iata-ma-n picioare. Peretii se mai clatina, ca si podeaua, de altfel. Dar nu ma dau batut. Privesc pe geam, e înca întuneric. Sa tot fie cinci fara un sfert. De când ma zvârcolesc în pat n-au trecut nici trei sferturi de ora. si când stai la un paharel, timpul zboara pur si simplu ca o musca pe sub nas. Nici nu vezi când s-a facut amiaza si daca ridici ochii si te uiti în strada, s-a si-nserat. Cu timpul nu e de glumit. Te întorci în camera si consoarta te ia la rost: unde ai fost de dimineata? Câti bani ai dat pe bautura, ca parca ar fi vorba aici numai de bani. Omul mai are si necazuri. Chiar ieri îmi spunea: în loc sa-ti rezolvi treburile umbli prin bodegi... Nu am nici un fel de treburi de rezolvat. Treburile mele le rezolva altii. Iar daca am intrat în bodega, asta-i alta poveste. Mai înainte însa am trecut prin cimitir... E acolo o întreaga lume...
Nevasta e bine s-o lasi sa bodoganeasca în legea ei; chiar daca n-ai lasa-o, ea tot te-ar ocorî. Un ban daca-i scapi, îl cheltuie pe fel de fel de fleacuri, dar de vorbit vorbeste cât zece la un loc. Si macar daca ar fi mai breaza. Dar cum e turcu, asa-i si pistolul. Bea uneori cot la cot cu tine, si face tot felul de prostii, si brusc te trezesti cu ea calugarita. Nici usturoi n-a mîncat, nici gura nu-i miroase. Zi-i femeie si atît! Diavolul m-a ispitit pentru a nu stiu cîta oara si cînd îmi era lumea mai draga m-am încurcat cu ea...
În fine, ma dau jos din pat, pe întuneric, îmi trag nadragii, îmi pun camasa, haina, pardesiul, bâjbâi pe lînga pat dupa pantofi, observ ca sînt deja încaltat, trec în baie, caut în dulapior sticluta, trag un gât, nu e chiar rau, dimineata te unge pe stomac, bag sticla în geanta, îmi iau pardesiul, palaria si ies pe usa, aruncând o vorba în treacat, ca ma duc la cumparaturi. Daca m-aude, bine, daca nu, sa fie sanatoasa...Noua mea Nadine se întoarce de pe un gheb pe altul. Se ridica în capul oaselor, casca niste ochi cît cepele, bolboroseste ceva prin somn si cade înapoi în nesimtire. Închid dupa mine usa, ridic resemnat din umeri, ce în plapuma ti-e scris, în frunte ti-e pus, cobor treptele si dau sa ies pe poarta, dar ma opresc la timp... Portarul, cu toate ca nu duce paharul la ureche, doarme iepureste. Daca ma vede, ma întoarce din drum. N-am chef sa ma tîrguiesc cu el. Asa ca ies, ca un cîine, în patru labe, ma strecor pe lînga geam, si iata-ma viu si nevatamat pe trotuar...
...Pe strada ceata. Copacii dau sa înverzeasca. Aerul e cât se poate de curat. Îl trag cu placere în plamîni, pîna ma apuca ameteala. Ies la sosea. Circulatie putina. Ici-colo se aude câte o tuse seaca. Mai trece câte un autobuz. În timp ce înaintez pe trotuar, cu gândul la fel de fel de lucruri, vad deodata în fata mea, nici la zece pasi, o caruta cu nutret. Mai întîi greieri si apoi fîn: frumos început de dimineata! Înainte de-a ma întreba ce cauta caruta în oras, ca doar eram deja pe bulevard, am asa, o iluminare. Grabesc pasii, ma apropii, niste faruri lumineaza din spate, umbra mi se proiecteaza pe asfaltul usor umed, camionul trece si încep sa smulg smocuri si sa le îndes în geanta. Burdusesc fânul printre hârtoage si trec din nou pe trotuar. Traversez bulevardul si urc într-un tramvai. Nici tipenie de om. Dupa câteva statii cobor, mai am timp sa ajung la timp acolo unde trebuie... Piciorul începe sa ma jeneze mai jos de genunchi. Poliomelita. Am contactat-o în adolescenta, am scapat totusi ieftin, puteam s-o patesc mai rau. Piciorul stîng e mai subtire decît dreptul. Si un pic mai scurt. Cu un deget, nu mai mult. Si, totusi, ma descurc destul de greu fara baston. Cap sec, îmi zic, de ce l-ai lasat pe dupa usa?!
La sase si jumate sînt în fata palatului si încep sa astept. E înca putina ceata. Ziua usor mohorâta. Aud niste pasari zbenguindu-se în copaci si asta ma înveseleste.
...Nu e prea usor sa dai de presedinte. Nu se stie pe care poarta intra si pe care iese. Unii stau saptamâni întregi, se muta când la o poarta, când la alta si nimic. E ca la loz în plic. Tragi si nu cîstigi. Nu tragi si-ai cîstigat! Adica ramîi cu banii-n buzunar!
La mahmureala se spune ca omul are noroc... Nu trebuie decît sa stau si sa astept. Sortii sînt de partea mea. Presimt asta. Ca doar nu degeaba m-am sculat cu noaptea în cap si m-am pripasit aici...
...În sfârsit, iata-l ca iese. Îl recunosc dupa pardesiu. Pardesiul parca zâmbeste, pare oarecum bine dispus. Acum e acum, îmi zic. Scot un smoc de fân din geanta si încep sa-l mestec, exact ca un cal. Presedintele se uita la mine, cam dintr-o parte. Behaie sau mi se pare?! Ma uit si eu la el. Si iar aud un behait. Asta pret de câteva minute, pâna-mi face semn din ochi.
„Buna ziua”, îngân, continuînd sa molfai.
„Buna”, omule, îmi spune, dar ce faci?
„Iaca bine”, si continui sa molfai mai departe.
„De ce manânci fân, omule?” Zice. „Chiar n-ai ce mânca?!”
„N-am” zic. „Totul e prea scump...” Si mestec mai departe fînd, cu gura plina.
Si, el, la fel de amabil:
„Pai, de ce tocmai fân?”
„Altceva n-am gasit”, zic.
Iar el asezându-si palaria:
„Pacat, mai, zice, de fîn, taica... Daca tu manânci fân, vitele ce-o sa manânce? Ca vezi, înca nu e de pascut...”
„Nu-i prost presedintele de fel”, gândesc. Dar de ce-mi zice „taica”? Ca doar trebuie sa fim cam de-un leat, doar ca eu, cum sa zic, din pricina patimii pe care o am, am ruginit un pic prea devreme... Si glasul mi s-a cam dogit. Dar sa ma fi vazut cît de fresch aratam acum vreo treizeci de ani... Am fost sufleor la teatru si înca ce sufleor! Apoi, ce-i drept, am ajuns magician la circ! Dupa prima repetitie cunosteam tot textul pe de rost! Actorii îsi buchiseau repetînd rolurile în cabine, iar eu treceam tantos printre ei. Dupa ce începea spectacolul, închis în cusca mea eram atent ca un paianjen la tot ce se petrecea în jur... Cine credeti ca era adevaratul stapîn al scenei? Regizorul? Actorii? Regizorul tremura în culise, actorii intrau si ieseau pe scena ca niste popîndai. Adevaratul stapîn al scenei eram eu, sufleorul! Puteam sa stau si cu ochii legati, simteam din timp, dupa tremurul aerului, cînd cineva avea sa încurce replicile. Îl lasam cîteva clipe sa transpire, apoi turnam o galeata de apa rece peste el. Adica îi sopteam o jumatate de fraza, ca sa stie de unde sa porneasca. Daca nici aceasta nu-l ajuta, îngrosîndu-mi vocea, îi suflam rolul mai departe, în asa fel ca sa auda si sala. Ce pot sa va spun, unii actori sînt de-a dreptul imbecili. Nu reusesc sa-si învete rolul nici daca îi pici cu ceara. Si atunci improvizeaza, spun tot felul de aberatii, de ti se întoarce stomacul pe dos. Noroc ca autorii nu vin decît la premiera, altfel i-ar apuca damblaua...Cei de la opera m-au tot curtat, chiar daca aveam un picior ceva mai scurt, vroiau sa ma faca balerin. Am refuzat oferta cu o nobila raceala. Nu aveam chef sa sparg nuci pe gheata, nici sa barbieresc nu stiu ce fata la Sevilla sau sa alerg, învîrtindu-ma ca un titirez pe gheata, dupa vreo lebada albastra... Nu aveam nevoie nici de glorie, nici de aplauze. Ma simteam ca un rege în cusca mea. Si ce priveliste mi se deschidea în fata ochilor! Vedeam totul de jos în sus. Toate dedesubturile... Orice fir dus de pe ciorap, orice gaurica din chilot... si asta îmi ajungea. Îi aveam pe toti, cum se spune, la degetul meu mic. Eram papusarul... Si totusi, uitati-va acuma unde am ajuns... As fi putut sa manînc sutiene si esarfe. Chiloti de dama si ciorapi... Sau sa mestec alte suveniruri ascunse în dulap... Dar nu, eu am venit aici sa fac o demonstratie. Manînc fîn în fata presedintelui ca sa vada cît sînt de dobitoc... As putea sa mestec cîteva din replicile pe care le-am spus pe scena. Presedintele si-ar da seama ca are de-a face cu om inteligent. Dar asta la ce mi-ar folosi? Eu vreau ca el sa înteleaga ca sînt un dobitoc. Prefer însa sa ma exprim într-o forma parabolica...
„Manânca paie, taica”, l-am auzit zicînd. „De fân, zau ca e pacat... Daca vine o seceta, n-o sa avem la iarna care vine pentru vite. Si atunci ce ai sa faci!?”
„Dar eu n-am vite. Sînt om de trotuar...”
„Asta se vede de la o posta! Esti într-adevar om de trotuar.”
Si pardesiul prezidential behaie iar. Behaie si palaria. Si pantofii proaspat lustruiti... Acompaniat de aceste sunete, ma simt în elementul meu. Faptul ca manînc fîn, nu mai mi se pare chiar bizar. Ma uit fix în ochii presedintelui si mestec fîn... Îmi cobor privirea spre pantofi si vad o pata pe bombeu... Daca as fi vazut asta pe scena, m-as fi enervat... Un actor care-si respecta meseria vine în fata publicului cu pantofii lustruiti... Poate ca e vorba de o strategie... Îti versi cafea pe pantofi sau pantaloni, ca sa abati atentia mass-media de la problemele ce framînta natiunea în acea zi...
„Aveti acolo o pata”, îi zic.
„Bine ca-i acolo si nu în alta parte...”
„Pai unde ar mai putea sa fie...”
„De, stiu eu”, zice presedintele. „Pete poti vedea si în aer, daca ai ochi sa vezi...”
„Bine ca nu aveti pe creier...” ma scap.
„Am si acolo una... Asa ca fii atent...”
Replica aceasta ma pune totusi pe gînduri. Poate ca ar trebui sa fiu mai prevazator cu presedintele si sa nu creez impresia ca m-as trage de sireturi cu el. Presedintele e presedinte, iar eu ce sînt?! Un om care face umbra pamîntului degeaba. Si ce daca am fost sufleor si mi-am încheiat cariera interpretîndu-l pe Don Juan?!
„Asta n-ar fi rau de loc”, îl aud zicînd, de parca mi-ar fi ghicit gîndurile.
„Sa fii un pic mai prevazator cu propria-ti persoana...”
„Cu propria-mi persoana?” întreb nedumerit.
„Da, cu propria-ti persoana...”
„Propria-mi persoana nu se supara pe mine nici chiar atunci cînd calc prin strachini, sau chiar atunci cînd eu sau altcineva o calca pe bombeu... Credeam ca va referiti la dumneavoastra...”
„Nici eu nu ma supar,” zice presedintele, zîmbind cu eleganta.
„Obisnuiti sa va calcati si dumneavoastra singur pe picior?”
„Obisnuiesc, cum nu. De multe ori nu fac altceva decît sa dau cu stîngu-n dreptu’... si apoi viceversa...”
„Si viceversa?”
„Da, chiar si viceversa...”
„Si eu la fel, numai ca uneori mai folosesc si stîlpul...”
„Pe stîlp fac altceva”, zice presedintele....
„Sa nu-mi spuneti...”
„Ba da”, face el, „stii, uneori, cînd sînt stresat, iau sticla si îmi pierd controlul. Ma trezesc cîteodata tîrîndu-ma în patru labe prin boscheti... În fond, sînt si eu om”, ofteaza presedintele.
„Sigur ca da,” îl aprob, dand umil din cap ca dintr-o coada... „Dar cu bodiguarzii ce faceti?”
„Îi las sa se tîrasca în urma mea...”
„Iar atunci cînd apelati la stîlp?”
„Au si ei stîlpii lor la îndemîna... Ne usuram cu totii în acelasi timp...Asta ca sa-i am la mîna daca ar vrea vreunul ca sa ma dea în gît...”
„Ingenioasa metoda”, zic. „Asa as proceda si eu daca as ajunge presedinte...”
„Nu-i mare scofala”, ofta presedintele...”Toti te trag de mîneca. Fiecare vrea cîte ceva. În afara de aceasta, esti supravegheat în fiecare clipa, si ziua, si noaptea... Oriunde mergi, ai cîte o umbra dupa tine. Supravegherea asta ma aduce la exasperare. Esti, practic, prizonierul lor. Faptul ca detii puterea e o iluzie... Esti o marioneta. E drept ca de rang superior. În spatele tau sînt însa sfori, care trag cînd în jos, cînd în sus. Trebuie sa folosesti o întreaga strategie, ca sa spargi crusta ce te înconjoara. Cîteodata, facînd eforturi supraomenesti, reusesti sa evadezi...” Am stat si am cumpanit în sine mea: degeaba se frasuie presedintele, mi-am zis... Sigur ca pe lumea asta totul are un pret. Si ce daca e supravegheat?! Eu cred ca e vorba de-o manie... Daca ar trece pe la teatru, atunci nu s-ar mai plînge atît! Sa vezi acolo sfori si marionete! Multi vin doar la spectacol, dar nu coboara si-n culise! Privind de la distanta, teatrul îti apare ca un imobil impunator. Ai impresia ca înauntru domneste armonia! Dar intra pe poarta si-ai sa vezi! Teatrul e un adevarat viespar. Un iad, în care fierb sufletele amestecîndu-se unele cu altele pîna la ultimul oscior! Daca te opresti sa stai de vorba cu un actor, nu stii de unde sa-l apuci. çti toarna atîtea baliverne în urechi, încît îti faci cruce dupa ce scapi de el. Toti se cred altceva decît sînt. La tot pasul dai de cîte un rege Lear, sau peste cîte un Mefisto, contopiti în unul si acelasi om! Si asta într-o zi obisnuita! Dar du-te acolo cu o zi înainte de premiera. Atunci sa vezi ce balamuc! Teatrul e un musuroi de furnici calcat în picioare. Un turn Babel naruit si cladit la loc din ceas în ceas! Toti se cearta si apoi se împaca, dupa care se cearta iar. Si tot asa la nesfîrsit. Actorii, scenograful si regizorul alearga pe holuri, în sus si în jos, urcînd si coborînd ba la etaj, ba la subsol. E acolo un du-te vino ca la balamuc... Telefoanele zbîrnîie, urletele si tipete scot usile din tîtîni. Creierele ard. Stomacurile se-ncovoaie... Trecînd pe coridoare, vezi numai fire, sfori si sîrme ce se întind si se încolacesc, rulîndu-se din birouri spre cabine, pentru a exploda pe scena. Sînt nervi! Multi nervi se macina în cladirea Thaliei, nu zau! Si cîte potlogarii se coc! Sa te fereasca Dumnezeu sa dai atunci nas în nas cu regizorul sau scenograful în ajunul premierei. Se poarta ca niste zbiri. Actorii, desi-i b~rfesc pe la colturi, facîndu-i cu ou si cu otet, se tin ca niste umbre în urma lor. La teatru, regizorul e tartor. Directorul e o cîrpa de sters vase în fata lui! Numai ca sa iasa bine, e-n stare sa-i linga pîna si praful de pe talpi! Singurul om pe care-l respecta regizorul e sufleorul. Si stie, pramatia, de ce. Ia sa te jigneasca cu o vorba, ca s-a dus pe apa sîmbetei toata munca lui! Nu stiu daca ma credeti, dar eu îmi adusesem meseria atît de sus, încît puteam transmite replici pe cale telepatica. Era suficient sa tac! Faceam un ghiveci dintr-o piesa, amestecînd de-a valma frazele din text. Sau, la nevoie, pentru a spori efectul, as fi putut sa mai adaug si replici din alte piese... Va dati seama ce ar fi iesit!? Si nimeni nu ar fi banuit ca sufleorul e de vina... Si totusi lumea Thaliei îsi are farmecul ei. Cînd auzi cazînd cortina si izbucnind ropotul de-aplauze, uiti de toate necazurile prin care ai trecut si te simti urcat în Empireau...Atunci regizorul si actorul, ba chiar si directorul de teatru, sînt cuprinsi de un sentiment apoteotic. Nimeni nu se gîndeste în astfel de momente la sufleor. Nimeni nu-l aplauda. Nici regizorul, nici interpretii nu-l scot din cusca lui ca sa-l aduca pe scena. Dupa spectacol, umflîndu-se în pene, actorii abia catadicsesc sa-i dea un buna seara rostit acru printre dinti, desi se împiedica mereu de el. Dar trec cîteva zile si situatia se schimba. Toti fac sluj la cusca lui si-l roaga una-alta...Ehei, atunci sa te tii. Daca ar fi fost ranchiunos din fire, ar fi avut ocazia sa se razbune orisicînd. El însa se poarta cu ei ca si cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Nu-i acesta, în fond, un mod subtil de a-i umili?! Sufleorul e mereu în conul de umbra. Dar si acest con îsi are farmecul lui. El e ca un paianjen care tese mii de fire nevazute, anihilîndu-si prada cu secretiile lui, pentru a o devora pe îndelete, dupa ce spectacolul a luat sfîrsit. Aplauzele se sting, actorii pleaca în cabine, dar personajele ramîn pentru totdeauna ascunse în constiinta lui... Ajuns acasa, el îsi poate umple zilele si noptile cu ele... Multi au impresia ca sufleorul e a saptea roata la caruta, dar ce-ar fi daca s-ar îmbolnavi, asa nitam-nisam, de amorul artei, sau s-ar îmbata înainte de sepectacol?! Credeti ca regizorul sau directorul sau vreun alt tembel umflat în pene l-ar putea suplini?!... Da, lumea teatrului e agitata. Un adevarat viespar... Acolo, de cele mai multe ori, nu dai peste miere, ci doar de fiere adunata în faguri de hîrtie. Se trag atîtea sfori, se tes atîtea intrigi, încît nici dracul nu le poate descîlci! La presedintie e mai multa liniste decît în cladirea Thaliei, sa stiti! Acum, daca tot am venit la presedintie, ar trebui sa ma descarc. As vrea sa-i spun presedintelui tot ce am pe suflet. Dar nu oricum, ci într-o forma parabolica.... Închis timp de treizeci de ani în cusca, m-am saturat de vorbarie. În fond, n-am de ce sa ascund ca sînt slab de înger si ca pot fi dus usor cu zaharelul?! Daca eram altfel nu ajungeam aici! Si cînd te gîndesti ca totul mi se trage de la un toc dulce de muiere, ce a trecut bocanind prin viata mea. Poate ca ar fi trebuit sa blestem ziua cînd mi-a iesit în cale! Dar daca nu as fi întîlnit-o pe Nadine, credeti ca as fi fost mai breaz?! Daca n-ar fi fost ea, ar fi fost alta, si tot asa as fi procedat... Nu învinuiesc pe nimeni. De vina e doar slabiciunea mea... Vazîndu-ma ca mi se aprind calcîiele, directorul m-a avertizat: „Mai, omule, de ce nu stai în banca ta!? Femeia asta nu-i de nasul tau. Nici eu nu m-am încurcat cu ea... Ca sa-i fac în ciuda, m-am ambalat. Si macar de-ar fi avut talent! Juca doar roluri secundare. Aducea paharul de apa la o masuta. Sau stergea praful cu un pamatuf. Ce-i drept, clipea foarte frumos din ochi. Si asta mi-a placut. Asa ca i-am dat nas. Am luat-o, cum se spune, sub aripia mea protectoare si chiar i-am insuflat talent. Îi dirijam din umbra toate miscarile. Pe calea telepatica, bineînteles. Si atunci, sa vezi la Nadine ce armonie... Nu mai facea nici o intrare în contratimp. I-am schimbat mersul, dupa cum i-am schimbat mimica si graiul. Si astfel, încetul cu încetul, Nadine s-a tot cizelat...si a prins curaj... O întîlneam din ce în ce mai des la bar, unde statea la masa cu actorii. Avea un rîs atît de dulce, încît ma treceau fiorii. Am încercat, din rasputeri, s-o fac sa rîda altfel, mai putin atragator, dar nu am reusit. Ascuns în cusca mea, aveam har, putînd sa-mi transmit gîndurile mai departe. Aici, în ciuda tuturor stradanilor, nu reuseam decît sa ma umplu de ridicol. Nadine a trecut din mîna-n mîna. Din pat în pat. Cu cît încercam sa o ignor, cu atît ma înfierbîntam mai tare. Nu mai eram stapîn pe simturile mele. Cu cît încercam s-o încurc, facînd-o sa se împiedice pe scena, cu atît jocul ei devenea mai rafinat. Eu îi sugeram una, dar ea, parca intuind ca vreau s-o induc în eroare, facea totul pe dos. Diavolul îmi luase mintile. Parca eram vrajit. Una gîndeam si alta faceam. Asa m-am perpelit o iarna întreaga. Vazînd ca mi s-au aprins calc\iele, actorii au început sa ma ia peste picior. Cînd o vedeam trecînd pe coridor, ma fîstîceam. Era ca si cum as fi întîlnit o alta Nadine decît cea pe care o vedeam pe scena. Daca îmi adresa în public o vorba, ma bîlbîiam, raspunzînd incoerent. Ma comportam asemenea unui adolescent îndragostit, bîntuit de tot felul de reverii nocturne. Într-un cuvînt, devenisem un subiect de bîrfa pentru toti... Evoluînd, Nadine totusi luneca la vale. Se apucase si de alcool. Trecuse tot teatrul prin alcovul ei. Nu fusesera iertati nici masinistii, nici portarii. Ba chiar si pompierii, arzînd gazul de pomana, s-au perpelit prin asternutul ei... Fiecare noua cucerire îi aducea un rol... Ramasesem singurul neconsolat. Asta m-a împins spre patima betiei. Coboram în bar din ce în ce mai des. Cînd ma vedea cum stau la masa mea din colt, înconjurat de cesti si de pahare, îmi facea complice semn cu ochiul si chicotea... Într-o seara n-am mai rezistat, am cumparat o sticla de sampanie, m-am ridicat de la masa si m-am retras în cusca mea. De ce cumparasem o sticla de sampanie si nu vin sau altceva, nu-mi dau seama nici acum. Probabil am vrut sa atrag atentia asistentei (la masa unde statea Nadine se adunase o liota întreaga de actori si tineri balerini din garnitura operei; erau nespus de galagiosi, jucau remy si beau votca, Nadine chibita tragînd din tigaret), si cred ca am reusit. Am stins reflectoarele, am deschis trapa si am coborît în colivia mea. Dincolo de cortina, în sala de spectacol domnea o liniste deplina. M-am ghemuit pe vine în cusca si am început sa meditez... Locul era destul de strîmt, dar faptul asta nu ma deranja. Stateam acolo ca într-un sicriu; golit de toate sentimentele. Nu ma simteam nici mort, nici viu. Parul mi se lipise de tîmple, mîinile îmi tremurau. Atunci diavolul m-a ispitit din nou. Si tot el mi-a aruncat si colacul de salvare, dar asta ca sa-mi prelungeasca suferinta în timp... A fost ca un joc de-a sorecele cu pisica... Primul meu impuls a fost sa-mi pun capat zilelelor acolo. Puteam sa-mi tai venele cu briciul pe care-l purtam mereu asupra mea. Sau sa-mi agat cravata de belciugul de pe trapa si sa ma spînzur în genunchi. Pozitia aceasta m-a ispitit din start. Iesirea mea „din scena” avea sa fie socanta pentru toti cei care, într-un fel sau altul, mi-au calcat orgoliul în picioare. Îi si vedeam pe actorii veniti a doau zi la repetetie, cum se aduna în jurul custii mele ca în jurul unui put. Aveam sa-mi vada mai întîi crestetul si umerii. si apoi genunchii lipiti de piept. Pozitia fetus în care aveam sa mor mi-ar fi putut conferi un aer meditativ. Si asta, cum sa va spun, îmi gîdila orgoliul... Ma framîntam închipuindu-mi tot felul de scenarii, cînd am auzit un fosnet de pasi pe scena. Mi-am oprit respiratia si am asteptat. Nu stiu cît am stat asa, în nemiscare. Zgomotele deveneau din ce în ce mai dubioase. La un moment dat am simtit ca se deschide trapa si am auzit soapta lui Nadine, razbind prin întuneric. Ma ispitea sa ies din cusca mea. Nu aveam putere sa rezist si am iesit, spasit ca un catel, cu cravata desfacuta si sticla de sampanie în mîna... Nadine statea într-un combinezon negru în fata mea, tragînd din tigaret... Restul hainelor se însirau pe podium... Tot ce-a urmat a fost un cosmar, o nebunie. Eram ca o papusa de cîrpa în mîinile ei. M-a despuiat de haine si s-a napustit asupra mea. Ne-am înclestat frenetic, tavalindu-ne pe scena. Scotea zgomote ciudate, mieunînd ca o pisica în calduri..., g\g\ia ca gîsca sau macaia ca rata. Si asta m-a înnebunit de tot. Nu m-am lasat mult mai prejos nici eu: o acompaniam, nechezînd si guitînd... Sau scotînd alte sunete ciudate. Am imitat pîna si vîntul ce zangane vitrinele, si pneurile ce hîrs\ie pe asfalt. Ba chiar am cîntat si cucurigu de trei ori, cocotat pe o masuta de decor... Ne ascundeam pe sub pat si sifoniere. Jucam prinsa, alergîndu-ne printre eucaliptii de carton. Si cum sa va spun, eram în pielea goala, dar cu cravata la gît. De fiecare data cînd îmi aduc aminte de aceasta întîmplare, ma apuca groaza. Cu o seara mai înainte avusese loc avanpremiera lui Don Juan. A doua zi, duminica, trebuia sa aiba loc premiera, asa ca masinistii au lasat decorul si recuzita la locul lor.... M-am oprit lînga statuia Comandorului si am început sa declam un monolog. Nadine intrase în joc si ea. Se tîra în patru labe în urma mea si-mi saruta degetele de la mîini si de la picioare. Monologul îl punctam cu cîte un nechezat. Încurajat de scîncetele ei, m-am catarat pe umerii Comandorului, cîntînd cucurigu de trei ori. Ca sa-mi serbez triumful, am rasucit sîrmele de la stilcla de sampanie si am asteptat. Cînd dopul a pocnit, spuma s-a prelins pe crestetul Oaspetelui de piatra. Nadine a chicotit. Iar eu am nechezat din nou. Ma simteam cuprins de o euforie fara margini. Deodata în sala s-au aprins luminile si am fost potopit de un ropot de aplauze. Am scapat sticla de mîna, m-am dezechilibrat si am cazut cît eram de lung pe scena. M-am uitat în jurul meu, Nadine parca intrase în pamînt. Stateam gol, în fund, în mijlocul scenei si ma uitam la ei prostit. Actorii continuau sa faca mare haz, aratîndu-ma cu degetul si aplaudînd. „Ia uite unde se ascundea cocoselul!..”. „Ce-ar fi sa-l distribuim în rolul lui Don Juan?!”, i-am auzit rîzînd. Îmbracata într-un combinezon negru, Nadine statea în primul rînd de scaune, picior peste picior, fuma din tigaretul ei cioplit din os de rinocer si aplauda... Mi-am ascuns fata în mîini si am început sa urlu. Am fost cuprins de o furie atît de cumplita, încît mi s-a facut negru în fata ochilor! Aruncam în ei cu tot ce îmi cadea sub mîna. M-am simtit calcat în picioare, facut tot una cu pamîntul! Înarmat cu o sabie de tinichea, loveam ca un nebun în statuia Comandorului si plîngeam. Simtind ca jocul se îngroasa, actorii au dat bir cu fugitii... În sala a ramas doar Nadine.... Terminîndu-si de fumat tigaretul, Nadine s-a ridicat de pe scaun si a urcat pe scena... Mi-a dezlegat cravata si m-a ajutat sa ma îmbrac... M-a mîngîiat pe crestet si m-a linistit. Vreme de o saptamîna n-am iesit din casa. Am stat în pat si-am bolit. Nadine venea seara si-mi oblojea ranile... Slabisem foarte tare, dar înca ma tineam drept... Cînd m-a vazut ca ma ridic din pat, m-a abandonat... De atunci m-am tot dus la vale. Si Nadine la fel... În loc sa stau în cusca mea sub scena, am batut la usa circului si m-am facut iluzionist. Prezentam femeia-paianjen, femei plutitoare, femeia-sarpe si femeia crocodil. Am tot umblat asa, cu cortul, pîna mi s-a acrit. Am dat si acolo de-o Nadine si m-am îndragostit din nou. Purta turban, salvari largi de matase rosie ca focul si-mi servea ca medium. O hipnotizam agitîndu-i în fata ochilor un ceas de buzunar cu cadranul gol. O asezam între doua scaune, pîna trupul îi devenea rigid ca piatra. Încercam taria cu ajutorul unui diapazon. A doua mea Nadine putea capata consistenta bronzului sau a aurului pur. Rezona diapazonul, rezona si trupul ei. Tot prin intermediul diapazonlui, o puneam în miscare. Nadine se ridica încet de la podea, cu tot cu cele doua scaune, si levita pe scena. De fapt, statea pe loc. Spectatorii o vedeau însa plutind. Practicam hipnoza în masa. Devenisem destul de cunoscut. Totul a mers bine pîna mi-am pierdut controlul. Îmi sfîrîiau calcîiele dupa noua mea Nadine si atunci roata norocului s-a întors. Nadine a prins curaj si a sucit capul la toti circarii. Ba chiar a montat si animalele împotriva mea. Istoria s-a repetat. Ma purta ca pe un catel, ca pe o maimutica, îmbracat într-un maiou, dar cu papion la gît. Pe scena, adica în arena, eram magicianul. Asta pîna într-o zi, cînd m-am trezit gol pusca închis în cusca unui tigru din Bengal! Nu m-am lasat însa batut cu una cu doua si am perseverat în nebunia mea, fiind cît pe ce sa fiu înghitit de-un sarpe boa... De la circ, dupa un scurt periplu prin canale, am ajuns la cimitir. De fiecare data cînd începeam sa sap o groapa recitam, tinînd o tigva-n mîna, celebrul monolog din... Babilon... N-as putea sa spun ca am dus-o tocmai rau, aveam o companie vesela, haleala si bautura cîta vrei... Dar si aici am dat peste-o Nadine! M-am întîlnit cu ea la o înmormîntare si de atunci, cum sa va spun, sîntem tot împreuna... Nadine nu s-a schimbat prea mult... doar ca i-a crescut pe spate un gheb.... si totusi, are si acuma cautare.... De-ati sti cîti ciungi si orbi vin s-o caute la cimitir! Desigur, nu totul merge chiar ca pe roate. Ne mai luam la cearta, mai bodoganim... Din cînd în cînd, ce-i drept, ma trezesc gol-pusca umbînd noaptea hai-hui prin cimitir. De fiecare data însa pastrez o sticla la îndemîna, ca sa prind curaj...
...Degeaba se plînge presedintele de soarta lui. Daca ar sti prin cîte am trecut, s-ar potoli... Ma vede ca mestec fîn si ce îsi spune: „A mai venit unu sa faca pe nebunu, de parca aici n-as avea destui?!” Veti spune ca exagerez si ca la Palat presedintele e înconjurat de oameni toti unul si unul, cu diploma la Cambridge sau la Harvard... Consilierii sînt consilieri, si totusi fiecare are cîte-o pasarica a lui, de aceea si stau închisi de dimineata pîna tîrziu seara în birouri si ciripesc de zor. Nici la opera nu auzi atîtea triluri! Cum sa nu-ti tiuie urechile, cum sa nu înnebunesti! Ne mai miram ca uneori presedintele îsi iese din t\t\ni. Pai cum sa nu-si iasa, daca aude tot si tot el se plînge ca e ascultat?! De ce insinueaza ca e urmarit, odata ce nici un fir de iarba nu se misca în tara asta, fara stiinta lui!? Cred ca e vorba de manie. Nu e el Big Brother-ul atotputernic, bucsit cu microfoane p\na-n fund, care sta de veghe atunci cînd noi soilim? Dar daca s-ar trezi pus sub reflectoare în toiul noptii, cu zeci de ochi atintiti asupra lui, atunci ce-ar spune?!
„Sînteti în exercitiul functiunii?” l-am întrebat din nou...
„Nu stiu. Am reusit, pe moment, sa scap de paznici...”
„Cum ati facut?”
„Am apelat la un truc vechi: m-am travestit. Vezi palaria si pardesiul asta?”
„Vad...”
„Sînt de împrumut...”
„De împrumut?!”
„Hainele nu ti se par a fi destul de cunoscute?!” m-a chestionat zîmbind...
„Am si eu, în sifonierul meu, un pardesiu aproape identic... Cît despre palarie...”
„Aproape identic!”, pufni presedintele, „E al tau. Ca si palaria, de altfel... ti le-am subtilizat prin intermediul unui om de încredere, pe care-l folosesc în astfel de ocazii...”
Si vazîndu-ma ca-l privesc cu suspiciune, adauga:
„Pipaie, pune mîna aici. Poti sa-ti recunosti hainele dupa niste semne...”
Si presedintele facu în fata mea o reverenta. Palaria de fetru, usor decolorata, se apleca si ea în fata mea, maturînd pamîntul. Am recunoscut, pardesiul era, într-adevar, al meu. Si palaria de asemeni. Stateau în sifonier de ani de zile. Aveam impresia ca asist la o scena dintr-o opereta, interpretata de papusi...
„Stofa e înca buna”, zise presedintele. „Doar ca pe aici, pe la poale, si pe umeri, e mîncata usor de molii... Cît praf am scos din el n-are rost sa-ti spun... Si palaria, am periat-o si rasperiat-o, încît pare aproape noua... Croiala, ce-i drept, e demodata, dar mie îmi convine, pentru ca îmbracat în astfel de haine sînt mai greu de recunoscut....”
„Eu, totusi, v-am recunoscut....” am zis.
„Te cred si eu,” zîmbi presedintele, „daca nici tu nu m-ai fi recunoscut, ar fi fost tragic pentru mine. „Stiam ca vii, te asteptam de mult, si am facut tot posibilul sa scap de escorta, ca sa avem o întîlnire între patru ochi... Marturisesc ca nutresc o anumita simpatie pentru dumneata...” Cuvîntul „dumneata” presedintele îl rosti cu o oaresicare afectiune.
„Ce fel de simpatie?!”
„Îmi esti drag ca un prieten din copilarie sau ca un frate...”
„Dar nici nu ne cunoastem. E prima data cînd ne întîlnim...”
„Am aflat multe despre dumneata”, zise presedintele... „Nici nu-ti dai seama cît de bine te cunosc... Îti stiu toate tabieturile.... Dar pantofii ti-i recunosti?”
„Pantofii sînt tot ai mei?”
„Pai, ce crezi?”
„Au fost gasiti tot în dulap....”
„I-am pus acolo pentru orisice eventualitate...”
„Sa nu-mi spui ca îi pastrezi pentru înmormîntare”, spuse el c-o nonsalanta înselatoare...
„Ba chiar pentru asta îi pastrez... Adica pentru asta i-am pus acolo. Era si o cutie noua, nu-i asa?”
„Da, cutia e noua”, spuse oarecum jenat înaltul meu interlocutor, „dar pantofii-s vechi... Vechi, în sensul ca sînt iesiti din uz... I-ai cumparat, cumva, de la un second-hand?”
„Sînt din vremea studentiei. I-am lustruit si i-am pus la pastrare cu gîndul sa-i folosesc la ocazii festive... Apoi, tot înaintînd în vîrsta, m-am gîndit si la ultimul meu drum...”
„Dar ai vazut ca au o pata pe bombeu. Tu însuti mi-ai spus asta...”
„Am observat-o abia aici...”
„Nu cred ca-i ceva grav”, cauta sa ma linisteasca presedintele, „sa vedem daca nu se duce daca-i dam un pic de lustru... În rest, ce sa-ti spun, cred ca nu te superi ca ti-am împrumutat pantofii. Daca vrei îti dau bani ca sa-ti cumperi altii... Si oricum, chiar daca tii cu tot dinadinsul ca la înhumare sa fii încaltat în ei, nimeni în afara de noi doi si de omul meu de încredere, pe care tin sa-ti spun ca poti sa te bazezi, n-o sa stie ca i-am încaltat si eu. Iar daca, prin absurd, cumva o sa rasufle faptul asta, atunci ai sa te poti mîndri ca ai fost înmormîntat în pantofii pe care i-a purtat, odata, însusi presedintele... E clar? E logic ce spun eu?”
Am stat si-am cumpanit în sinea mea: presedintele avea dreptate. În fond cu ce ma deranja aceasta chestie? În timp ce stateam si ma gîndeam la una si la alta, l-am vazut pe presedinte ca îsi freaca pantoful cu pricina de un crac al pantalonilor...
„Vezi, pata s-a dus de la sine... Acum totul e perfect...”
Ma uit la vechii mei pantofi. Stralucesc de parca ar fi noi-nouti. Privesc si la pantalonii presedintelui si tresar uimit... În loc de pantaloni, presedintele e îmbracat în pijamale...
„Ei, ce te miri”, zice el, „n-am avut prea mult timp la dispozitie ca sa ma îmbrac ca lumea. Mi-am luat pardesiul, palaria, mi-am tras repede pantofii si am iesit... Nu-i nici o problema. În fond, nu ne vede nimeni... Parcul e larg. Si chiar daca ne-ar vedea, n-ar fi nici o tragedie... În apropiere se afla un spital, trecatorii ar putea banui ca am iesit sa-mi cumpar un suc sau niste tigari...” Ma uit la mine si observ ca si eu, la rîndu-mi, din neatentie, în loc de pantaloni port o pijama dungata. „Ce coincidenta!” exclam în sinea mea, „Si eu si presedintele sîntem îmbracati la fel... Poate a avut de onorat un protocol, ce s-a prelungit pîna la la ziua, si acuma e mahmur...” Fata presedintelui e usor tumefiata, iar vocea îi tradeaza un tremurat. Pe frunte i se vad broboane de sudoare, iar parul de pe ceafa e naclait de transpiratie.
„Sa va cumparati un suc sau niste tigari?!” îngîn lungind cuvintele cu subînteles.
„De ce nu!?” raspunde presedintele, pieptanîndu-si cu degetele rasfirate parul de pe tîmple...
„Sau poate niste bautura...”
„De ce nu?!,” exclama el, folosind aceeasi expresie pentru a doua oara. Dupa care adauga, facîndu-mi un semn discret cu ochiul:„Apropo de bautura, nu crezi ca ar fi cazul sa ne dregem?”
„Sînteti cumva mahmur?!” întreb.
Presedintele îsi duce palmele din nou la tîmple:
„Ma doare capu-ngrozitor...”
În fine, ce sa mai lungesc vorba, ne-am asezat pe o banca mascata de boscheti. Presedintele avea o sticluta la el si am baut. Dupa ce am golit sticla de lichior de ananas, am scos si eu una pe care o aveam în geanta, ascunsa între hîrtoage si smocuri de fîn... Am dat-o gata si pe asta si ne-a apucat disperarea. Plîngeam unul pe umarul celuilalt si ne bateam cu pumnii în cap. Si tot hohotind asa, brusc ne-a venit ideea sa ne sinucidem... „Cînd te-am vazut îngurgitînd fîn, mi-a trecut un junghi prin inima... Omul asta, mi-am zis, nu manînca fîn asa, de dorul lelii. El a venit la mine sa-mi transmita un mesaj: tara se scufunda în saracie. Poporul sufera de foame... Sînt constient de faptul asta, dar ce pot sa fac? Am încercat sa dreg lucrurile pe ici pe colo. Dar totul e croit anapoda. Si legile, si Constitutia, scoala, biserica, politia, armata... Totul... Cu cît vrei sa faci ceva, cu atît te scufunzi mai tare în mocirla. Cînd ma gîndesc la asta, ma apuca jalea...” Am cautat sa-l linistesc, spunînd ca dracul nu e chiar atît de negru pe cît pare. Mîncasem fîn în fata lui, încercînd sa-l scot, cu tot dinadinsul, din sarite. Îmi facusem, cum se spune, numarul, ma puteam întoarce acum acasa linistit...”Pe o carare sau mai multe”, chiar asa i-am zis. Înaltul meu conviv parea însa mohorît. Credeam ca o sa izbucneasca în rîs la gluma mea. Dar presedintele n-a rîs. Satea ghemuit pe banca, acoperindu-si fata cu mîinile si tot clatinînd din cap: „Nu-i da omului cît poate duce”, conchise el.
Cu nici un chip, presedintele nu vroia sa se întoarca la palat. Si mie mi-era groaza sa ma întorc acasa. Mutra acra a consoartei îmi juca în fata ochilor. Ce rost mai avea sa continuu existenta asta insignifianta? Cine mai avea nevoie de mine? Cui i-as fi putut fi de folos? Eram o cantitate neglijabila. O aschie desprinsa din multime si aruncata în noroi, pentru a fi calcata, de aceeasi multime, în picioare, pîna se va alege praful din ea. Asta eram eu. Cu sau fara mine, lumea ramînea la fel.
Presedintele se simtea si el nefericit. Zile întregi se autoclaustra în cabinetul sau si tragea la masea. De cîte ori nu s-a trezit cu pistolul lipit de tîmpla?! De fiecare data însa, badigarzii au intervenit la momentul oportun. Acum scapase, în sfîrsit, de ei... M-a întrebat daca am încercat si eu vreodata sa-mi pun capat zilelor. Am încercat, cum sa nu, si nu odata, ci de nenumarate ori. Am folosit diazepamul. Briceagul, snurul, priza. Dar de fiecare data intervenea ceva neprevazut în ultimul moment si scapam ca prin urechile acului de chin... I-am aratat cicatricele de pe mîini si picioare. Eram tot crestat ca un raboj. Înghitisem cutite, linguri si pahare. Îmi batusem si un cui în cap. Presedintele trecuse si el prin experiente similare. Era si el un sinucigas convins. Mi-a aratat rana de pe tîmple. Si-o cicatrice uriasa ce-i brazda adomenul în lung si în lat. Presedintele mi-a vorbit despre toate aceste lucruri cu o nonsalanta dezarmanta. Eu sînt un om simplu, un pensionar, un fost sufleor, presedintele e însa presedinte chiar si atunci cînd îsi spala fata obosita sau cînd trage apa la WC! Eu îl respect oricum ar fi. Respectul însa nu trebuie sa fie si reciproc. Presedintele trebuie sa aiba puterea sa te traga de urechi, bineînteles, nu asa, nitam-nisam, ci daca faci vreo prostie si nu te mai poti opri. Nu si invers. El trebuie sa-si pastreze rangul în orice situatie si sa nu se lase tras de sireturi de oricine. Prin urmare, confesiunea sa m-a cam pus pe gînduri. Nu poti sa-i spui primului venit ce-ti iese în cale tot ce ai pe suflet. Eu unul ma feresc! Oamenii-s parsivi, se oplosesc pe lînga tine, se gudura, te duc cu zaharelul, te trag de limba, si daca le-ai scapat ceva, un firicel de adevar despre viata ta particulara, mîine-poimîne adevarul acesta se transforma într-o claie de minciuni... Ce nevoie aveam sa aflu eu, un om de rînd, ajuns pe muchie de cutit, sa aflu ca presedintele trage la masea în zilele de post sau ca e, ca si mine, în celelalte zile, un sinucigas ratat? Pai daca o va tine tot asa, unde-o sa ajunga?! Mîine-poimîne te pomenesti ca aflu ca i-a cazut cu tronc o fufa si ca-si face cu ea mendrele-n boscheti! Eu unul sînt patit...
Din disperare de cauza, am bagat mîna în geanta si am scos un pumn de fîn. Am început sa-l mestec pe îndelete. Presedintele îmi facu semn ca vrea si el. I-am dat si lui un smoc. Apoi am mestecat hîrtoagele. Certificatul de nastere, cel de divort, procesele verbale si toate documentele pe care le aveam asupra mea. Înfulecam hîrtoagele si plîngeam, înjurînd de mama focului. Presedintele îmi tinea isonul. Mînca bucati de hîrtie si plîngea...”tara de rahat, potopita de hîrtii!” exclama presedintele, strîngînd neputincios din pumni. Apoi, dupa ce îsi sufla nasul într-un servetel, adauga cu un glas pierdut „Cere-mi ceva si-ti dau...Nu te sfii...” „Mai întîi ne sinucidem si apoi va cer”, i-am zis. „Cere-mi acum, orice, sa mor cu inima împacata ca am facut totusi pentru cineva ceva...” Ca sa-i fac pe plac, m-am gîndit sa-i cer o butelie. Dar mi-am dat seama ca acum buteliile se gaseau pe toate drumurile. Costau un fleac. Venisem chipurile sa-i cer un ajutor finaciar. O pensie suplimentara. Acesta era pretextul. În fond, iesisem la revolutie în piata, cu gîndul sa ma sinucid... Îmi dezgolisem pieptul în fata gloanetelor, dar am scapat. Ma aruncasem în fata tancurilor, crezînd ca pot muri ca un erou. Acum la ce mi-ar fi putut fi de folos o pensie suplimentara, odata ce aveam de gînd sa ma omor?! Daca i-as fi cerut, presedintele mi-ar fi putut da nu o pensie, ci zece... Dar asta la ce mi-ar fi fost de folos, odata ce hotarîsem sa-mi pun streangul de gît?! Presedintele n-a vrut însa sa ma umileasca. Ar fi fost ridicol, umilitor... Faptul ca acceptase sa-mi tina companie, nu era oare un hatîr suprem? Încercasem sa ma sinucid de zeci de ori de unul singur. Acum aveam un tovaras hotarît sa mearga cu mine pîna la capat... Orice ai spune, o sinucidere în doi îti confera o oaresicare siguranta... Nu mai esti singur în fata mortii: sînteti doi... „Ce-ar fi sa facem un schimb de brelocuri?” i-am zis. Iar el: „Nu am nimic împotriva... tinînd cont de împrejurari, e chiar o ideea buna...” Ne-am scotocit prin buzunare, am gasit brelocurile în cauza si am facut schimb. În timp ce-mi bagam cheile în buzunar, mi-a trecut prin cap, asa, ca o idee... „Sa vezi”, mi-am zis, „atunci cînd o sa ne gaseasca atîrnînd unul lînga altul, s-ar putea sa ne confunde...” „Cine stie”, murmura presedintele, ca pentru el... Ideea aceasta mi se însuruba adînc în minte. Ma si vedeam întins pe catafalc, acoperit de un munte de coroane mortuare. Avea sa ma regrete o întreaga natiune... Sicriul meu era înfasurat în steagul tricolor. Garda îmi aducea un ultim omagiu... Salvele de artilerie pocneau în aer... Dupa o viata de cîine, aveam sa fiu înmormîntat ca un erou... Oare presedintele era constient de strategia mea?!
M-am scormonit din nou prin buzunare si am scos un pachet de tigari. Mai erau doua: una pentru mine si alta pentru presedinte. Am tras adînc fumul în piept, privind în departare. Veveritele se hîrjoneau în copaci. Pasarile ciripeau si ele printre crengi. Masinile huruiau pe bulevard. Dincolo de zidul ce înconjura palatul, orasul se trezea la viata. Mi-am strivit chistocul de coltul bancii si l-am bagat în buzunarul de la piept. L-am pus acolo ca pe o ultima relicva. Apoi am început sa-mi desfac sireturile de la pantofi. Presedintele însa clatina din cap.
„Trebuie sa aratam ca niste domni”, spuse el.
„Sireturile s-ar putea sa se rupa. În afara de aceasta, din pricina ca-s subtiri, îti intra adînc în carne. Poftim, îti dau aceasta cravata englezeasca...” Si presedintele îsi desfacu cravata aurie de la gît si mi-o întinse cu delicatete.
„Dar dumneavoastra?”, am exclamat.
„Am luat una de rezerva”, spuse.
„Multumesc”, am îngînat. „Sînteti foarte amabil si, dupa cum observ, extrem de prevazator si de meticulos...”
„Nu trebuie sa-mi multumesti mie, în fond cravata e din garderoba ta. M-am gîndit ca o sa-ti foloseasca. Sînt, într-adevar, meticulos din fire, nu-mi place sa las lucrurile la voia întîmplarii... N-as vrea sa facem o impresie proasta tocmai la final de act. Ce-ar zice lumea cînd ar vedea ca presedintele si-a pus capat zilelor folosind o pereche de sireturi de la niste pantofi de pe vremea lui Pazvante?! Doar ai lucrat în teatru, nu-i asa!? Esti un om c-o educatie aleasa. Trebuie sa-ti respecti conditia de om!” adauga el.
„Dar am lucrat si ca iluzionist la circ...”
„Pai vezi”, zice presedintele, „un iluzionist nu poate sa apara în fata publicului oricum. Întotdeuna el vine pe scena în frac si în joben...”
„çmi cereti prea mult”, i-am spus, „jobenul si fracul au ramas la circ...”
„Stii sa mergi pe sîrma?” ma întreba.
„Stiu, fiindca am fost, si clovn... si nu numai atît... Am fost si îngrijitor de animale... Dadeam hrana la elefant, dar aveam grija si de maimutici precum si de girafa-n flacari a lui Dali, care mînca doar rumegus si paie...”
„Înteleg”, zice presedintele...”Esti un spirit, dupa cum am spus, destul de cultivat...”
„Nu întelegeti nimic... La ce mi-au folosit cultura si spiritul, odata ce am cazut din ce în ce mai jos... Am fost si gropar în cimitir...”
„Si n-ai dat acolo peste capul lui Yorick?” surîse el, batîndu-ma pe umeri...
„Am dat, cum sa nu dau?!” îi zic. „Am dat de mai multe, nu de unul....”
„Vezi, pe unde te duci, gasesti o consolare. La circ îngrijesti de girafe, iar la cimitir dai peste cranii încoronate... De ce nu ai adus unul si aici, sa-l tinem în palma si sa meditam, înainte de a ne pune streangul de gît? Hai, capul sus! Curaj!” facu el, adaugînd: „si nu uita de tinuta! Ultima impresie conteaza, zau asa...Lasa jos sireturile, poftim cravata... Trebuie sa aratam ca niste lorzi...Cu gîtul frumos atîrnat într-un streang de matase, dar cu papion.... Poftim si papionul... Ai grija sa nu ti-l pui pe nas...”
Si zîmbind din ochi, presedintele îmi întinse papionul, zicînd: „Deci nu uita, ca niste lorzi...”
„Ca niste lorzi ce joaca într-o comedie neagra”, era cît pe ce sa spun, dar m-am abtinut.
I-am dat în sinea mea presedintelui dreptate: chiar daca ajunsesem la marginea prapastiei, nu ne puteam sinucide ca niste boschetari. Si ce daca am lucrat la circ?! Circ e viata noastra zi de zi! Ce conteaza daca esti sufleor, iluzionist sau clovn!? Pîna la urma tot acolo ajungi! Cu ce-i mai prejos circul decît teatrul? Ia sa încerci sa mergi pe sîrma fara cordon deasupra arenei si-ai sa vezi! Un astfel de exercitiu îi recomand oricarui actor politic! Jos arena cu lei si paralei cuprinsi de furie, sus jongleorul! Mergi pe sîrma si învîrti farfuriile si vezi ca nu numai spectatorii, ci si animalele stau cu sufletul la gura si asteapta sa vada daca te dezechilibrezi sau nu. Actorii nu au parte de astfel de senzatii! Ei jongleaza mereu cu vorbele si nu trec dincolo de cercul lui a fi sau nu a fi! Poate doar presedintele... Ei bine, presedintele e ca un leu ce merge pe sîrma... Întreg guvernul sta în arena si nu rasufla dedesubtul lui... Daca se dezechilibreaza presedintele, ministrii se ascund sub rumegus ca niste popîndai! Intrînd în arena, presedintele e-un tigru încolacit de-un sarpe boa! Cu cît sarpele îl strînge mai mult, cu atît presedintele rage mai puternic, de tremura toata suflarea! Iar cînd sarpele înghite tigrul, facînd temenele, toti iepurasii si toate gugustiucile, trecînd printr-un cerc de foc, îi sar în gura! Cînd în tribuna nu mai ramîne nici un iepuras, atunci presedintele se confunda cu poporul! Ma veti întreba, dar bine, excelenta, ai pomenit si de gugustiuci, ei, bine, gugustiucii pot sa ramîna si pe-afara, asta ca sa-l acompanieze pe presedinte cînd îsi va face siesta! Dar de ce îmi spuneti excelenta, eu sînt un simplu cetatean! Un fost sufleor, un fost iluzionist, un fost gropar... Un om de nimic! Presedintele e excelenta! si înca una care are în burta o natie întreaga! Ehe, asa o companie mai zic si eu!
„Gîndesti profund”, ma batu pe umar, pentru a cîta oara oare, prieteneste excelenta sa... „Oricînd ai putea veni în locul meu sau ai putea candida la presedintie... Nu te tenteaza puterea?!” „Excelenta, nu ma tenteaza”, i-am zis ferm. „Sînt prea batrîn si prea obosit de viata... „Si eu sînt obosit si plictisit de moarte... Hai sa sfîrsim ce-am început...”
Am luat cravata si am facut un lat. Presedintele facu unul la fel, dupa ce în prealabil legase un nod marinaresc. Ne-am ridicat de pe banca si am luat-o în jos pe alee. În timp ce ne hîrs\iam pasii pe glazura, m-am gîndit: sa vezi, cînd o sa-si puna de gît streangul presedintele, o sa-i iasa pe nas si pe urechi toti iepurasii, în timp ce gugustiucile si gugustiucii scurgîndu-se prin pijama o sa se prelinga pe nisip... Sa nu se trezeasca atunci si tigrul parsiv din el si sa înceapa sa raga ca apucatul, ca sa trezeasca bodiguarzii... Nu e usor, desigur, sa-ti pui capat zilelor avînd în pîntec o astfel de povara! Ce va face poporul fara el, cum va trai?! El e obisnuit sa stea la caldurica si sa se lase digerat încetul cu încetul! Fara presedinte ce va face? Nu va fi nici viu, nici mort! „Cu fiecare om, moare o lume. Cînd însa moare un presedinte, mor mai multe lumi! Ei, si!? În fine, întîmple-se ce s-o întîmpla”, mi-am zis. „Ce-mi pasa?!”