Proză
Nicolae Stan
HIPNOZA
Articol publicat în ediția Viața Românească 6-7 / 2009
– Repetati dupa mine cu ochii închisi: mâna mea dreapta este ca de plumb.
– Mâna-mea-dreapta-este-ca-de-plumb...
Vocea Profesorului este grava, solemna. Cea a fotografului o urmeaza în surdina, din ce în ce mai pierdut.
– Mâna mea stânga este ca de plumb.
– Mâna-mea-stânga-este-ca-de-plumb...
Sub pleoapele fotografului joaca luminite la început albe, apoi iau diferite culori, într-un vârtej de nestapânit.
– Piciorul meu drept este ca de plumb.
– Piciorul-meu-drept-este-ca-de-plumb...
Glasul Profesorului \i pare tot mai tunator, impunator, dar fara sa-l raneasca sau sa-l bruscheze în vreun fel. Dimpotriva, timbrul placut îl învaluie fatal, pe nesimtite,de departe.
– Piciorul meu stâng este ca de plumb.
– Piciorul-meu-stâng-este-ca-de-plumb…
Se simte mic si fara aparare, undeva în palma uriasa si protectoare a Profesorului. Treptat, spaima i se converteste în confort. Începe sa se destinda.
– Corpul meu este ca de plumb.
– Corpul-meu-este-ca-de-plumb...
Totul devine transparent si usor. Nici un obstacol nu-i poate sta în cale. Lucrurile nu mai au nici macar asperitati, iar colturile lor sunt slefuite perfect, gata sa fie manipulate fara efort.
– Sunteti linistit. Aveti ochii închisi. Respirati usor. Voi numara pâna la cinci.
Atunci când voi ajunge la cinci, veti adormi. Cuvintele Profesorului sunt sunete muzicale fermecate. Ele i se aseaza blând pe umeri, pe cap, pe membre, îl cuprind în plasa lor acaparatoare, dar vesnic odihnitoare. E bine.
– Atentie: UNU. . .
Luminitele pulseaza înca, vioaie. Flash-uri în noapte. Chipul tatalui: viril, arian, trup înalt, vânjos, puternic ca o stânca. Fusese inginer constructor, cu studiile superioare facute pe propria munca, deja casatorit fiind. Ambitios si dispretuitor fata de lenesi si hoti* – cum îi placea sa declame – tatal îl purtase dupa el dintr-o parte în alta a tarii,de pe un santier pe altul, pentru ca întotdeauna depasea limitele intelegerii convenite cu superiorii sai. Cezar îl admirase din umbra, tacut, visând ca o data colosalul sau tata sa poata fi mândru de el. Pe mama lui Cezar o iubise pasional, net, fara sa lase umbra unei brese în relatia lor. Dar Cezar îl vazuse mereu rece, nu îndeajuns de tandru cu minunata lui mama, gândea. Însa în clipele lui de reverie copilareasca, la marginea dintre vis si trezire, si-l imaginase pe arianul sau tata dominator pâna la agresivitatea acceptata de amândoi, în patul conjugal, la care se uita dimineata cu interes, pe atunci, cercetând nici el nu stia ce anume. Dar viata e deseori stupida: tatal lui murise \ntr-un accident de munca, relativ tânar, cazând de pe o schela, la începutul unei ierni ce avea sa se dovedeasca teribila. Fusese o moarte ciudata, care îl urmarise permanent pe Cezar.
– DOI...
O culoare albastra tâsneste pe întreg cerul privirii lui, victorioasa. Chipul mamei: curat, brunet-deschis, cu pielea întinsa fara vreo cuta pe obraji, dârza si blânda, în acelasi timp. Îsi iubise mama cu înflacarare, atras de unda de lirism rebel degajata de linia eleganta a corpului ei slefuit ca de un mester divin, de gingasia cu care ea capta si convingea pâna si pe posibilii lor dusmani. În plus, isteata si apriga, atunci când trebuia sa fie, mama era adevarata lui aparare de durata si sigura. Daca tatal îl expunea prin spectaculozitatea actiunilor lui aventuroase, mama îl magnetiza, îi dadea sentimentul linistii, ca sub un cer mereu senin.
Ea îsi iubise sotul cu ardoare, cu romantism, atât cât barbatul ei de bronz îi îngaduia. Se lasa dominata cu voluptate, fascinata de vointa lui barbateasca, de legea lui interna: cucerirea în forta.
Prins între cei doi poli, Cezar le simtise dragostea lor adânca, patimasa, parca strabatând întreaga fire si sfâsiindu-i dulce corpul lui firav de copil fericit si aparat precum un mic zeu aflat în lumea mirifica a începuturilor.
– TREI...
Se desprinde din palma infinita a Profesorului si pluteste independent, prin propriile forte, în zari, blând si puternic. Chipul Libertinei: ingenuu, gingas, ca al unei nimfe din vremuri duse, mereu vesela, binedispusa, râzând cuceritor, cu fata-i rotunda, de papusa, înconjurata de zulufi blonzi ca o coronita scânteietoare. Era natura pura, fara scop si fara cauza, oferindu-se cu generozitate clipei unei lumi grabite si meschine. Asa o întâlnise Cezar, proaspat profesor de chimie la o scoala generala de cartier, în sfârsit gasindu-si o solutie de viata cât de cât sigura, dupa numeroase cautari, amânari si vise pierdute. Se îndragostise fulgerator de ea, uimit ca mai putea exista astfel de fiinte în România lui viciata pâna în maduva. Nu contase, desigur, ca ea era dupa a doua casatorie, caci si casatoriile ei fusesera adevarate încercari de oblojire a acestei lumi prin unii din exponentii ei cei mai expusi. Tânara arhitecta, poposita ca o zâna buna în mohorâtul oras S., i se oferise de la primele priviri întretaiate, febrila si diafana, si totusi rezistenta cu râsul ei cuceritor, cristalin, deloc vulgar. Se casatorisera nerabdatori parca sa-si vindece reciproc ranile ascunse în sufletele lor nepereche.
– PATRU...
Întreg universul este sfâsiat cu violenta de un alb intens, cuprinzator. Chipul viselor sale: o nesfârsita galerie de serpi, patrunsi în toate colturile, în toate locurile posibile, colorati în toate culorile lumii, de la cele vii, aprinse, la toate cele grele, mate, misterioase-fojgaiau, încolo si încoace, alunecosi, cu miscari precise, nesperiati, parca în asteptarea a ceva care întârzia sa vina, si care-i mentinea într-o stare defensiva, putin curioasa. Îi visa din vreme-n vreme si se scula noaptea brusc, cu fiori reci pe spate, privind fara tinta în tavan, nemiscat, aproape paralizat.
Si nu vazuse în viata lui decât un singur sarpe. Pe unul din santierele tatalui sau, într-o incursiune singuratica, fusese surprins: îsi înaltase capul fara graba, sâsâind cu limba în aer, maro, inelat, si-l privise pe pustiul de-atunci câteva clipe, nemiscat, ca într-o întâlnire fatala. Baiatul nu se speriase, era doar tintuit locului, uimit, ca si cum în lumea lui aurita aparuse pe nesimtite un intrus nebanuit de perfid. Tot atunci, fara nici o ratiune, simtise o durere mica aproape placuta, jos, în zestrea lui de viitor barbatel. Se gândise apoi, deseori în taina, cum fusese posibil ca dintre pietre, moloz, caramizi si mortar, adica din nimic, sa iasa dintr-o data o fiinta atât de periculoasa, de nestapânit? Fugise într-un suflet pâna acasa, îsi evitase parintii si se suise în vârful patului, atent, încordat, pândind ungherele, ca mereu de-atunci încolo, în perfect secret fata de ceilalti.
– CINCI...
Lumina alba, totala. El este lumina. Propriul sau chip: masliniu, neted-leit mama-dar având statura impresionanta a tatalui: placere si forta într-un singur corp. Altfel spus, perfectiunea vazuta numai în oglinda, 1,85m cu 78 kg. Caci acesta era unul din obiceiurile de legenda ale lui Cezar: sa se studieze îndelung în oglinda, încântat de ce vedea, potrivindu-si acolo, ca un manechin profesionist, spatele, umerii, tragând de burta înapoi, prudent, atent cu imaginea lui în fata propriilor ochi, si nu în ochii tulburi si vrajmasi ai celorlalti.
De mic întârzia seara în hol, aproape dezbracat, în fata oglinzii mari din perete. Urmarea cu preocupare fiecare noua fibra descoperita sub carnea frageda de adolescent, îsi pipaia muschii, jucându-i pe sub pielea aramie ca pe niste mingi gata de zbor. Îi placea sa fie curat, sa miroasa bine, înca din copilarie. De aceea întârzia în baie uneori si ore întregi, când dispunea de timp, cufundat în apa mereu încalzita din cada si spalându-se lent, apasat, ca înaintea unei însemnate actiuni. La acest capitol îi semana, din nou, maica-sii, pe care, de copil, o gasea deseori sub dus, învaluita în aburii protectori ca o sirena de care Cezar fusese întodeauna atras, cu care carnea lui s-ar fi îngemanat, resorbindu-se în carnea-mama, în drumul anevoios catre un nou început, poate, acesta, mai norocos...
– Sunteti adormit. Sunteti la cumpana anilor ’89-’90. Priviti si spuneti ce vedeti! Cezar Fecioru (N.M.: Nu stiu cine este acest personaj care tinde sa devina obsedant, central. Pare sa fie o sinteza pe care prozatorul optzecist o realizase plecând de la unul-doi locuitori din urbea S. si unul-doi bucuresteni. Din notele lui rasfirate reiese ca dorea sa scrie o carte de proze „Oameni din S”, trimitere destul de directa la întemeietorul postmodernitatii românesti, cred eu, acel J.J. pe care stiu ca l-ati uitat...Mai suntem noi, europeni ai batrânului an 2090, urmasii acestor mari naivi? Mai avem noi legitimitate dupa atâtea si atâtea îndoieli?... Iata ca, totusi, scortos era si bunicul meu atunci când, ne spun jurnalele lui, noteaza relativ la proiectul „Oameni din S.”: „Nu am ce sa distrug prin ironie. Totul aici este distrus deja. Numai caricaturi.” Dar bunicul n-a scris, totusi, nimic despre ei. Eu doar dezgrop intimitati inofensive. Ma gândesc, însa, ca printre cei creionati ar fi si „modelul” lui Cezar Fecioru. Fac asta pentru ca pe noi nu ne mai intereseaza fictiunea, vrem autenticul,nu, europeni? Desi se pare ca în „Mingea de foc”, pe care-l citesc o data cu voi, curiosilor, acest personaj este destul de dramatic, neavând nimic peiorativ, superficial. Bunicul era un om serios. Vom vedea...) se simte ca pestele în apa. Este în siguranta si doar trebuie sa priveasca. Este un ochi imens si, apoi, o gura imensa care spune:
-Lume. Multa lume, masini...haos...
-Unde sunteti?
-Sunt în România.
-Ce forma are România?
-Forma de peste.Un peste turtit. Un calcan, sau un crap?
-E mare?
-Este urias. Se zbate. Vine catre noi. E periculos! Ne poate înghiti!
-Linistiti-va! Respirati; respirati...
-Ne înghite!
-Linistiti-va!
-Ne-a înghitit!
-Respirati! Linistiti-va!
-Ne-a înghitit!
Linistiti-va, va rog! Respirati, respirati...
Fragment din romanul MAI MULT CA ZaPADA
– Mâna-mea-dreapta-este-ca-de-plumb...
Vocea Profesorului este grava, solemna. Cea a fotografului o urmeaza în surdina, din ce în ce mai pierdut.
– Mâna mea stânga este ca de plumb.
– Mâna-mea-stânga-este-ca-de-plumb...
Sub pleoapele fotografului joaca luminite la început albe, apoi iau diferite culori, într-un vârtej de nestapânit.
– Piciorul meu drept este ca de plumb.
– Piciorul-meu-drept-este-ca-de-plumb...
Glasul Profesorului \i pare tot mai tunator, impunator, dar fara sa-l raneasca sau sa-l bruscheze în vreun fel. Dimpotriva, timbrul placut îl învaluie fatal, pe nesimtite,de departe.
– Piciorul meu stâng este ca de plumb.
– Piciorul-meu-stâng-este-ca-de-plumb…
Se simte mic si fara aparare, undeva în palma uriasa si protectoare a Profesorului. Treptat, spaima i se converteste în confort. Începe sa se destinda.
– Corpul meu este ca de plumb.
– Corpul-meu-este-ca-de-plumb...
Totul devine transparent si usor. Nici un obstacol nu-i poate sta în cale. Lucrurile nu mai au nici macar asperitati, iar colturile lor sunt slefuite perfect, gata sa fie manipulate fara efort.
– Sunteti linistit. Aveti ochii închisi. Respirati usor. Voi numara pâna la cinci.
Atunci când voi ajunge la cinci, veti adormi. Cuvintele Profesorului sunt sunete muzicale fermecate. Ele i se aseaza blând pe umeri, pe cap, pe membre, îl cuprind în plasa lor acaparatoare, dar vesnic odihnitoare. E bine.
– Atentie: UNU. . .
Luminitele pulseaza înca, vioaie. Flash-uri în noapte. Chipul tatalui: viril, arian, trup înalt, vânjos, puternic ca o stânca. Fusese inginer constructor, cu studiile superioare facute pe propria munca, deja casatorit fiind. Ambitios si dispretuitor fata de lenesi si hoti* – cum îi placea sa declame – tatal îl purtase dupa el dintr-o parte în alta a tarii,de pe un santier pe altul, pentru ca întotdeauna depasea limitele intelegerii convenite cu superiorii sai. Cezar îl admirase din umbra, tacut, visând ca o data colosalul sau tata sa poata fi mândru de el. Pe mama lui Cezar o iubise pasional, net, fara sa lase umbra unei brese în relatia lor. Dar Cezar îl vazuse mereu rece, nu îndeajuns de tandru cu minunata lui mama, gândea. Însa în clipele lui de reverie copilareasca, la marginea dintre vis si trezire, si-l imaginase pe arianul sau tata dominator pâna la agresivitatea acceptata de amândoi, în patul conjugal, la care se uita dimineata cu interes, pe atunci, cercetând nici el nu stia ce anume. Dar viata e deseori stupida: tatal lui murise \ntr-un accident de munca, relativ tânar, cazând de pe o schela, la începutul unei ierni ce avea sa se dovedeasca teribila. Fusese o moarte ciudata, care îl urmarise permanent pe Cezar.
– DOI...
O culoare albastra tâsneste pe întreg cerul privirii lui, victorioasa. Chipul mamei: curat, brunet-deschis, cu pielea întinsa fara vreo cuta pe obraji, dârza si blânda, în acelasi timp. Îsi iubise mama cu înflacarare, atras de unda de lirism rebel degajata de linia eleganta a corpului ei slefuit ca de un mester divin, de gingasia cu care ea capta si convingea pâna si pe posibilii lor dusmani. În plus, isteata si apriga, atunci când trebuia sa fie, mama era adevarata lui aparare de durata si sigura. Daca tatal îl expunea prin spectaculozitatea actiunilor lui aventuroase, mama îl magnetiza, îi dadea sentimentul linistii, ca sub un cer mereu senin.
Ea îsi iubise sotul cu ardoare, cu romantism, atât cât barbatul ei de bronz îi îngaduia. Se lasa dominata cu voluptate, fascinata de vointa lui barbateasca, de legea lui interna: cucerirea în forta.
Prins între cei doi poli, Cezar le simtise dragostea lor adânca, patimasa, parca strabatând întreaga fire si sfâsiindu-i dulce corpul lui firav de copil fericit si aparat precum un mic zeu aflat în lumea mirifica a începuturilor.
– TREI...
Se desprinde din palma infinita a Profesorului si pluteste independent, prin propriile forte, în zari, blând si puternic. Chipul Libertinei: ingenuu, gingas, ca al unei nimfe din vremuri duse, mereu vesela, binedispusa, râzând cuceritor, cu fata-i rotunda, de papusa, înconjurata de zulufi blonzi ca o coronita scânteietoare. Era natura pura, fara scop si fara cauza, oferindu-se cu generozitate clipei unei lumi grabite si meschine. Asa o întâlnise Cezar, proaspat profesor de chimie la o scoala generala de cartier, în sfârsit gasindu-si o solutie de viata cât de cât sigura, dupa numeroase cautari, amânari si vise pierdute. Se îndragostise fulgerator de ea, uimit ca mai putea exista astfel de fiinte în România lui viciata pâna în maduva. Nu contase, desigur, ca ea era dupa a doua casatorie, caci si casatoriile ei fusesera adevarate încercari de oblojire a acestei lumi prin unii din exponentii ei cei mai expusi. Tânara arhitecta, poposita ca o zâna buna în mohorâtul oras S., i se oferise de la primele priviri întretaiate, febrila si diafana, si totusi rezistenta cu râsul ei cuceritor, cristalin, deloc vulgar. Se casatorisera nerabdatori parca sa-si vindece reciproc ranile ascunse în sufletele lor nepereche.
– PATRU...
Întreg universul este sfâsiat cu violenta de un alb intens, cuprinzator. Chipul viselor sale: o nesfârsita galerie de serpi, patrunsi în toate colturile, în toate locurile posibile, colorati în toate culorile lumii, de la cele vii, aprinse, la toate cele grele, mate, misterioase-fojgaiau, încolo si încoace, alunecosi, cu miscari precise, nesperiati, parca în asteptarea a ceva care întârzia sa vina, si care-i mentinea într-o stare defensiva, putin curioasa. Îi visa din vreme-n vreme si se scula noaptea brusc, cu fiori reci pe spate, privind fara tinta în tavan, nemiscat, aproape paralizat.
Si nu vazuse în viata lui decât un singur sarpe. Pe unul din santierele tatalui sau, într-o incursiune singuratica, fusese surprins: îsi înaltase capul fara graba, sâsâind cu limba în aer, maro, inelat, si-l privise pe pustiul de-atunci câteva clipe, nemiscat, ca într-o întâlnire fatala. Baiatul nu se speriase, era doar tintuit locului, uimit, ca si cum în lumea lui aurita aparuse pe nesimtite un intrus nebanuit de perfid. Tot atunci, fara nici o ratiune, simtise o durere mica aproape placuta, jos, în zestrea lui de viitor barbatel. Se gândise apoi, deseori în taina, cum fusese posibil ca dintre pietre, moloz, caramizi si mortar, adica din nimic, sa iasa dintr-o data o fiinta atât de periculoasa, de nestapânit? Fugise într-un suflet pâna acasa, îsi evitase parintii si se suise în vârful patului, atent, încordat, pândind ungherele, ca mereu de-atunci încolo, în perfect secret fata de ceilalti.
– CINCI...
Lumina alba, totala. El este lumina. Propriul sau chip: masliniu, neted-leit mama-dar având statura impresionanta a tatalui: placere si forta într-un singur corp. Altfel spus, perfectiunea vazuta numai în oglinda, 1,85m cu 78 kg. Caci acesta era unul din obiceiurile de legenda ale lui Cezar: sa se studieze îndelung în oglinda, încântat de ce vedea, potrivindu-si acolo, ca un manechin profesionist, spatele, umerii, tragând de burta înapoi, prudent, atent cu imaginea lui în fata propriilor ochi, si nu în ochii tulburi si vrajmasi ai celorlalti.
De mic întârzia seara în hol, aproape dezbracat, în fata oglinzii mari din perete. Urmarea cu preocupare fiecare noua fibra descoperita sub carnea frageda de adolescent, îsi pipaia muschii, jucându-i pe sub pielea aramie ca pe niste mingi gata de zbor. Îi placea sa fie curat, sa miroasa bine, înca din copilarie. De aceea întârzia în baie uneori si ore întregi, când dispunea de timp, cufundat în apa mereu încalzita din cada si spalându-se lent, apasat, ca înaintea unei însemnate actiuni. La acest capitol îi semana, din nou, maica-sii, pe care, de copil, o gasea deseori sub dus, învaluita în aburii protectori ca o sirena de care Cezar fusese întodeauna atras, cu care carnea lui s-ar fi îngemanat, resorbindu-se în carnea-mama, în drumul anevoios catre un nou început, poate, acesta, mai norocos...
– Sunteti adormit. Sunteti la cumpana anilor ’89-’90. Priviti si spuneti ce vedeti! Cezar Fecioru (N.M.: Nu stiu cine este acest personaj care tinde sa devina obsedant, central. Pare sa fie o sinteza pe care prozatorul optzecist o realizase plecând de la unul-doi locuitori din urbea S. si unul-doi bucuresteni. Din notele lui rasfirate reiese ca dorea sa scrie o carte de proze „Oameni din S”, trimitere destul de directa la întemeietorul postmodernitatii românesti, cred eu, acel J.J. pe care stiu ca l-ati uitat...Mai suntem noi, europeni ai batrânului an 2090, urmasii acestor mari naivi? Mai avem noi legitimitate dupa atâtea si atâtea îndoieli?... Iata ca, totusi, scortos era si bunicul meu atunci când, ne spun jurnalele lui, noteaza relativ la proiectul „Oameni din S.”: „Nu am ce sa distrug prin ironie. Totul aici este distrus deja. Numai caricaturi.” Dar bunicul n-a scris, totusi, nimic despre ei. Eu doar dezgrop intimitati inofensive. Ma gândesc, însa, ca printre cei creionati ar fi si „modelul” lui Cezar Fecioru. Fac asta pentru ca pe noi nu ne mai intereseaza fictiunea, vrem autenticul,nu, europeni? Desi se pare ca în „Mingea de foc”, pe care-l citesc o data cu voi, curiosilor, acest personaj este destul de dramatic, neavând nimic peiorativ, superficial. Bunicul era un om serios. Vom vedea...) se simte ca pestele în apa. Este în siguranta si doar trebuie sa priveasca. Este un ochi imens si, apoi, o gura imensa care spune:
-Lume. Multa lume, masini...haos...
-Unde sunteti?
-Sunt în România.
-Ce forma are România?
-Forma de peste.Un peste turtit. Un calcan, sau un crap?
-E mare?
-Este urias. Se zbate. Vine catre noi. E periculos! Ne poate înghiti!
-Linistiti-va! Respirati; respirati...
-Ne înghite!
-Linistiti-va!
-Ne-a înghitit!
-Respirati! Linistiti-va!
-Ne-a înghitit!
Linistiti-va, va rog! Respirati, respirati...
Fragment din romanul MAI MULT CA ZaPADA