POTERISM ÎNTÂRZIAT

Autoarea de succes zâmbea distins dintr-un afis cât un etaj de bloc si în altul mai mic pustiul care jucase în seria de ecranizari avea parul vâlvoi si un strabism irezistibil sub ochelarii rotunzi. Jim se însenina.
– Ce carte!
– Ce carte? rabufni Fred simtind nelinistea venelor gata sa i se dilate.
– N-am scapat un volum. Îmi place la nebunie.
– Literatura de copii.
– Nu te uita la câti ani am, ca nu s-a prins mare lucru.
Jim trase puternic aer în piept, multumit ca-si salvase la timp copilaria.
– Cartile ca si oamenii au destinul lor, se trezi Fred explicându-se, de parca îl avea în fata pe Rohmer, psihiatrul lui cu fata de pasare de prada. Unele au pur si simplu noroc. Cu o conjunctura buna si o publicitate generoasa, o carte bine scrisa poate fi transformata peste noapte în best seller. Lumea ia de bun ce i se vinde. Le spui ca e o capodopera, or s-o ia drept capodopera. Aici oamenii au garda jos, au încredere în autoritate. Si sunt perfect manipulati de mass-media. Cuminti si obedienti. Reclama functioneaza ca un virus. Noi eram suspiciosi în România, ne mefiam de orice forma de propaganda, ma rog, aici i se zice promotie, diferenta este ca nu vizeaza politicul ci latura comerciala. O cenzura înlocuita cu alta. Dar tu cum poti sa citesti tâmpeniile astea?
– Noi adoram povestile, Fred, se simti brusc Jim parte din marele cor national. Suntem amatori de miracole, credem ca rolul viselor este sa se împlineasca. Pentru mine o carte buna trebuie sa ma transporte într-o lume ideala. Dar, serios, sa stii ca e foarte bine scrisa. Ma identific întru totul cu micutul Harry.
– Bravo tie. Parca o aud pe Mimi vorbind.
– Ei, bine, Mimi a ta a înteles ceva din tara asta.
– Oho! Îi poate da chiar lectii.
– Si cel putin traieste în prezent.
– Habar n-ai însa ce legatura are ea cu viitorul... Mimi traieste peste tot si de mai multe ori. Cu o lumina din spate, lasa nu o umbra pe pamânt, ci sapte! Iar eu nu sunt sigur ca as mai avea vreuna.
– Domne, problema ta e ca o iei prea în serios. Am vazut asta si la alti emigranti din Estul Europei. Sunteti prea patrunsi de rostul omenirii, prea încrâncenati, cum sa spun, prea gravi. Noi aici avem nevoie de povesti simple. Prin care sa ne verificam existenta, nu sa ne-o provocam sau contrazice. Metafore, metafizica...nimeni nu are timp de astea si nu da doi bani pe ele.

Pe usa batanta a librariei ieseau unul dupa altul barbati maturi, femei tinere, copii si bunici cu Harry Potter atârnându-le în punga special imprimata cu figura eroului zburând printr-o fereastra la cer. Ochii le straluceau de bucurie.
– Hai sa plecam de-aici ca-mi face rau tot circul asta, se auzi Fred vorbind.
– Eu stiu care-i chestia cu tine, de fapt, se înmuie Jim. Te simti ca un muncitor concediat de la fabrica Ford când vede pe strada o masina cu marca asta sfârâind pe sosea. Ori unul de la fabrica de armament pus pe liber dupa încetarea razboiului rece, când vede ce e acum în Irak. Dar sa stii ca n-ai nici o treaba cu falimentul astora, nu e vina ta ca lumea se misca în directie gresita.
Fred se congestiona, îl privi pe Jim ca pe un extraterestru picat din senin în fata lui pe trotuar. Îsi cauta cuvintele dar nu le putu slobozi din cutia unde, de la un timp, le tinea bine încuiate de teama de a nu-l deconspira.
– Arat ca si cum as avea nevoie de consolari? murmura în timp ce ochii i se umezira poate de la vântul care se întetise din senin.
– Ce, domne, ti-ai pierdut umorul? îsi coborî Jim vocea pâna la inflexiunile blândetii de care se dezobisnuise de mult. Lasa dracului prostiile astea si hai sa mâncam undeva.
Traversara Promenada de la Rockefeller Plaza unde peste noapte fusesera plantate mii de narcise si lalele galbene printre copaci de liliac alb gata înfloriti. Fred se opri sa-si aprinda pipa. Durerea de cap îi pulsa ritmic în tâmple. Jim se trase de-o parte sa-l astepte privind gales un grup de blonde în ginsi care râdeau mai mult ca sigur din nimic. Le vazu si Fred si întârzie neatent cu ochii la ele în timp ce îsi scapara bricheta de zeci de ori pâna sa reuseasca sa-si aprinda tutunul. Vântul de primavara sau mâna lui nesigura. Blondele râdeau zgomotos cu gura pâna la urechi, iesisera în oras si aveau fun. Una dintre ele semana izbitor cu Mimi când era tânara. si obsesia lui Mimi este sa râda, cât mai mult, cât mai des, învatase toate regulile lumii asteia, era ahtiata sa aiba fun, sa-si provoace fericirea de afis si sa-si pregateasca tineretea fara batrânete si nemurirea. Îi placeau bancurile, glumitele, societatea usoara în care toti îsi dezvelesc dantura si se întreaba unii pe altii pâna la exasperare ce mai fac doar ca sa aiba ocazia sa raspunda ca fac colosal de bine, great.
Mimi avea diferite nivele de râs, de la cel abia schitat, de complezenta, folosit în special cu partenerii americani de afaceri, la cel grosolan, dezinhibat, iscat în anturajul ei românesc unde adora sa auda bancuri, si daca erau porcoase, cu atât mai bine. Scotea atunci niste sunete vulgare cu fata congestionata si capul dat pe spate. Conteaza mult cum râde o femeie când îsi da drumul, spune mult nu doar despre gradul ei de educatie, dar si despre comportamentul în pat. Din pacate cele care hohotesc dizgratios sunt greu de satisfacut.
– Ce-ai zice de-o cafea, puisor, stiu un loc tare, încerca Jim sa intre în vorba cu una dintre blonde, dar stolul amuti, se îndeparta precaut de el si se amesteca în multime.
Parul lung strâns într-un pony tale, barba roscata neîngrijita de viking în deriva, fata brazdata si ochii scaparatori cu cearcane vinetii, lipomul maroniu de pe obrazul drept pe care nu se sinchisese sa si-l scoata, vesta cu buzunare desfacute si pantalonii patati de vopsele puteau fi la fel de bine ale unui artist sau ale unui nebun. Jim rânji nemultumit:
– Îti spun, ne ducem de râpa. Astea nu mai stiu nici de atractie, nici de gluma, nici de cochetarie ori de hârjoneala, de nimic. Vor direct în pat si daca nu le iese se ling între ele sau dau fuga la terapist. Prevad dizolvarea sexelor, dadu Jim afectat din cap. Stressul. si poluarea. Spuneau astia la televizor ca din cauza poluarii broscoii sunt pe cale de disparitie. Se nasc numai broscute. Or sa invadeze astea pamântul. Am ajuns sexul slab, suntem plapânzi si nu facem nimic sa ne aparam, ne lasam timorati ca prostii. Ne îndreptam spre un alt matriarhat, de data asta nesatul si zgomotos.
Rockefeller Plaza era plina de turisti care se fotografiau, mâncau sendviciuri pe banci si îsi odihneau picioarele maturate din când în când de câte un negru care strângea pedant chistocurile de tigari într-un faras cu coada lunga.
Fred îsi aprinsese în sfârsit pipa, se asezase pe o banca si nota ceva în carnetelul cu coperte albastre. Când ridica ochii, un barbat scund, cu mustata, avea aparatul de fotografiat îndreptat spre el. Pentru o clipa ramase anesteziat. Barbatul apasa declansatorul si Fred avu totusi prezenta de spirit sa-si duca mâna la ochi acoperindu-si partial fata. Ciocanelele din tâmpla bateau cu rapiditate ametitoare. Sari ca un arc si se ascunse dupa tufele de liliac care împrejmuiau fântânile arteziene din mijlocul aleii. Barbatul cu mustata se trase într-o parte astfel încât sa-l poata mentine în obiectv si apasa din nou. Flashul îi prinse de data asta ochii descoperiti. Spaima îi contractase muschii. Nici nu simti mâna lui Jim pe umarul sau.
– Ce te-a apucat? Ce faci aici? Hei, ce-i cu tine?
Fred îi facu semn sa taca:
– Ma fotografiaza.
– Cine?
Fred îi arata conspirativ cu capul în directia barbatului cu mustata.
– Cine e ala? Îl stii?
– De unde sa-l stiu?
– Bine, si de ce? Acum câteva minute faceam elogiul anonimatului si poftim! Ori oi fi ajuns vreo celebritate, si nu stiu eu!
– Taci odata!
– Esti sigur ca pe tine te fotografia? deveni Jim circumspect si facu câtiva pasi în directia individului care acum se facea ca trage imagini cu patinoarul si statuia aurita din fata.
– Stai aici, nu te misca, îl implora Fred si pipa îi scapa din mâna în rondul cu narcise. Se apleca dupa ea si ramase ghemuit fara sa scape din ochi aparatul de fotografiat care tacanea fara încetare. Doua japoneze voiau si ele sa se fotogafieze cu fântânile arteziene si tufele de liliac si asteptau nerabdatoare ca Fred sa iasa din cadru.
– Îti explic eu altadata.
– Ba spune-mi acum. Ce e chestia asta? o lua Jim din nou în serios. Altfel ma duc, îi smulg aparatul si-l calc în picioare, sa stii. Dupa 11 septembrie ala pot sa ma si cac în el. If you see something, do something.
– Mimi are probleme cu businessul. astia de la IRS sunt pe urmele ei, ceda Fred, cunoscând impulsivitatea lui Jim care îl bagase de multe ori în bucluc.
– Si cu tine ce sa aiba?
– Urmaresc tot.
– Pe cuvânt?
– Eu sunt urmarit de mult.
– Ce-i, domne, chestia asta? nu se lasa Jim. Cum sa te urmareasca? Unde ne trezim aici? Eu sa stii ca ma duc si ma iau de el.
– Stai dracului linistit, gemu Fred înfricosat.
Jim se duse totusi mai aproape, îl studie îndelung pe tipul cu mustata care statea acum cu spatele la ei si fotografia vârful turnului Rockefeller, evalua la rece lucrurile si se relaxa abordând rânjetul lui obisnuit:
– Fii, domne, serios, asta dupa arata e un hispanic ambetat de peisaj. N-are nici o treaba cu tine, îti spun eu. Uita-te la el, trage la-ntâmplare, omul e prima oara la New York si e coplesit, atâta tot. Hai de-aici sa lasam gheisele astea sa colecteze amintiri. Am auzit ca asiaticii asa si-au construit imperiul. S-au facut ca ne trimit turisti si ne-au împânzit cu spioni. Uite, fetite de-astea cu picioarele scurte si strâmbe. Fotografiaza tot, se întorc acasa si ne copiaza.
– Nu-ntelegi, se enerva Fred, dar iesi totusi din ascunzatoare, îsi ridica gulerul de la haina si porni grabit spre Fifth Avenue fara sa se uite înapoi. Jim îl urma contrariat si stânjenit.
– Ti s-a parut, sa stii, îti dau în scris.
– Cred ca trebuie sa ma întorc. Mimi asteapta UPS-ul si i-am promis ca o sa fiu acasa dupa prânz.
– Pai hai la un sushi, macar, îmi urla matele de foame, încerca Jim, desi simtea ca ajunsesera într-un punct mort.
– Nu acum. Trebuie sa plec. Salut.
Îl abandona în mijlocul strazii, traversa, se strecura pe lânga vitrinele de la Sachs si disparu înainte ca Jim sa apuce sa-i strige ca, întâmplator sau nu, barbatul cu mustata se luase într-adevar dupa el.

Fragment din romanul Umbra pierduta