Cronica literară
Vitalie Ciobanu
NOUA LITERATURA DIN BASARABIA – EXIGENTE FERTILE
Articol publicat în ediția Viața Românească 6-7 / 2009
Maria Sleahtitchi si-a adunat într-un nou volum, intitulat Cerc deschis. Literatura româna din Basarabia în postcomunism, o suma de cronici, eseuri si raspunsuri la mai multe anchete literare, publicate în revistele Semn, Contrafort, Sud-Est Cultural s.a., precum si scurte recenzii, scrise pentru o rubrica pe care a sustinut-o în saptamânalul Timpul de la Chisinau. Un volum eterogen, „de etapa”, în care autoarea marcheaza directiile de afirmare ale literaturii din Basarabia, dupa ’89. Nu e un tablou exhaustiv, suntem preveniti în prefata-argument „Sub semnul schimbarii” (o precautie nitel exagerata, dupa parerea noastra, întrucât nici macar Nicolae Manolescu cu a sa Istorie critica a literaturii române, lansata en fanfare la ultimul târg Gaudeamus, nu este exhaustiv, lasând pe dinafara multi scriitori valorosi sau cel putin notabili, desi a încercat sa cuprinda tocmai „5 secole de literatura”!), ci doar o felie, o sectiune transversala într-un bloc mai mare. Este vorba, în principal, despre scriitorii optzecisti si promotia venita în siajul lor, „nouazecistii”, întrucât tocmai aceste grupuri confera literaturii basarabene, în ultimele doua decenii, semnele unei certe evolutii. S-au scris – e drept – mult mai multe carti în aceasta perioada, s-au macinat o legiune de orgolii si vanitati. Libertatea creatiei, redobândita dupa lunga iarna a cenzurii sovietice, nu a catalizat doar constiinta estetica (post)moderna, ci a… desfundat (acesta-i cuvântul!) arteziana imposturii, gurile de canal ale veleitarismului drapat în straie „patriotice”, ba chiar anume aceste scrieri au dominat, din punct de vedere statistic, productia de carte, însa, evident, nu ele dau consistenta literaturii basarabene.
A privi literatura post-comunista ca un „cerc deschis”, asa cum îsi propune Maria Sleahtitchi, înseamna a face o investitie în viitor, a scalda aceasta literatura în blânda lumina a sperantei, dar mai înseamna si a lasa „deschisa” aria interpretarilor critice. Cred ca din acest punct de vedere demersul eseistei merita o atentie speciala. Maria Sleahtitchi are remarcabilul talent de a surprinde, în câteva tuse, datele esentiale ale scrisului unui autor. Instrumentarul sau analitic releva, fara gres, valoarea sau, din contra, deconstruieste masinaria imposturii, cum procedeaza cu publicistica lui Ion Druta. Considerat un sustinator al valorilor nationale, la începutul anilor ‘90, Druta si-a developat, rapid, optiunile anti-românesti, nutrite dintr-un egocentrism ireductibil. Maestru al echivocului (nu estetic, ci politic), scriitorul de la Moscova a publicat la anumite intervale de timp texte asa-zis programatice în presa pro-guvernamentala de la Chisinau, prin care livra material ideologic, dar si vocabular, separatismului moldovenist. „Sugestionarea, metaforizarea, metonimizarea excesiva în discursul publicistic, în anumite contexte istorice, noteaza Maria Sleahtitchi, face deservicii promovarii adevarului istoric. De obicei, aceste spatii ale conotatiei sunt convertite de discursurile manipulante ale politicienilor de tot soiul, sustinatori ai ideii de moldovenism, care, de altfel, nu vor întârzia sa faca recurs anume la Ion Druta.” Eseista ne propune o minutioasa trecere în revista a acestor stratageme. Vom cita un singur exemplu, celebrul text Moldova si moldovenii (1997), în care Druta arunca acuzatii la adresa zecilor de mii de intelectuali basarabeni refugiati din calea urgiei bolsevice în 1940 si 1944. Interesant este faptul ca, formulându-si rechizitoriul, scriitorul moscovit nu-i numeste pe ocupantii sovietici – de parca nu acestia s-ar fi aflat la originea blamatului exod –, ci îi transforma, ca printr-o miscare de bagheta magica, din invadatori în binefacatori ai basarabenilor. Articolul va ramâne o demonstratie, pe drept cuvânt antologica, pentru ceea ce numim „manipulare prin omisiune”. Ion Druta: „Ca România punea din când în când la Moscova problema Basarabiei, sa ma lasati în pace cu ifosele acestea de mari politicieni, prinse atât de bine de nemuritorul Caragiale. Daca se si pomenea din când în când la Moscova despre Basarabia, ni se facea mai mult rau decât bine. Am supravietuit totusi. Au pus mâna de la mâna, mai toate popoarele din fosta Uniune ne-au ajutat sa ne ridicam de la pamânt.”
As mai adauga o piesa pe aceasta „planseta de lucru” a eseistei. Tactica lui Druta, una care s-a dovedit câstigatoare, în anii „convertirii” sale la moldovenism, a fost sa nu raspunda la critici. Aceasta abtinere, ce trebuia sa lase impresia de levitatie sapientiala, de superioara contemplare, de aura intangibila si celesta (desi nu este mai mult decât o siretenie taraneasca) i-a permis „profetului de la Horodiste” sa culeaga toate privilegiile imaginabile în Moldova (inclusiv Premiul de Stat în valoare de 1 milion de lei moldovenesti, recte aprox. 80 000 de Euro, pe care l-a încasat în toamna anului 2008). Caci daca s-ar fi lasat atras în polemici, daca ar fi încercat sa pareze reprosurile ce i-au fost aduse (un intelectual adevarat asa ar fi procedat, dar aici nu este cazul), Druta ar fi intrat, inevitabil, în logica argumentarii, în care trebuie sa formulezi rationamente, nu sa enunti decaloguri. Parasirea tonului apodictic l-ar fi facut vulnerabil, l-ar fi umanizat, i-ar fi „suflat” poleiala apostolica – or, de pe o pozitie stirbita lui i-ar fi fost mult mai greu sa furnizeze discurs „legitimator” guvernarilor moldoveniste de dupa 1991. Nimeni nu arunca banii pe o trompeta ragusita.
Scriitorul de la Moscova este singura „tinta negativa” a volumului Mariei Sleahtitchi (desi ea tine sa faca diferenta între optiunile ideologice ale lui Druta si calitatea artistica a prozei sale, câta e). Pledând cauza sincronizarii autorilor basarabeni cu literatura româna contemporana, eseista nu face partizanat generationist (ar fi un mod facil de a-ti rata obiectivitatea critica) si traverseaza, as spune cu rigoare profesorala (autoarea, sa amintim, este profesor si decan al Facultatii de Litere a Universitatii „Alecu Russo” de la Balti), carti de genuri si factura diferite – poezie, studii eminesciene, proza si exegeze literare –, carora prefera sa le scoata în evidenta virtutile, nu scaderile. Scriitorii mai vârstnici: Mihai Cimpoi, Vladimir Besleaga, Aureliu Busuioc, Alexe Rau, hispanistul Sergiu Pavlicencu, ba chiar si Spiridon Vangheli (autorul „brandului Guguta” în literatura basarabeana pentru copii) îsi afla în Maria Sleahtitchi un critic binevoitor, care stie, la nevoie, sa-si tempereze duritatea (este placerea superioara a dominatiei înfrânate). Scriitura ei este mai degraba stenica, uneori prea scolastica si, as adauga, responsabila, prea atenta la consecinte. Maria Sleahtitchi se arata, în mod curios, mai severa cu textele colegilor de generatie si cu autorii mai tineri, pentru ca stie ca se adreseaza unor egali pretuitori ai argumentului disuasiv, nu vânatorilor de complemente gratuite, unor scriitori cu apetit pentru nuante si subtile disocieri. Asta se simte citindu-i, de pilda, comentariul la volumul Incursiuni în proza basarabeana (2004), al carui autor, Iulian Ciocan, reclama prevalenta personajelor rurale în proza basarabeana, caracterul refractar al acesteia fata de lumea urbana. Împartasindu-i opinia, eseista observa, în acelasi timp, cu dreptate, ca „nu originea sociala a personajului ne intereseaza în principal, cât locul acestui personaj într-o constructie narativa valabila sau nu estetic” (p.166).
Volumul Mariei Sleahtitchi reprezinta un foarte util compendiu critic pentru cine vrea sa cunoasca si sa asimileze fatetele noii literaturi basarabene. Aceasta literatura a facut – rezum definitiile eseistei – desprinderea decisiva de traditionalism, prin romanul Martorul al lui Vasile Gârnet („primul roman optzecist care îsi asuma constructia unei epici pe trei nivele… scris în forma dialogului intertextual”), un autor care este si „un poet al câmpiilor livresti”, aceasta literatura s-a emancipat prin sarjele lui Emilian Galaicu-Paun, ludicul experimentator în poezie si proza, prin poetul si eseistul Nicolae Leahu, inepuizabil în inventivitate, prin pasionatul hermeneut Eugen Lungu, prin Ghenadie Nicu – laboriosul mânuitor de artificii textualiste –, prin alte nume de autori impetuosi, precum Anatol Moraru, Lucia turcanu, Margareta Curtescu, Irina Nechit, Iulian Ciocan, Adrian Ciubotaru, Nicolae Popa si lista nu se opreste aici, cu totii – scriitori polivalenti si proteici, cum le sta bine unor deschizatori de drumuri, portretizati cu precizie si acuratete în Cerc deschis... Demersul tinerilor scriitori, puncteaza eseista, nu se rezuma doar la schimbarile de viziune estetica, ci si la o alta conduita morala: ei refuza „ideologiile puterii”, carora precursorii lor le-au platit un tribut rusinos si inavuabil. Spiritul critic si bunul simt i-au împiedicat pe optzecisti sa se „înhame” la quadriga românismului de parada – excelent vehicul pentru satisfacerea unor ambitii politice si pecuniare –, la care au „tras”, cu râvna, tribunii basarabeni de la 1989, si aceasta delimitare etica le-a adus destule ostracizari dinspre tabara protocronista. Optzecistii si-au vazut de scrisul lor, de sincronizarea lor si de… Europa lor, în vremuri sterpe, roase de deceptie, scufundate în crize identitare fara liman, consumându-si cel mai adesea cu demnitate ipostaza de intelectuali devotati unor principii si valori pe care le afirma ca profesionisti ai gândirii pe cont propriu.
Sobra si temeinica, atenta si constiincioasa, Maria Sleahtitchi ne-a daruit o carte prin care speram, o data în plus, ca noua literatura din Basarabia – postcomunista nu doar cronologic, ci mai ales ca substanta ontologica si repudiere a limitelor – va fi dorita, cautata si consumata de publicul român, stimulând totodata aparitia altor panorame critice si deschideri interpretative. Îi dorim bunei noastre colege, Maria Sleahtitchi, sa se bucure, ca scriitor, de aceleasi exigente fertile si de rabdarea pe care a avut-o cu noi.
Maria Sleahtitchi, Cerc deschis. Literatura româna din Basarabia în postcomunism. Iasi, Editura Timpul, 2007
A privi literatura post-comunista ca un „cerc deschis”, asa cum îsi propune Maria Sleahtitchi, înseamna a face o investitie în viitor, a scalda aceasta literatura în blânda lumina a sperantei, dar mai înseamna si a lasa „deschisa” aria interpretarilor critice. Cred ca din acest punct de vedere demersul eseistei merita o atentie speciala. Maria Sleahtitchi are remarcabilul talent de a surprinde, în câteva tuse, datele esentiale ale scrisului unui autor. Instrumentarul sau analitic releva, fara gres, valoarea sau, din contra, deconstruieste masinaria imposturii, cum procedeaza cu publicistica lui Ion Druta. Considerat un sustinator al valorilor nationale, la începutul anilor ‘90, Druta si-a developat, rapid, optiunile anti-românesti, nutrite dintr-un egocentrism ireductibil. Maestru al echivocului (nu estetic, ci politic), scriitorul de la Moscova a publicat la anumite intervale de timp texte asa-zis programatice în presa pro-guvernamentala de la Chisinau, prin care livra material ideologic, dar si vocabular, separatismului moldovenist. „Sugestionarea, metaforizarea, metonimizarea excesiva în discursul publicistic, în anumite contexte istorice, noteaza Maria Sleahtitchi, face deservicii promovarii adevarului istoric. De obicei, aceste spatii ale conotatiei sunt convertite de discursurile manipulante ale politicienilor de tot soiul, sustinatori ai ideii de moldovenism, care, de altfel, nu vor întârzia sa faca recurs anume la Ion Druta.” Eseista ne propune o minutioasa trecere în revista a acestor stratageme. Vom cita un singur exemplu, celebrul text Moldova si moldovenii (1997), în care Druta arunca acuzatii la adresa zecilor de mii de intelectuali basarabeni refugiati din calea urgiei bolsevice în 1940 si 1944. Interesant este faptul ca, formulându-si rechizitoriul, scriitorul moscovit nu-i numeste pe ocupantii sovietici – de parca nu acestia s-ar fi aflat la originea blamatului exod –, ci îi transforma, ca printr-o miscare de bagheta magica, din invadatori în binefacatori ai basarabenilor. Articolul va ramâne o demonstratie, pe drept cuvânt antologica, pentru ceea ce numim „manipulare prin omisiune”. Ion Druta: „Ca România punea din când în când la Moscova problema Basarabiei, sa ma lasati în pace cu ifosele acestea de mari politicieni, prinse atât de bine de nemuritorul Caragiale. Daca se si pomenea din când în când la Moscova despre Basarabia, ni se facea mai mult rau decât bine. Am supravietuit totusi. Au pus mâna de la mâna, mai toate popoarele din fosta Uniune ne-au ajutat sa ne ridicam de la pamânt.”
As mai adauga o piesa pe aceasta „planseta de lucru” a eseistei. Tactica lui Druta, una care s-a dovedit câstigatoare, în anii „convertirii” sale la moldovenism, a fost sa nu raspunda la critici. Aceasta abtinere, ce trebuia sa lase impresia de levitatie sapientiala, de superioara contemplare, de aura intangibila si celesta (desi nu este mai mult decât o siretenie taraneasca) i-a permis „profetului de la Horodiste” sa culeaga toate privilegiile imaginabile în Moldova (inclusiv Premiul de Stat în valoare de 1 milion de lei moldovenesti, recte aprox. 80 000 de Euro, pe care l-a încasat în toamna anului 2008). Caci daca s-ar fi lasat atras în polemici, daca ar fi încercat sa pareze reprosurile ce i-au fost aduse (un intelectual adevarat asa ar fi procedat, dar aici nu este cazul), Druta ar fi intrat, inevitabil, în logica argumentarii, în care trebuie sa formulezi rationamente, nu sa enunti decaloguri. Parasirea tonului apodictic l-ar fi facut vulnerabil, l-ar fi umanizat, i-ar fi „suflat” poleiala apostolica – or, de pe o pozitie stirbita lui i-ar fi fost mult mai greu sa furnizeze discurs „legitimator” guvernarilor moldoveniste de dupa 1991. Nimeni nu arunca banii pe o trompeta ragusita.
Scriitorul de la Moscova este singura „tinta negativa” a volumului Mariei Sleahtitchi (desi ea tine sa faca diferenta între optiunile ideologice ale lui Druta si calitatea artistica a prozei sale, câta e). Pledând cauza sincronizarii autorilor basarabeni cu literatura româna contemporana, eseista nu face partizanat generationist (ar fi un mod facil de a-ti rata obiectivitatea critica) si traverseaza, as spune cu rigoare profesorala (autoarea, sa amintim, este profesor si decan al Facultatii de Litere a Universitatii „Alecu Russo” de la Balti), carti de genuri si factura diferite – poezie, studii eminesciene, proza si exegeze literare –, carora prefera sa le scoata în evidenta virtutile, nu scaderile. Scriitorii mai vârstnici: Mihai Cimpoi, Vladimir Besleaga, Aureliu Busuioc, Alexe Rau, hispanistul Sergiu Pavlicencu, ba chiar si Spiridon Vangheli (autorul „brandului Guguta” în literatura basarabeana pentru copii) îsi afla în Maria Sleahtitchi un critic binevoitor, care stie, la nevoie, sa-si tempereze duritatea (este placerea superioara a dominatiei înfrânate). Scriitura ei este mai degraba stenica, uneori prea scolastica si, as adauga, responsabila, prea atenta la consecinte. Maria Sleahtitchi se arata, în mod curios, mai severa cu textele colegilor de generatie si cu autorii mai tineri, pentru ca stie ca se adreseaza unor egali pretuitori ai argumentului disuasiv, nu vânatorilor de complemente gratuite, unor scriitori cu apetit pentru nuante si subtile disocieri. Asta se simte citindu-i, de pilda, comentariul la volumul Incursiuni în proza basarabeana (2004), al carui autor, Iulian Ciocan, reclama prevalenta personajelor rurale în proza basarabeana, caracterul refractar al acesteia fata de lumea urbana. Împartasindu-i opinia, eseista observa, în acelasi timp, cu dreptate, ca „nu originea sociala a personajului ne intereseaza în principal, cât locul acestui personaj într-o constructie narativa valabila sau nu estetic” (p.166).
Volumul Mariei Sleahtitchi reprezinta un foarte util compendiu critic pentru cine vrea sa cunoasca si sa asimileze fatetele noii literaturi basarabene. Aceasta literatura a facut – rezum definitiile eseistei – desprinderea decisiva de traditionalism, prin romanul Martorul al lui Vasile Gârnet („primul roman optzecist care îsi asuma constructia unei epici pe trei nivele… scris în forma dialogului intertextual”), un autor care este si „un poet al câmpiilor livresti”, aceasta literatura s-a emancipat prin sarjele lui Emilian Galaicu-Paun, ludicul experimentator în poezie si proza, prin poetul si eseistul Nicolae Leahu, inepuizabil în inventivitate, prin pasionatul hermeneut Eugen Lungu, prin Ghenadie Nicu – laboriosul mânuitor de artificii textualiste –, prin alte nume de autori impetuosi, precum Anatol Moraru, Lucia turcanu, Margareta Curtescu, Irina Nechit, Iulian Ciocan, Adrian Ciubotaru, Nicolae Popa si lista nu se opreste aici, cu totii – scriitori polivalenti si proteici, cum le sta bine unor deschizatori de drumuri, portretizati cu precizie si acuratete în Cerc deschis... Demersul tinerilor scriitori, puncteaza eseista, nu se rezuma doar la schimbarile de viziune estetica, ci si la o alta conduita morala: ei refuza „ideologiile puterii”, carora precursorii lor le-au platit un tribut rusinos si inavuabil. Spiritul critic si bunul simt i-au împiedicat pe optzecisti sa se „înhame” la quadriga românismului de parada – excelent vehicul pentru satisfacerea unor ambitii politice si pecuniare –, la care au „tras”, cu râvna, tribunii basarabeni de la 1989, si aceasta delimitare etica le-a adus destule ostracizari dinspre tabara protocronista. Optzecistii si-au vazut de scrisul lor, de sincronizarea lor si de… Europa lor, în vremuri sterpe, roase de deceptie, scufundate în crize identitare fara liman, consumându-si cel mai adesea cu demnitate ipostaza de intelectuali devotati unor principii si valori pe care le afirma ca profesionisti ai gândirii pe cont propriu.
Sobra si temeinica, atenta si constiincioasa, Maria Sleahtitchi ne-a daruit o carte prin care speram, o data în plus, ca noua literatura din Basarabia – postcomunista nu doar cronologic, ci mai ales ca substanta ontologica si repudiere a limitelor – va fi dorita, cautata si consumata de publicul român, stimulând totodata aparitia altor panorame critice si deschideri interpretative. Îi dorim bunei noastre colege, Maria Sleahtitchi, sa se bucure, ca scriitor, de aceleasi exigente fertile si de rabdarea pe care a avut-o cu noi.
Maria Sleahtitchi, Cerc deschis. Literatura româna din Basarabia în postcomunism. Iasi, Editura Timpul, 2007