Cronica literară
Bogdan Crețu

ÎNTRE COMEDA SI COMDIA LITERATURII

Articol publicat în ediția Viața Românească 6-7 / 2009

O. Nimigean este cunoscut mai ales ca poet, iar recentul volum, Nicolina blues, aparut la o editura cu vizibilitate, cum este Cartea Româneasca, a suscitat comentarii de toate nuantele, de la scepticism moderat, la admiratie nemoderata. Autorul însusi se pretuieste mai ales în ipostaza de poet, neglijând, risipitor cum îl stiu, un alt mare talent pe care altii îl mimeaza cu sistema. Si totusi, masivul volum publicistic aparut la editura Vremea, Inertii de tranzitie, altruisme & alte bahluviuni literare, reprezinta mult mai mult decât addenda unei opere lirice. Într-un jucaus dar totodata serios Avertisment, suntem prompt consiliati în legatura cu natura cartii: „De ce un miscellaneu si nu tratatul «legitimant»? De ce eseistica, foiletonistica, ba chiar publicistica? De ce polemica bahluvionara? Merita? (…) De ce? Întâi, pentru ca de atâta am fost (lasat sa fiu) în stare. Apoi, pentru ca, în ce ma priveste, aceste este «stilul potrivit»”. Parcurgând însa opul, aflam o alta explicatie a fragmentarismului: Nimigean nu însira articole protocolare, nu scrie din obligatie, ci intervine atunci când considera ca un anumit echilibru a fost lezat grosier. Prin urmare, vâna lui cea mai puternica este cea etica; el cauta sa restabileasca, utopic sau nu, dreptatea. Îsi recunoaste, de altfel, duiosul donquijotism. Pozitia sa este cea „est-etica”, una însa pe care are inteligenta de a nu o absolutiza sau de a nu o substitui celei estetice. Numai ca, gratie spiritului sau justitiar, nu se poate face ca ploua atunci când pe scena literaturii se desfasoara spectacole bine regizate de nedreptate sau chiar mârsavie. Prin urmare, O. Nimigean nu este un critic literar propriu-zis. El nu se lasa pur si simplu sedus de cutare carte, ci prefera sa apere legitimitatea estetica a unui autor doar daca îl considera nedreptatit. (Reiau cele de mai sus într-o maniera mai întortocheata: el nu sustine valoarea unei carti pentru ca i se pare ca asta ar fi o miza în sine, chiar daca e limpede ca într-adevar pariaza, onest, pe opera respectiva, ci în primul rând pentru ca are impresia, îndreptatita de cele mai multe ori, ca ierarhia literara se confectioneaza ascultând de criterii improprii, corupte.) Din acest simt al dreptatii scrie cu precadere despre cei pe care îi considera ocultati, despre amicii din Clubul 8 iesean (e adevarat, majoritatea scriitori autentici), despre Nicolae Ionel sau alti marginali(zati). Evident, pledoaria sa este binevenita si convinge, mai ales ca onestitatea nu îi permite sa sustina veleitari doar din amicitie. Bineînteles, nu îi poti da mereu dreptate lui Nimigean, dar nici nu îl poti banui ca face jocul cuiva, ca apara interese de ghilda sau de coterie. Adevarul, chiar daca întrevazut uneori cu patima, e prietenul sau… Merge, de paregzamplu, pâna acolo încât recunoaste ce e de apreciat în privinta adversarilor: „Semnatarii nu voiau, de pilda, capul dlui Cassian Maria Spiridon (altii, spre rusinea lor, în ’89, l-au vrut; îmi reconfirm, si aici, pretuirea fata de revolutionarul Cassian Maria Spiridon)”. Câti ar mai avea puterea, în toiul unei confruntari de amploare, cum a fost cea din Iasii anului 2001, sa mai aiba ochi pentru meritele combatantului? Nimigean gaseste resurse, nu doar retorice, iar acest lucru îl face credibil. Atent e doar sa nu încurce borcanele. Ca e subiectiv? Evident ca e subiectiv, dar o face pe cont propriu, nu îsi modeleaza, ca atâtia altii, oportunist subiectivitatea. Ba chiar îsi recunoaste, când este cazul, un „parti-pris necesar de campanie”.
Nici contestarile nu sunt dictate de antipatii ori mefiente particulare. Pe de o parte, moralistul se ia în piept cu mai marii sistemului literar (Nicolae Manolescu, Eugen Uricaru), pe de alta parte, simte ca e nevoie de un bemol în cazul unor „revizuiri” postrevolutionare. De pilda, considera (si argumenteaza plauzibil) ca mult laudatul roman al lui Petru Dumitriu, Cronica de familie, pacatuieste prin tezism, fiind cea mai politizata opera a oportunistului scriitor. Cartea „are fizionomia stranie a unui mutant ideologico-literar, fascineaza si dezgusta în acelasi timp. Numai talentul prostituat al lui Petru Dumitriu putea reusi asemenea teratomorfisme”. Concluzia? E limpede, maiestria prozatorului nu poate fi pusa la îndoiala. Dar este ea de ajuns? „Aplicata tendentios, maiestria literara scârbeste”. Mai mult decât atât, cartile din tinerete ale proteicului prozator avertizeaza ca „talentele iresponsabile îsi pericliteaza, acceptând compromisul moral, însasi identitatea lor artistica”. Este credo-ul lui Nimigean, este morala în numele careia îsi aroga el dreptul de a judeca.
De apreciat este faptul ca de blam nu scapa nici scriitorii din aceeasi tabara. De pilda, lui Luca Pitu i se face un exigent, dar nu lipsit de temei, recurs: eseistul ar fi, mai întâi, un prizonier al propriului discurs. Ceea ce e adevarat. Dar doar nu va asteptati ca reprosurile lui Nimigean sa fie strict de ordin stilistic. Împrumutând câteva dintre ticurile celui luat în catare, tirorul livreaza lucruri serioase într-o maniera ludica: „E convins ca, asemeni frumoasei satului, orice spune i se cade, orice face-i sade bine. Pentru el îndoiala nu exista decât la Descartes”. Câteva rânduri mai jos, când situatia o cere, verdictele sunt rostite raspicat, fara echivocuri: „Eseistului îi lipsesc adeseori detasarea si clarviziunea. (…) Luca Pitu nu stie sa se amuze cu adevarat. Rateaza comicul, în sensul puternic, universal, al cuvântului. Umorul sau are functie maculatoare”. Mai grav înca: „L.P. nu ezita, din nefericire, sa-si coboare eruditia la rafuieli de gang” sau: „Iesirile crâncene, de dupa ’89, ale dlui Luca Pitu sunt resentimentare si nu justitiare”. Regretul cel mare al criticului? „Ne gasim în fata unei eruditii care, slujind vanitatea eseistului, devine partizana, carnivora…” Împartasesc, în mare, aceste opinii, fara a-mi putea reprima reactia vindicativa pe care o resimt de câte ori citesc încondeierile pe care acest monstrum eruditionis le aplica unor cunoscuti securisti ori pacatosi ai fostului regim, figuri de prim-plan ale Iasului si nu numai. Doar ca, fara masura, demascarea risca sa se înece în propriu-i vomisment. Oricum, o bila alba merita Luca Pitu pentru ca a avut initiativa de a aseza acest text în chip de prefata la unul dintre opurile sale.
Sper sa se observe din cele de mai sus ca Nimigean nu se pronunta pâna nu simte ca e nevoie dea un verdict compensativ, sa transeze o problema. Nu scrie caldut, nu are ambitii de exhaustivitate, prefera discutia în raspar exercitiului analitic. Dar crede, vadit, într-o etica a scrisului. Critica literara nu înseamna sa scrii bine, frumos, corect despre carti mai bune sau mai rele. Nu înseamna nici sa contextualizezi, sa analizezi, sa izolezi textul si sa-l rupi de real. Înseamna, poate mai mult decât orice, sa ai o constiinta critica. Iar ingredientul principal al acesteia este de natura etica. Nu e suficient sa afirmi adevarul atunci când el este evident, nu e suficient sa sustii valoarea, ci mai e nevoie sa spui lucrurilor pe nume, sa împingi onestitatea pâna la capat. „Se stie, confirma autorul, un adevar pe jumatate e mai rau decât minciuna”. Iar la noi, se face uz de o tactica a ocultarii, a tacerii zgomotoase atunci când un adevar nu e convenabil.
O. Nimigean este, cu prioritate, un moralist. Detenta polemica a criticii/ eseisticii/ publicisticii sale de aici îsi ia resursele. Convins de adevarul sau, autorul simte nevoia unei empatii, astfel încât dialogul cu un cititor onest, cum este Flori Stanescu (cârcotasa, cu umor, dar si cu umori, patimasa si justitiara, informata si ironica) face bine acestei carti. Comentariile acesteia din subsol pigmenteaza benefic textele, impulsionând reactia lectorului care nu are privilegiul de a intra în legatura directa cu autorul. Dar are prilejul de a purcede, pe cont propriu, la reevaluarea unor aspecte incomode ale vietii noastre literare. Oricum, Inertiile de tranzitie… fixeaza mai pregnant profilul unui scriitor perfect responsabil, care e pregatit oricând sa dea seama de cele ce a scris.
O. Nimigean este un independent. De aceea e si un singuratic, care îsi cultiva tristetile si dezamagirile, spasmele de dispret ori de melancolie într-o maniera cumva histrionica. Nu ma decid ce sa apreciez mai întâi: im­pe­tuozitatea stilistica ireprosabila a scrisului sau sau verticalitatea?
Dar de ce trebuie sa aleg? Oare scriitor poti fi în lipsa uneia dintre ele?