Cronica literară
Crina Bud
EXILUL FARA ADAPTARI EXCESIVE
Articol publicat în ediția Viața Românească 6-7 / 2009
Era pe timpul ala drai si o vint dipresia. Ar putea fi aceste împleticite afirmatii ilustrari ale colonizarii lingvistice ori ale efectelor, când isterice, când depresive, ale crizei mondiale contemporane. În fapt, cele doua fraze apartin unor reprezentanti ai primelor generatii de emigranti români în America si au fost consemnate în anul 1972 de catre Anca Hartular. Nu descumpanita lume a anului de gratie 2009 e, deci, sub reflector, ci perioada uscata a prohibitiei americane si criza economica din 1929.
Cercetarea Ancai Hartular, publicata sub titlul Merem la America, este readusa în atentie de catre Sanda Golopentia în volumul Emigrantii Carter, aparut în 2008 la Editura Paideia. Culegerea de eseuri, evocari si interviuri completeaza o tetralogie a sensurilor exilului din care mai fac parte Cartea plecarii (1995), America, America (1996) si Vamile Grave (1999). Un sfert de veac (1983-2008) de asumata singuratate e cuprins între primul si ultimul volum al acestui traseu (auto)reflexiv. Povestea în rama a „celor o mie si una de însingurari în bizar din care se tese viata exilului” se încheaga din prea plinul amintirii, nu din desirarile unei contagioase boli a uitarii. Dintre toate formele exilului analizate fastuos sau exact, cu ancorari lingvistice, învaluiri simbolice si tintiri (precedate de tintuiri) existentiale, una singura este respinsa: exul mentis (exilarea din spatiul propriei minti). Acestei forme supreme de alienare precum si amenintarilor unei existente „mâlite”, „împastosate” le sunt opuse cu îndârjire „zidirile interioare”. Împotriva succesivelor tasari sau retezari specifice canonului comunist sau celui occidental, eseista alege sa muste cu voluptatea constiintei condamnarii la însingurare din fructul oprit al exilului intern (carti, un aproape ireal Breb maramuresean, profesoratul). În România comunista nu accepta descompunerile morale, la fel cum nu va accepta sa fie „composed”, „self-composed” dupa cerintele ritualului social american.
Pasind mai mereu pe sârma (funambul e unul din cuvintele „marii urniri”) între exigentele exterioare si cele interioare, concepând exilul ca suspendare în intervalul ce separa/uneste un loc unde nu esti dorit de un loc unde nu esti primit, exprimarea Sandei Golopentia atinge un echilibru, o temperare cum rare ori îi va fi fost dat limbii române sa cunoasca. Aceasta voce foarte atenta sa nu omita nuantele feminitatii înabusa strigatul disperarii (cine l-ar fi condamnat în fata mortii în închisorile comuniste a tatalui sau Anton Golopentia?), se însoteste de un zâmbet întelegator în care se amesteca o tristete difuza (cele câteva bancuri reproduse în Cartea plecarii nu declanseaza hohotul de râs ci consemneaza cu forta evidentei alcatuirea anapoda a unei lumi) si exclude tânguirea, lamentarea, ieremiada. De aici, probabil, impresia unor cititori ai sai a unei rostiri în surdina, a unui calm socant contrastant zgomotoaselor iesiri la scena ale contemporanilor întru litere, într-un joc în care regula succesului intelectual pare a fi desprinsa din babilonia cantemireasca a Istoriei ieroglifice a carei lege sustine „ca carea mai tare va striga aceleia învatatura sa va asculta”.
Nu rebela ci onesta, mereu cu perfecta eleganta, dar fara indulgenta, autoarea îsi citeste propriul destin sau, cu generozitate, cartile altora si initiaza un proces de epurare a cliseelor colcaitoare în anumite discursuri: „Definita ca exil, plecarea, experienta traitului mai departe (caci departe de multe am fost si în tara înainte de a emigra si departe de multe e în fond oricine, oriunde) se transforma daca nu esti atent, în albie pe care napustesc clisee primejdioase nu atât pentru ca duc spre texte anoste, cât pentru ca risca sa ne falsifice, din pornire, viata de zi cu zi si întâlnirea cu semenii”. Spre sfarmarea crustei retorice sub care palpita autenticul unor experiente, fara tentatia înnobilarii, dar nici a replicilor inflamat defensive, autoarea separa exilatii de exil (precum si tara de regim), nu ezita a sanctiona „mâncarimea narcisista” a unor destarati, eticheteaza o ecuatie de tipul exil=elita drept „semnul unei gândiri copilaresti sau rezultatul nevoii maladive de compensari”. Refuza transant gaunosenia unor expresii precum „adevarati români” sau „fenomen românesc”, iar repetata intervievare cu referire la reusitele unor Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran primeste constant replica: „Nu ca exilati au reusit în cultura europeana sau mondiala (…) reusita lor nu as formula-o în termenii unei depasiri a culturii române ci în aceia ai încadrarii ferme în cultura dominanta a locului unde traiau.” Dezbracate de emfaza, virând scurt si eficient pentru a evita generalizarile, asemenea delimitari au ceva din vorbitul concis al maramuresenilor sai de suflet pe care îi întreba sperând o continuare: „Asta-i tot?, iar raspunsul cadea ca o cenzura dictata de bunul simt : „I bugat.”
Prostul gust si lipsa crasa de profesionalism ale unor vehiculatori de „clisee despre România în Statele Unite si în Anglia” într-un roman, un eseu autobiografic si un manual de istorie1 sunt demonstrate simplu si eficient, fara risipa de cuvinte si mai ales într-o perfecta strunire a oricarei reactii emotionale. Discursul sententios al lui Norman Davies: „România a fost pe buna dreptate numita Coreea de Nord a Europei de Est- o tara închisa, acut constienta de inferioritatea ei, excesiv de mândra de trecutul ei dubios si dedându-se din instinct actiunii de mediere între alte bande mafiotice.” este doar plasat în contextul pretentiilor academice ale acestui cercetator care promite: „o panorama a Europei de Est si Vest, din era Glaciara pâna la razboiul rece, de la Muntii Ural la Gibraltar”… e suficient pentru ca împaratul-istoric sa se trezeasca gol.
Deloc parcimonioasa se dovedeste atunci când evoca figuri ale exilului: Paul Miron, Cornelia Comorovski, Monica Bratulescu, Emil Cioran, atunci când vorbeste despre românii lui Proust prezentând o carte a Corneliei stefanescu si, mai ales, când arata importanta si ineditul unor studii despre începuturile emigratiei românesti în Statele Unite. Plasate în centrul antologiei, comentariile ample asupra a doua cercetari: cea a Christinei Galitzi- A Study of Assimilation Among the Romanians of the United States (New York, Columbia University Press, 1929) si cea a Ancai Hartular- Merem la America (Institutul Cultural Român, 1996), devin un fel de releu în care se aduna si din care iradiaza sensuri ale marii aventuri a emigrarii.
Aparent, analiza unui roman optzecist – Frumoasa fara corp, al lui Gheorghe Craciun – face nota aparte în acest ansamblu. si totusi, prezenta sa sub titlul Exil în trupul scris dinauntru, nu este o gaselnita editoriala. Tocmai aceasta intruziune ar putea accentua o nota particularizanta a ultimului volum al Sandei Golopentia în raport cu precedentele care marcau hiatul unor existente, al unor geografii, al unei gândiri, istorii etc. Compozitia farâmitata a Cartii plecarii cu flash-urile ei imagistice, cu decupajele portretistice si destinale sau meditatia din Vamile grave în jurul tacerilor literaturii române, chiar a neputintei limbii române de a forja cuvintele unui exigent examen critic, vorbesc tocmai despre discontinuitate, despre frângeri de evolutie. În cazul Frumoasei fara corp, nu atât dimensiunea estetica ori cea literar-experimentala sunt urmarite, cât valoarea de reprezentativitate pentru o întreaga generatie „care s-a descoperit la rândul ei negata, dupa un scurt dezghet, si care nefiind si suprimata, ca cele anterioare, a inventat tinereste, cu tenacitate si disperare, moduri de a trai în conditiile date.” În scrisul lui Gheorghe Craciun gaseste o modalitate de a „întelege din interior, retezarile, dar si lupta pentru a ramâne în continuare oameni vii”. Încercând sa cunoasca prin mediere literara generatia optzecista, autoarea face înca un nod necesar între propria generatie condamnata la dispersie si cea urmatoare. Chiar daca unite prin retezari si nu prin continuitati, cele doua „vârste” culturale apar în conexiune intelectuala si morala.
Cuvântul retezare revine, probabil inconstient, ca o emblema a anilor comunismului: scurtarea de identitate, de perspectiva, uniformizarea înlocuiesc o concreta scurtare de cap din întârziatul ev mediu românesc, dar are acelasi efect devastator. Tristetea deznadajduita pe care eseista nu vrea a o numi dintr-o nobila discretie, se absoarbe în acest cuvânt si în recurenta lui: retezarea de copilarie („am si avem o copilarie alba”), de familie, de un necesar „acasa”, de cuvânt („apartin generatiei care si-a tacut tineretea si, în parte, nu a iesit total din tacere nici acum”) si umplerea acestor spatii vide cu „sentimentul obscur al unei nedefinite vinovatii”. Apoi, smulgerea din locul, timpul si cultura proprii si intrarea într-o arca dorita salutara, adica într-o generatie de outsideri, artificial constituita, în sensul în care e rezultatul unei negocieri politice. Eseul care da titlul cartii: Emigrantii Carter vorbeste despre „lotul largit al emigrantilor din România si din tarile Europei de Est, la sfârsitul anilor 1970 si începutul anilor 1980” un lot (a nu se ignora nuanta data cuvântului în procesele comuniste) posibil datorita politicii lui Jimmy Carter care în urma acordurilor de la Helsinki „îsi propune sa extraga maximum de randament din ceea reprezinta, în fapt, un esec al politicii occidentale în raport cu diplomatia sovietica.” Campania presedintelui american – un political loser – pentru drepturile omului da rezultate aproape nesperate, una din burtile chitului istoric poate fi parasita, celelalte… Fericirea anapoda rezultata din aceasta experienta se estompeaza în fata noii conditii, definitive se pare, de outsider: în America pentru ca exista preocuparea de a nu se încadra fara rest, în România, chiar daca întoarcerea este posibila dupa 1989, pentru ca receptarea are o unica dimensiune, prin grila unei plecari, urmate, eventual, de o „realizare” profesionala. Încercarea de revenire nu doar în tara ci si în cultura româna îi da eseistei un sentiment de extrema singuratate, semn ca retezarile continua si în epoca „darwinismului cultural”: „Am publicat doua carti s…t la care n-am primit nici un raspuns. Parca ar fi cazut într-o groapa.”.
A scrie nealaturi e una din ipostazele singuratatii exilatului, una traita acut si, probabil, chiar mai greu de acceptat când nu este vorba de chemarea personala, ci de carti-datorie, nascute din imense eforturi „de a face un pic de ordine în trecut”. Este vorba despre editarea cercetarilor lui Anton Golopentia si a singularei si tulburatoarei Ultime Carti a acestuia, o carte involuntara facuta din „cazna unui dialog impus” în timpul aiuritoarei anchete, fara acuzatii clare, desfasurate în cadrul procesului L. Patrascanu, o ancheta încheiata prin moartea lui Anton Golopentia. Aparitia acestor carti este o „razbire”, din pacate, nu poate fi si o izbavire, dar e o mostra a pesimismului activ al autoarei, a puterii extraordinare de a nu se lasa prada asfixiei morale, de a o transforma în „problema, nu atât de rezolvat, cât de redus prin fapta.” Impresioneaza în câteva articole energia si stiinta de a concepe adevarate manuale de initiativa culturala, de a gasi solutii concrete pentru nesfârsitele derapaje ale învatamântului sau ale diplomatiei culturale românesti. Poate într-o marturisire din Cartea plecarii se gaseste cel mai fidel portret intelectual si moral al Sandei Golopentia: „Daca ar fi sa-mi aleg o deviza m-as gândi serios la: It ain’t over till it’s over”. Aceasta sfidare a fatalitatii, credinta ca nimic nu e definitiv si, mai ales, nu definitiv pierdut, face posibila si o autolectura sub semnul fluviului Alfeu: „Pentru mine fluviul acesta încordat functioneaza ca emblema a exilului fara adaptari excesive. S-a îndârjit sa ramâna compact, în miscare, sa nu se «dizolve» în valuri. Se va fi sarat câtva pe parcurs. Dar ajuns pe malul celalalt, Alfeu curge înca si se va înmormânta în cele din urma pierzându-se în pamânt, iar nu în apa, cum ar fi fost sa fie. Cerbicie acvatica de care ma bucur ca de un talisman. Întoarcere din exil în care cred.”
Cercetarea Ancai Hartular, publicata sub titlul Merem la America, este readusa în atentie de catre Sanda Golopentia în volumul Emigrantii Carter, aparut în 2008 la Editura Paideia. Culegerea de eseuri, evocari si interviuri completeaza o tetralogie a sensurilor exilului din care mai fac parte Cartea plecarii (1995), America, America (1996) si Vamile Grave (1999). Un sfert de veac (1983-2008) de asumata singuratate e cuprins între primul si ultimul volum al acestui traseu (auto)reflexiv. Povestea în rama a „celor o mie si una de însingurari în bizar din care se tese viata exilului” se încheaga din prea plinul amintirii, nu din desirarile unei contagioase boli a uitarii. Dintre toate formele exilului analizate fastuos sau exact, cu ancorari lingvistice, învaluiri simbolice si tintiri (precedate de tintuiri) existentiale, una singura este respinsa: exul mentis (exilarea din spatiul propriei minti). Acestei forme supreme de alienare precum si amenintarilor unei existente „mâlite”, „împastosate” le sunt opuse cu îndârjire „zidirile interioare”. Împotriva succesivelor tasari sau retezari specifice canonului comunist sau celui occidental, eseista alege sa muste cu voluptatea constiintei condamnarii la însingurare din fructul oprit al exilului intern (carti, un aproape ireal Breb maramuresean, profesoratul). În România comunista nu accepta descompunerile morale, la fel cum nu va accepta sa fie „composed”, „self-composed” dupa cerintele ritualului social american.
Pasind mai mereu pe sârma (funambul e unul din cuvintele „marii urniri”) între exigentele exterioare si cele interioare, concepând exilul ca suspendare în intervalul ce separa/uneste un loc unde nu esti dorit de un loc unde nu esti primit, exprimarea Sandei Golopentia atinge un echilibru, o temperare cum rare ori îi va fi fost dat limbii române sa cunoasca. Aceasta voce foarte atenta sa nu omita nuantele feminitatii înabusa strigatul disperarii (cine l-ar fi condamnat în fata mortii în închisorile comuniste a tatalui sau Anton Golopentia?), se însoteste de un zâmbet întelegator în care se amesteca o tristete difuza (cele câteva bancuri reproduse în Cartea plecarii nu declanseaza hohotul de râs ci consemneaza cu forta evidentei alcatuirea anapoda a unei lumi) si exclude tânguirea, lamentarea, ieremiada. De aici, probabil, impresia unor cititori ai sai a unei rostiri în surdina, a unui calm socant contrastant zgomotoaselor iesiri la scena ale contemporanilor întru litere, într-un joc în care regula succesului intelectual pare a fi desprinsa din babilonia cantemireasca a Istoriei ieroglifice a carei lege sustine „ca carea mai tare va striga aceleia învatatura sa va asculta”.
Nu rebela ci onesta, mereu cu perfecta eleganta, dar fara indulgenta, autoarea îsi citeste propriul destin sau, cu generozitate, cartile altora si initiaza un proces de epurare a cliseelor colcaitoare în anumite discursuri: „Definita ca exil, plecarea, experienta traitului mai departe (caci departe de multe am fost si în tara înainte de a emigra si departe de multe e în fond oricine, oriunde) se transforma daca nu esti atent, în albie pe care napustesc clisee primejdioase nu atât pentru ca duc spre texte anoste, cât pentru ca risca sa ne falsifice, din pornire, viata de zi cu zi si întâlnirea cu semenii”. Spre sfarmarea crustei retorice sub care palpita autenticul unor experiente, fara tentatia înnobilarii, dar nici a replicilor inflamat defensive, autoarea separa exilatii de exil (precum si tara de regim), nu ezita a sanctiona „mâncarimea narcisista” a unor destarati, eticheteaza o ecuatie de tipul exil=elita drept „semnul unei gândiri copilaresti sau rezultatul nevoii maladive de compensari”. Refuza transant gaunosenia unor expresii precum „adevarati români” sau „fenomen românesc”, iar repetata intervievare cu referire la reusitele unor Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran primeste constant replica: „Nu ca exilati au reusit în cultura europeana sau mondiala (…) reusita lor nu as formula-o în termenii unei depasiri a culturii române ci în aceia ai încadrarii ferme în cultura dominanta a locului unde traiau.” Dezbracate de emfaza, virând scurt si eficient pentru a evita generalizarile, asemenea delimitari au ceva din vorbitul concis al maramuresenilor sai de suflet pe care îi întreba sperând o continuare: „Asta-i tot?, iar raspunsul cadea ca o cenzura dictata de bunul simt : „I bugat.”
Prostul gust si lipsa crasa de profesionalism ale unor vehiculatori de „clisee despre România în Statele Unite si în Anglia” într-un roman, un eseu autobiografic si un manual de istorie1 sunt demonstrate simplu si eficient, fara risipa de cuvinte si mai ales într-o perfecta strunire a oricarei reactii emotionale. Discursul sententios al lui Norman Davies: „România a fost pe buna dreptate numita Coreea de Nord a Europei de Est- o tara închisa, acut constienta de inferioritatea ei, excesiv de mândra de trecutul ei dubios si dedându-se din instinct actiunii de mediere între alte bande mafiotice.” este doar plasat în contextul pretentiilor academice ale acestui cercetator care promite: „o panorama a Europei de Est si Vest, din era Glaciara pâna la razboiul rece, de la Muntii Ural la Gibraltar”… e suficient pentru ca împaratul-istoric sa se trezeasca gol.
Deloc parcimonioasa se dovedeste atunci când evoca figuri ale exilului: Paul Miron, Cornelia Comorovski, Monica Bratulescu, Emil Cioran, atunci când vorbeste despre românii lui Proust prezentând o carte a Corneliei stefanescu si, mai ales, când arata importanta si ineditul unor studii despre începuturile emigratiei românesti în Statele Unite. Plasate în centrul antologiei, comentariile ample asupra a doua cercetari: cea a Christinei Galitzi- A Study of Assimilation Among the Romanians of the United States (New York, Columbia University Press, 1929) si cea a Ancai Hartular- Merem la America (Institutul Cultural Român, 1996), devin un fel de releu în care se aduna si din care iradiaza sensuri ale marii aventuri a emigrarii.
Aparent, analiza unui roman optzecist – Frumoasa fara corp, al lui Gheorghe Craciun – face nota aparte în acest ansamblu. si totusi, prezenta sa sub titlul Exil în trupul scris dinauntru, nu este o gaselnita editoriala. Tocmai aceasta intruziune ar putea accentua o nota particularizanta a ultimului volum al Sandei Golopentia în raport cu precedentele care marcau hiatul unor existente, al unor geografii, al unei gândiri, istorii etc. Compozitia farâmitata a Cartii plecarii cu flash-urile ei imagistice, cu decupajele portretistice si destinale sau meditatia din Vamile grave în jurul tacerilor literaturii române, chiar a neputintei limbii române de a forja cuvintele unui exigent examen critic, vorbesc tocmai despre discontinuitate, despre frângeri de evolutie. În cazul Frumoasei fara corp, nu atât dimensiunea estetica ori cea literar-experimentala sunt urmarite, cât valoarea de reprezentativitate pentru o întreaga generatie „care s-a descoperit la rândul ei negata, dupa un scurt dezghet, si care nefiind si suprimata, ca cele anterioare, a inventat tinereste, cu tenacitate si disperare, moduri de a trai în conditiile date.” În scrisul lui Gheorghe Craciun gaseste o modalitate de a „întelege din interior, retezarile, dar si lupta pentru a ramâne în continuare oameni vii”. Încercând sa cunoasca prin mediere literara generatia optzecista, autoarea face înca un nod necesar între propria generatie condamnata la dispersie si cea urmatoare. Chiar daca unite prin retezari si nu prin continuitati, cele doua „vârste” culturale apar în conexiune intelectuala si morala.
Cuvântul retezare revine, probabil inconstient, ca o emblema a anilor comunismului: scurtarea de identitate, de perspectiva, uniformizarea înlocuiesc o concreta scurtare de cap din întârziatul ev mediu românesc, dar are acelasi efect devastator. Tristetea deznadajduita pe care eseista nu vrea a o numi dintr-o nobila discretie, se absoarbe în acest cuvânt si în recurenta lui: retezarea de copilarie („am si avem o copilarie alba”), de familie, de un necesar „acasa”, de cuvânt („apartin generatiei care si-a tacut tineretea si, în parte, nu a iesit total din tacere nici acum”) si umplerea acestor spatii vide cu „sentimentul obscur al unei nedefinite vinovatii”. Apoi, smulgerea din locul, timpul si cultura proprii si intrarea într-o arca dorita salutara, adica într-o generatie de outsideri, artificial constituita, în sensul în care e rezultatul unei negocieri politice. Eseul care da titlul cartii: Emigrantii Carter vorbeste despre „lotul largit al emigrantilor din România si din tarile Europei de Est, la sfârsitul anilor 1970 si începutul anilor 1980” un lot (a nu se ignora nuanta data cuvântului în procesele comuniste) posibil datorita politicii lui Jimmy Carter care în urma acordurilor de la Helsinki „îsi propune sa extraga maximum de randament din ceea reprezinta, în fapt, un esec al politicii occidentale în raport cu diplomatia sovietica.” Campania presedintelui american – un political loser – pentru drepturile omului da rezultate aproape nesperate, una din burtile chitului istoric poate fi parasita, celelalte… Fericirea anapoda rezultata din aceasta experienta se estompeaza în fata noii conditii, definitive se pare, de outsider: în America pentru ca exista preocuparea de a nu se încadra fara rest, în România, chiar daca întoarcerea este posibila dupa 1989, pentru ca receptarea are o unica dimensiune, prin grila unei plecari, urmate, eventual, de o „realizare” profesionala. Încercarea de revenire nu doar în tara ci si în cultura româna îi da eseistei un sentiment de extrema singuratate, semn ca retezarile continua si în epoca „darwinismului cultural”: „Am publicat doua carti s…t la care n-am primit nici un raspuns. Parca ar fi cazut într-o groapa.”.
A scrie nealaturi e una din ipostazele singuratatii exilatului, una traita acut si, probabil, chiar mai greu de acceptat când nu este vorba de chemarea personala, ci de carti-datorie, nascute din imense eforturi „de a face un pic de ordine în trecut”. Este vorba despre editarea cercetarilor lui Anton Golopentia si a singularei si tulburatoarei Ultime Carti a acestuia, o carte involuntara facuta din „cazna unui dialog impus” în timpul aiuritoarei anchete, fara acuzatii clare, desfasurate în cadrul procesului L. Patrascanu, o ancheta încheiata prin moartea lui Anton Golopentia. Aparitia acestor carti este o „razbire”, din pacate, nu poate fi si o izbavire, dar e o mostra a pesimismului activ al autoarei, a puterii extraordinare de a nu se lasa prada asfixiei morale, de a o transforma în „problema, nu atât de rezolvat, cât de redus prin fapta.” Impresioneaza în câteva articole energia si stiinta de a concepe adevarate manuale de initiativa culturala, de a gasi solutii concrete pentru nesfârsitele derapaje ale învatamântului sau ale diplomatiei culturale românesti. Poate într-o marturisire din Cartea plecarii se gaseste cel mai fidel portret intelectual si moral al Sandei Golopentia: „Daca ar fi sa-mi aleg o deviza m-as gândi serios la: It ain’t over till it’s over”. Aceasta sfidare a fatalitatii, credinta ca nimic nu e definitiv si, mai ales, nu definitiv pierdut, face posibila si o autolectura sub semnul fluviului Alfeu: „Pentru mine fluviul acesta încordat functioneaza ca emblema a exilului fara adaptari excesive. S-a îndârjit sa ramâna compact, în miscare, sa nu se «dizolve» în valuri. Se va fi sarat câtva pe parcurs. Dar ajuns pe malul celalalt, Alfeu curge înca si se va înmormânta în cele din urma pierzându-se în pamânt, iar nu în apa, cum ar fi fost sa fie. Cerbicie acvatica de care ma bucur ca de un talisman. Întoarcere din exil în care cred.”