RECUPERAREA SENSULUI ÎN POEZIA LUI GHEORGHE GRIGURCU

Intrat în viata literara ca poet, al carui talent a fost apreciat, înca de la debut, de Lucian Blaga (“promite enorm prin harul sau”), Gheorghe Grigurcu confirma si accentueaza coordonatele deja trasate ale scrisului sau în elegantul volum Muzeu aparut la Editura Limes, Cluj-Napoca, 2008. Desi s-a impus si ca important critic literar, Gheorghe Grigurcu ramâne, întâi de toate, în sufletul sau, poet. „Marturisesc ca n-as fi dorit sa fi scris decât poezie si aforisme (aforismele: cel mai apropiat reflex al poeziei în cugetare) ” – marturiseste el însusi într-o „însemnare” din Un trandafir învata matematica, volumul antologic aparut la Editura Vinea.
Spiritul puternic reflexiv care dubleaza sufletul de poet al autorului marcheaza astfel zona proxima care atrage, ca un magnet, poeticul: aforismul. Aforismul ca o potentare a poeticului. O condensare a poeticului, dozata excelent, catre limita de implozie. Limita, însa, evitata cu talent, prin turnuri de stil sau opriri bruste care pastreaza intacta, emotia poetica. Emotie care, la poetul Grigurcu, are izvorâri personale, surprinzatoare, în cotidianul aparent anost. Aparenta care este deconspirata si transmutata, printr-o alchimie personala, în efluvii de sensibilitate.
În irumperea poeziei din cotidian, nu întâlnim fragmentarea postmodernista, ca refuz al sensului sau ca transmitere a sentimentului de imposibilitate de a gasi un sens în concretul atotstapânitor, demers care sa justifice sentimentul de exilare în fragment, în cotidian („Realul e mereu incomplet mereu îi lipseste/ câte ceva ba un nasture ba o vrabie/ ba un arbust ba un ziar / ba un deget ba un tren / e-asemenea unui om distrat / care uita ce are de facut/ dar care privindu-se-n oglinda/ constata mirat ca a ramas el însusi.”). Dimpotriva, cotidianul este decojit de aparente întru recuperarea unor profunzimi de sens. În acest fel, poetul Grigurcu se înscrie pe linia unde tendintele novatoare se întâlnesc cu cele clasicizante, de afirmare a rolului revelator al poeziei si de a recupera sensurile, atât poetice cât si existentiale: „Un culcus gol de câine / cum un cearcan / din care ochiul a plecat // cum un nor pe care / cerul l-a parasit // azvârlit în pubela // cum o lacrima aspra rostogolindu-se pe câmp // o lacrima alcatuita / din sârma ghimpata.” sau: „Vai si nici o privire nu ti-a mai / ramas/ în aceasta padure ireala cum un fum / de tigara foarte tare // nici un pas nu
ti-a mai / ramas // în acest luminis cald / precum sângele// nici un gând nu ti-a mai / ramas/ în aceasta iarba pura absenta / cum o buza de fata.” Chiar si atunci când poetul pare a însira fragmente de real, rolul lor nu consta în inducerea sentimentului de disolutie a eului, ci de recuperare a unui univers care, chiar ostil, este, inevitabil, integrator: „Buzele taioase aruncate la fier vechi / palarii la moda-n interiorul tigvelor/ pelerinele muntelui înfasurându-i strâns coastele / vid care-ti umple odaia si iese alene pe fereastra ca un fum / miros rotindu-se la nebunie cum o sfârleaza / manusi incandescente cum filamentele becurilor / cuvinte ce se scutura din fraza / sunete ce se scutura din cuvânt / aidoma stropilor de ploaie / gradina ratacita într-un pantof / gânduri pe care le-mprumutam cu dobânda.”
Notatiile fine, ca niste firesti scaparari de lumina ale realului, amintesc, asa cum s-a mai observat de cei care s-au aplecat asupra poeziei lui Grigurcu, de poezia japoneza: „Un trandafir/ asezat/ pe masa ta/ într-un vas/ cum un canar / în colivie.” sau „câte-un mar copt-rascopt se desprinde din crengi pluteste // cu aripi de libelula.” si totusi, nu aceasta este esenta demersului sau poetic, ci decriptarea sensului ascuns dupa aparente; un sens al umanului, desigur, încifrat în lucruri si fapte, dar decodificabil : „Copacii cultiva ploaia / rocile au grija de vânturi / ochiul tau ocroteste cerul”(Misiuni).
Este, contrar poeticii postmoderniste, un demers sintetizator, integrator, recuperator. Un demers cosmizant, orfic. Caci, da, sub ochiul poetului universul începe sa-si cânte sensurile, legaturile, straturile. Chiar si atunci când se cânta o neîmplinire sau o însingurare, sensul lumii ramâne întreg si neclatinat. „A venit primavara un plictis / aproape vertiginos îti umple sângele / si când nu mai încape/ ti se spuzeste pe piele / asemenea unor gânganii / tacticos iesite la soare.” sau „O primavara ca o gâza galbena închisa-ntr-un borcan / ca un pârâu cu apa scazuta în care-ti balacesti picioarele / ca o strada cu un zid vechi pe care e pictata / o alta strada cu un zid vechi.”
Poetul cauta mereu miezurile de sens ale lucrurilor si ale cuvintelor. Cauta esentele. În revelarea lor, afirma antica menire a poetului : de a-si darui harul divin de a vedea ceea ce e dincolo de lucruri, în folosul oamenilor. De a cânta acest dincolo de lucruri ca revelare a esentei unice si totalizatoare. Nu exista alta miza poetica la Gheorghe Grigurcu decât aceea de revelare, la nivelul sensibilitatii poetice, a unor profunzimi de sens: „Nimic n-ar trebui sa cada / din ceea ce cade // nimic din totdeauna nimic din niciodata // din vorbele profunde ca si din baliverne// din gesturile color din gândurile alb-negre// din clipele suple din clipele umflate / din râs si din plâns // nimic din ceea ce esti tu însuti / nimic din ceea ce nu esti.”
O adevarata arta poetica implicita propune, în opozitie cu ideea artei ca joc sau a artei pentru arta, o arta-revelare a sensurilor profunde si a esentelor, o arta care sa înnobileze omul, partas la marele tot, cu efortul de decriptare a realitatii. Dar meditatia asupra poeziei apare si explicit: „Nu te grabi sa folosesti metafora rara/ tenebroasa ca o femeie-n ciuda pielii sale albe / nu te grabi în paharul cu ceai sa dizolvi nici o-ntrebare cum zaharul/ nu te grabi sa te trezesti cu aparatul de radio/ (acest cocos modern) nu te grabi sa adormi / caci visele decisive te-asteapta-n afara somnului / nu te grabi sa vorbesti nu te grabi sa taci / caci poezia nu e nici limbaj nici tacere.” Întâlnim chiar afirmarea, poetica, desigur, a subsumarii textului în raport cu realitatea : „Albicioasa amiaza în parc // copii jucându-se cu cercul increatului// cuviincioase taceri îndragostite doua câte doua // un corb satul cum un lautar în frac / înaltându-se pe stârvul Textului.” sau : „Forma ascunde fondul / care ascunde forma / care descopera fondul / care descopera forma / în interiorul atât de strâmt / al poemului / în care pogoara / netarmuritul spatiu.”. Ori : „Cât de bucuroasa e Viata acum / când sovaie când nu se dezminte// si urca pe strada îngusta alaturi de-un batrân / cu piciorul lui încruntat// ori cu ochiul nespus de blând diafan / ca apa unui bazin din care-au fost azvârlite / imaginile si imaginile imaginilor // ultima spuma-a vazutului// care mai gâlgâie mai cere un supliment de cuvinte.”
O atât de profunda atasare de rostul poeziei de a revela esentele, cum vadeste poezia lui Grigurcu, ne pare a nu fi întâlnit în poezia româna moderna decât la Blaga însusi, cel care a girat începuturile lui poetice, (desigur, si printr-o comuniune de structura), precum si la Nichita Stanescu. Nu ne referim la ultima perioada de creatie a lui Nichita Stanescu, cea ludica si manierista, (dezavuata de Gheorghe Grigurcu), ci la cel din Epica Magna, din 11 Elegii si Opere imperfecte. De fapt, întâlnirea poeziei lui Grigurcu cu cea a lui Nichita Stanescu se face pe alte meridiane, profund structurale, decât cele ale unei dorite sau constiente apropieri.
Poezia lui Grigurcu corespunde, conform încercarii de teoretizare facute de Nichita Stanescu în Necuvintele, canonului poeziei aflate pe cea mai înalta treapta de arta poetica, cea în care transmiterea ideii poetice se face, mai mult decât prin imaginile poetice prime, directe, prin ceea ce razbate de dincolo de cuvinte, o întreaga încarcatura de emotii, idei, sentimente : prin necuvinte. Puternica încarcatura de necuvinte da poeziei lui Grigurcu o profunzime rara si o miza majora : „Câteva pene de corb / ce traverseaza iute zidul // si intra-n odaile noastre / cu luciul lor sumbru / si ne gasesc oriunde la masa în parc / în sifonier în oglinda / ne gasesc ne ating melancolice / cum un dedesubt al luminii // în timp ce corbul zboara pe-afara / nici nu stie de noi.” sau , în poezia ce da titlul volumului, Muzeu: „Dezordinea marilor musculaturi din Renastere / e umpluta de vântul de azi / de caldura de azi de praful caramiziu iritant de azi / (cât de util se vadeste buletinul meteorologic) / dar exactitatea lui Mondrian /e rece ca un obraz / ce-a plâns paradoxal / si dupa ce l-a parasit si cea din urma lacrima // un obraz care-a iesit tiptil din timp.” ori „Veni un calaret nesatul / pe-un cal de culoarea limbii lui tinere / si masura fetele de sus / si disparu cu-ndemânare-n ochiul / uneia dintre ele. / veni un calaret c-un obraz ca nisipul, /-Nu mai pot risipi nimic – mi-a spus. / Nicio miscare, nici un graunte. / E prea târziu./ Fetele-ncepura-n ochiul lui.”
De altfel, meditatia asupra cuvintelor este prezenta si ca tema poetica: „Îti lasi cuvintele în libertate / le lasi sa bata ca un curent de aer / între ferestre si usa // apoi le-aduni fara nici un scop / cum frunze moarte cu care te-ai jucat pe gazon / le-aduni visator dar fara uimire // e stadiul lor de gestatie / visându-le încep sa te viseze // abia acum le-nveti staruitor / te înarmezi cu enciclopedii si cu atlase / îti pui la ochi lentile puternice/ spre-a putea distinge moleculele lor una câte una// în degetele tale delireaza prospetimea poeticii/ în parul tau adie bucuria asimetriilor vesnice // dar vai cuvintele te parasesc/ nu te mai mângâie nu te mai vad / se rânduiesc asa cum cred ca e mai bine/ fara tine fara nici un impuls uman// cum norii se-adapa doar în taina din iaz/ cum ferocele parfumuri perfecte/ singure cresc si descresc în vazduh/ aidoma lunii.”
Motive cu istorie în poezie precum vanitas vanitatum, ( „scrii si-nghiti virgule cum lacrimi / scrii si-ti lasi iluziile / sa-ti încâlceasca sintaxa cum vântul iarba // scrii si triumfi scriind nimic despre nimic.”), meditatia asupra identitatii si alteritatii ( „O mâna o ia în toate directiile aidoma vietii/(…) / o alta mâna fluida ca nisipul desertului / o alta mâna iute ca o masina de curse / o alta mâna / de fapt/ aceeasi.” sau: „Sa fii convins nimic/ nu poate-nlocui nimic// exista arborele / si definitia arborelui // fiecare cu drepturi egale.”) contureaza orizontul omenescului pe cele mai diverse coordonate.
Mustind de sensuri, poezia lui Gheorghe Grigurcu ia desigur adesea aer de poezie sapientiala, chiar gnomica ( „Mai tii minte ca adevarurile/ stau unul într-altul/ cum papusile rusesti?// fiecare se ascunde de celalalt/ toate se ascund de oameni// adevarurile. Aceste daruri perfide/ pe care uneori ni le face Destinul.”).
Frazarea poetica are limpezimea marii poezii, iar discursivitatea, care devine si obiect al meditatiei poetului, este numai aparenta : „Cum s-alungi noaptea fara a fi discursiv / cum sa evoci dimineata fara emfaza / cum sa le umpli cu flori inexistente ca moartea?”
Ca un adevarat Magister, Gheorghe Grigurcu prilejuieste prin Muzeu o întâlnire de sarbatoare cu Poezia.