"CARTEA MORTII" LIVRESTI

Postmodernismul, placat pe minimalism, are un lucid reprezentant în Marin Malaicu-Hondrari care propune în Cartea tuturor intentiilor, Cartea Româneasca, 2008, editia a II-a, scriitura la vedere, dar nu doar în ludicul batatorit de optzecisti, ci mai ales în banala forma de nelocuire a mortii curente, marcata de cele mai simple si neînsemnate reactii ale supravietuirii într-o lume murinda. Tot demersul scriptural înseamna o aditiune sacadata, aproape poematica, de ne-locuiri, de trairi si senzatii, uneori dupa texte anume, pe masura omului uniformizat chiar si în moarte, de data aceasta auto-exilat într-o viitoare carte, propria carte. Cea ne-scrisa la final, consumata ca parcurs continuu, inutil, pe model când existentialist, când marunt realist, când usor avangardist, daca tot e vorba de întâlniri „zenobiene”, de cosmar, cum e aceea din casa ultima, locas al sinuciderii (din care cei care scapa aleg tot un neloc, barul, bautura comuna!?).
Ingredientele la sinucidere sunt cele din itinerariul prin Spania, Italia, neutre toate, ca pentru o viza neagra la cautare de sine, dar si de texte memorabile, re/ traite prin secvente scurte de reflectii si notatii minore, de momente biografice ale unor sinucigasi, nume grele, obsesive, tocmai la purtatorul lor de mesaj dramatic. În cele din urma esuat, absent (!?).
Multe pasaje din cartea lui Malaicu-Hondrari sunt gravuri si au rolul de a fixa o tipologie a sinuciderii pe teritoriul livresc sau banal, „exilul” personajului, scriitor virtual, devenind singurul mod de înca-fiintare, în vointa sa narativa, nemanifestata si produsa totodata, literal. Tusata potential, si prin aceasta crizica, pe o cale a decupajului de amintiri, notatii de drum, de locu(i)ri si obiecte neînsemnate, de reactii si însemnari livresti (re-înfiintate, chiar demonstrate, prin episoade de viata si text/ e). Se instaleaza, de fapt, o multiplicare a non-locului, rulota, drumul lung cu masina, casa Mariei del Sol, apartinând anonimatului, prin aceasta dramei omului bântuit de obsesii. Fuga aceasta, care se vrea apropiere si posedare a suicidului prin scrierea lui, se face prin locuri comune, cu rezistenta minima a „intentiei”, celei textuale, multiplicata dupa aceeasi paradigma a oboselii.
De fapt, lumea se afla la capatul ei; senzatiile, notatiile, meditatiile, citatele din autori-martori sunt sacadate, seci sau lirice, ultimative. Cartea nu se scrie, se traieste proiectiv, ca obsesie, tema ei, sinuciderea, pare calea apartenentei la un loc-reper. Esecul scriiturii dubleaza „intentiile”, mortile celorlalti, esalonate pe drumul inutil, ca si propria carte. Scrisul de „o noapte”, simbolica, pare, desi se petrece la vedere, de neatins pentru omul stors, prins în frica lui testamentara. Personajul îsi consuma micile senzatii, amintiri, colectioneaza/ traieste chiar texte exemplare pe tema data, aditioneaza momentele sinuciderii unor oameni de seama, le stenografiaza cu o distanta care se încarca de patos. Se scrie si se citeste prin altii, prin itinerariul haotic, real si livresc în acelasi timp. Periplul sau e unul dublu, prin spatii „exotice”, dar asemanatoare oricarui loc comun, si prin textele, momentele tari ale sinucigasilor. Astfel, si acestea devin „comune”. Ca însasi scriitura neeliberata de autorul ei, dar, paradox postmodernist, devenita produs. Dramatice sunt notatiile despre impasul creator, neutrele senzatii, gânduri, amintiri care se suprapun peste deplasarile cotidiene.
Autorul pare prins în formula cartii esuate. Se realizeaza un exil tipic al omului de azi, obosit de moartea proiectata, livresca. Multele trimiteri la sinucideri conving, dar si mai multa viata fara noima e pe-trecuta prin locuri neamprentate, goale.
De fapt, periplul în cerc e un mers pe loc; cartea despre sinucigasi „se scrie” asa, ca virtualitate, este cartea noptii de mai multe luni, în care moartea voita nu poate fi gândita, doar prezentata, neutralizata. si asta prin trimiteri la ultimele suflari, nedominate de purtatorii lor, umplute cu aceleasi gesturi si senzatii minore ca si cele din locurile anonime în care personajul, pregatit pentru textul despre sinucidere, poposeste mereu si mereu. Ultimul loc, unde sinuciderea Celuilalt se va petrece, este tot de neapartenenta. Maria del Sol îsi ia, se întelege, viata în absenta câinilor sai, iar scriitorul, mai aproape de moarte ca niciodata, ramâne tot în afara ei, scriind-o fara sa scrie. Nu e metafizica aici, doar notatie. Totul arata dedramatizat sa supra-fata texturii, chiar si experienta femeii care se sinucide într-un dincolo de singuratate, fara sa dea momentului vreun sens anume, fara autenticitate sau grandoare. Urletul câinilor dusi din paradisul lor e tulburator, mai viu decât comportamentul celor încarcerati de inutilitate.
În aceasta carte despre si cu sinucigasi personajul traieste, la modul postmodern, ipostaze-alteri, din texte sau forme de suicid luate ca model, uneori „facute”, numai ca, dupa atâtea avataruri, textul propriu se confunda cu realitatea parcursa, fie si cea livresca, de din prozele cartaresciene. Mircea Cartarescu e adevaratul etalon din subsolul acestei existente-text pe tuse minimaliste, suficient de impregnate cu imagini de tip Naum, si el numit, ca sa nu dea o nota de originalitate întregului, „intentiilor”, obsesiei multiplicate, prin urmare, pe tema suicidului. Ca la orice postmodern se creeaza confuzia dorita între realitate si textura proprie, drumul parcurs de personajul fara nume, nu întâmplator, devine si cartea tuturor intentiilor, în ”fizica” ei, cum ar veni.
Confesiunea-spovedanie, înnegrita cu citate sau locuri de popas, închise, parazitare si când sunt deschise, cu sinucideri anuntate sau reevaluate, acopera prezentul scriiturii ca intentie, devenita chiar realitatea, cartea de fata. Personajul e doritor de locuire, noteaza si noteaza, citeaza si citeaza, îsi aminteste, parcurge drumul cu masina ca pe o lupta la apartenenta de loc, propriul text, plin de exemplare-sinucigase, de formulari-reper, de morti exemplari în a o lua înaintea destinului. Preumblarea, exilul de carte-existenta, fara putinta fixarii, trairii, un prezent continuu pe seama complexul Ulisse, face din orice loc unul nefunctional, absent, însa. Iata un pasaj emblematic: „Eram în Portugalia, însa daca decupam cât puteam cuprinde cu privirea, locul nu avea nimic specific portughez. Asa fusesem si în Spania fara sa fiu, cu adevarat, în Spania. Sindromul Ulisse, ar zice psihologii experti în fenomenul imigrarii”. Locuirea e, de fapt, obsesia, iar textul e, fireste, locul dintâi. Se fac dese referiri, în tot mai dramatica multiplicare a non-locurilor, la aceasta „intentie”: „Imediat ce s-a putut locui la parterul casei…”, „Ne-a luat mai bine de o saptamâna pâna sa facem cât de cât locuibil tot acest spatiu imens”. Propria carte e spatiu, tusat, ca si cel al smârcurilor (unde apare fantoma lui Gellu Naum), suprarealist, dar lucratura/ textul dupa model vine si cu celalalt tipar, postmodern: „Ultima miscare a destinului a fost sa ma duca în acea încapere care era într-adevar un muzeu al sinuciderii(…). Cartea mea era însirata acolo pe pereti, ordonata chiar. Chipurile tuturor celor despre care scrisesem în minte si multe altele despre care nu scrisesem, ori nu stiam, erau acolo. Ma bucuram ca John Berzman era încadrat de Paul Celan…”. Maruntisurile sunt notate cu gravitate, încarca „lacul” acestei existente constituita din proiectii, parcursa scriptural, haotic, fara apartenenta la textul propriu, si el în-strainat în final, lepadat. Lirismul aduce ambiguitatea necesara actului, confuziei realiate-scriitura, ca în urmatorul pasaj, unde minimalismele reci fac casa buna cu de-ale poeticii manieriste : „Eu aveam la capatâi o batista plina de muci. Era vai de capul meu. Eram plin de intentii, plin de miasme (…). M-am dus pâna la gard. Ma uitam pe sosea prin ochiurile de sârma., chiar daca trecuse de miezul noptii. Nu se auzea nici o masina, nici o lacusta, frunzele nu fosneau. Apoi am auzit un fâlfâit negru. De-a lungul soselei, la un metru deasupra asfaltului, zbura o pasare grea”.
Popasul recurent e în locul din carti, prin urmare, din virtuala sa textura, devenita concreta, trupul sau, aceasta carte a variatiilor pe tema suicidului, ca în urmatorul decupaj: „Pe masura ce scriu, simt cum pielea de pe întreg trupul mi se batatoreste, Chet Baker a deschis fereastra si s-a dus direct la cer. Era în Amsterdam si acolo cerul a venit deodata mai aproape (…). Oriunde ma duc nu ma simt turist. Indiferent de locul în care ma aflu îmi vad de treaba mea: scriu. Sunt suficient de ridicol si de slab pentru a lua în serios chestia cu scrisul (…). Filele întoarse nu fac altceva decât sa zdrangane. Fiecare pagina e de o ubicuitate înspaimântatoare. Fiecare pagina e de nisip”. Anamorfozele de felul trup-text-nisip amintesc de mecanismul unor nuvele de Grosan, chiar daca autorul se acopera, previzibil, cu alta formula, tot postmoderna, a luciditatii livrescului des-facut: „Acum e clar si stim cu totii cine a spus asta: Borges. Doamne!”. Nu aici sta nervul, pulsul adevarat al scrisului Hondrari. Cele mai reusite pagini vin din stenografierile înstrainarii de sine, de text, vin din notatiile banale, dar ale unor alter-i, non-identitati: „A trebuit sa ma opresc. Nu as mai fi putut conduce nici un minut în plus. A trebuit sa frânez si sa sting luminile. Asistam la propriile-mi gesturi. Tot ceea ce faceam era cu mâinile altuia…”.
Drama personajului-scriitor consta în neputinta de a-si domina scrisul pe tema data. Se trece de la omul fara nume la scriere fara „însusiri” (!?), cum e si parcursul prin locuri comune, si selectia sinucigasilor, uniformizata prin supralicitare; finalul pare amânat. Textul înlocuieste experienta sinuciderii cu prezentarea ei în absenta (sinuciderea Mariei se întâmpla în casa care se închide cu aceasta posibilitate înauntrul ei) si da autorului-personaj drumul în viata, dar fara convingere (!?). Poate cineva sa-si astepte viata dincolo de a fi? Cartea de fata spune despre moarte, fie si cea provocata, o poveste curgatoare, bine cadentata, poematica si livresca foarte, meditativa.