Cronica literară
Andi Balu
SALMAN RUSHDIE – VERSETELE SATANICE
Articol publicat în ediția Viața Românească 6-7 / 2009
La doua decenii dupa aparitia în limba engleza, Versetele satanice de Salman Rushide a fost editat, în traducerea Danei Craciun, de Polirom, Iasi. În 1988, romanul a primit premiul Whitbread, iar în anii urmator, la 14 februarie, scriitorul a fost condamnat la moarte. Ayatollahul Ruhollah Khomeiny a ordonat public tuturor musulmanilor din lume sa-1 ucida pe scriitor, pentru “afrontul” adus lui Mahomed. Asasinul potential era rasplatit cu patru milioane de dolari. Guvernul englez a luat în serios amenintarile si a asigurat protectia scriitorului. Insa în tarile islamice, romanul a fost interzis, iar exemplarele existente, arse în piesele publice, în fata unei multimi imense.
Modalitati de structurare a imaginarului
Cu putin înainte de revarsatul zorilor, într-o dimineata de iarna avionul Bustan, zborul 420 al companiei Air India, a explodat deasupra Canalului Mânecii, la o înaltime de peste opt mii de metri. Gigantica aeronava s-a frânt ca o pastaie plina de seminte. Doi pasageri, singurii supravietuitori; actorul de film Gibreel Farishta, celalalt de teatru, Saladin Chamcha- au cazut în gol si au fost aruncati de valuri pe o plaja din sudul Angliei. Cu acest început çn medias res se deschide romanul, dezvaluind o complexa organizare narativa.
Succesiunea lineara a evenimentelor este înlocuita cu amalgamarea lor acronologica. Deturnarea avionului de catre teroristi si cauzele exploziei sunt relatate abia la sfârsitul primului capitol. Întâmplarile subsecvente, dupa ce supravietuitorii ajung pe plaja particulara a unei batrâne doamne sunt relatate la începutul capitolului al treilea s.a.
Expunerea este frecvent însotita de analepse narative. Retin, sub acest aspect, relatarea Rosei Diamond. Biografia singulara a tinerei de odinioara, întâmplarile neprevazute, tinuturile exotice evocate, pampasul argentinian, aburul de caldura ce coboara peste întinderile fara sfârsit, cowboy-i ca niste creaturi mitologice- totul este atât de fascinant, încât Gibreel, “încatusat în lanturi nevazute”, asculta fermecat, ca într-o alta Sheherezada: “...era atât de prins în mrejele vrajitoriei narative a Rosei, încât abia îsi mai amintea de la o zi la alta ca avea o viata la care trebuia sa se întoarca...”
Ordinea temporala este tulburata si de insertia întâmplarilor anterioare din existenta personajelor în dinamica evenimentiala, dar si de întoarceri frecvente în istoria contemporana si trecuta a Indiei. Acroniile contribuie solidar la realizarea continuitatii discursive, prin ierarhizarea informatiei si distribuirea ei progresiva.
Lor li se adauga scenarii periferice naratiuni secundare prin intermediul carora naratorul exoliciteaza, din unghiuri inedite, felurite destine umane. Amintesc drama traita de Rekha Merchant. Parasita de Farishta, si-a aruncat copiii de pe acoperisul unui zgârie-nori si apoi a sarit si ea spre asfaltul de dedesubt. Adaug experienta traita de Alleluia Cone pe Everest, unde, la opt mii doua sute de metri, a întâlnit spectrul lui Maurice Wilson, yoghinul care efectuase o ascensiune individuala în 1934. Mentionez secventa politista, legata de “Spintecatorul de Bunici”, un criminal în serie, ce bântuie strazile Londrei etc.
Patru linii conflictuale, relativ egale, graviteaza în jurul a patru personaje distincte. Dar si patru lumi diferite. O Indie contemporana ce aspira spre libertatile democratiei occidentale, reprezentata de Saladin Chamcha, o alta traditionala, al carui exponent ramâne Gibreel Farishta, o Indie arhaica, încorsetata în rigorile fundamentalismului religios, înfatisata de profetul Mahound si actiunile tinerei Ayesha, si Anglia în care si-au gasit refugiul economic si politic imigrantii din India, Pakistan, Bangladesh, Cipru, China, Caraibe, Africa.
Relatiile temporale au doua dimensiuni. Una arhaica, dominata de dogmele religioase si o alta aproximativ contemporana cu aparitia romanului. Prin analogie cu desfasurarea fictiunii, Rushidie introduce în discurs persoane, locuri, entitati materiale si evenimente felurite din realitatea cotidiana. Sunt comentate sau numai amintite, scandalul “Depo-Provera”,provocat de sterilizarile neautorizate, “dezastrul de la Bhopa”, din decembrie 1984, când câteva mii de oameni au murit în urma unei scurgeri de gaze de la uzinele chimice Union Carbid, fascinatia provocata de aparatele video, aparute pe piata în jurul anului 1980, muzica hip-hop, fenomenul mutantilor, miscarile sociale, referintele la personalitatile politice, actori, carti, filme, scriitori
În descrieri, predomina plasticitatea imaginilor vizuale, focalizate asupra unui amanunt revelator: “Satul Titlipur se dezvoltase în umbra unui smochin indian urias, un monarh unic, care, cu radacinile sale multiple, avea în stapânire o suprafata cu un diametru de mai bine de opt sute de metri...” etc.
Relatarea apartine unui narator heterodiegetic. Abunda si insertiile homodiegetice ale personajelor, monologuri fara indicarea emitatorului, ori folosirea camerei de luat vederi, pentru a surprinde cu obiectivitate tulburarile sociale. Vocea narativa foloseste frecvent enuntarea metadiscursiva se adreseaza direct naratarului, îi ofera explicatii, variante narative sau îi solicita prezenta. Glasul lui fuzioneaza într-o vasta polifonie cu vocile personajelor, fiecare având propria durata si perspectiva.
Personajele
Personajele de prim-plan, “focal character”, si secundare, în functie de proeminenta textuala, au identitate personalizata: un trecut, o profesie, înfatisare fizica, voce distincta, structura caracteriala, psihologie proteica. Din acest unghi, Farishta si Chamcha sunt tipuri esential diferite, “contrarii unite”, cum îi caracterizeaza naratorul. Opozitia nu este de excludere, ci de complementaritate; fiecare este umbra celuilalt.
Israail Hajimiddin a crescut “crezând în Dumnezeu, îngeri, demoni, duhuri rele.” Un cunoscut i-a înlesnit o proba în cinematografie si a obtinut un rol periferic într-un film. si-a luat numele de Gibreel Farishta si patru ani a interpretat roluri minore. Filmele cu subiect teologic i-au adus un succes fulminant. Celebru, a devenit idolul femeilor. çn timpul filmarilor de la Kenjra Kumari, într-o scena de cascadorie, s-a prabusit si a contactat o maladie bizara. Vindecat la fel de misterios dupa un timp, Gibreel a avut revelatia inexistentei lui Allah. Spre a-si sublinia independenta spirituala, a mâncat slanina si cârnati de porc, în sala de mese a celui mai faimos hotel din oras. A semnat contracte pentru alte firme, dar, într-o dimineata, a luat avionul Air India 420, spre Londra. Dupa ce consumase carnea de porc, a început “pedeapsa, pedeapsa nocturna, supliciul viselor”
Baca Farishta a ramas legat de trecut, Saladin Chamcha a dorit totdeauna sa paraseasca India; “Dintre lucrurile spirituale, cel mai mult iubise cultura proteica si inepuizabila a popoarelor de limba engleza.” îsi daruise iubirea Londrei pe care o prefera orasului Bombay “în care se nascuse sau oricarui alt oras.” A devenit actor de teatru prin propriile forte; pentru ca avea talentul de a imita orice voce, “era stapânul undelor radiofonice britanice.” Iubea cultura engleza, orasul Londra, pe sotia lui, engleza si îndeosebi un vis desfasurat într-un parc, de-e lungul unei alei cu ulmi batrâni, în care se vedea însotit de un baietel pe care îl învata sa mearga cu bicicleta.
Majoritatea întâmplarilor din capitolul Mahound sunt recreate prin visele lui Gibreel, reîncarnat în arhangheli-personaj interpretat deseori în filmele sale. Naratrul reuneste într-o imagine unica tema religioasa cu tema trivialitatii. Mahound negustorul, paronimul lui Mahomed, “nume de vis, schimbat de viziune”, urca pe muntele Cone din Hijaz – aluzie la muntele Hira, urcat de Mahomed-, unde, uneori, ramâne câte o luna în sihastrie. çn Jahilia, oras de negustori, unde conducatorii au presarat peste practicile religioase “mirodeniile tentante ale profanului”, negustorul Mahound devine profet si “pune bazele uneia dintre cele mai mari religii ale lumii.” Naratorul nu trece cu a vederea “versetele satanice” de la începutul carierei profetului. Dar nici viata lui intima. Mahound avea douasprezece neveste si prefera succesiv mama si fiica. Prostituatele din bordelul Jahiliei erau tot douasprezece si fiecare si-a luat câte una din identitatile nevestelor lui Mahound, încât orasul “a fost cuprins de o excitare imensa.”
Ayesha, orfana, epileptica- “sufera de tremurici de când era mica”- întruchipeaza radacinile ancestrale. Intr-una din zile, la întoarcerea din oras, s-a aratat satenilor schimbata fizic: parul îi albise, pielea ei “recapatase perfectiunea luminoasa a unui nou-nascut”, iar pe corpul gol i se asezasera fluturi “în rânduri atât de dese, încât parea îmbracata într-o rochie din cel mai fin material.” Pusese vizitata de arhanghelul Gibreel. Dupa alte sapte zile de absenta, aduce la cunostinta locuitorilor mesajul si porunca lui: toti locuitorii sa plece spre Mecca; vor merge pe jos trei sute de kilometri si, când vor ajunge la ocean, apele se vor despica, iar ei vor trece dincolo printre talazurile nemiscate. Incredibilul se produce si oamenii, creduli, se pun în miscare.
Viziunea ontologica
Prin straduinta de a scoate o secventa temporala din evolutia social-istorica a tarii si de a-i imprima valoare artistica prin mijlocirea fictiunii, Verstele satanice pot fi apropiate de Tocaia Grande de Jorge Amado, ori de Toba de tinichea de Günther Grass. Dar romanul aduce si altceva: o densa viziune ontologica.
Salman Rushdie recreeaza aspectele caracteristice ale natiunii sale, cautând un raspuns la problemele de totdeauna ale umanului: locul fapturii în spatiul propriei tari si în emigratie, situarea fiintei în raport cu dragostea si moartea, libertatea si supunerea, traditia si
valorile occidentului, dezvaluirea prejudecatilor sociale si a fanatismului religios. De aici izvorasc limbajul intelectualizat si reflexiv al naratorului, verbalizarea individualizata a personajelor, elevata finete a constructiilor retorice. Functiile limbii exprima elocinta textului, informeaza si dezvaluie atitudinea emitatorului, contureaza intentiile si trairile psihice ale receptorului, surprinde forta ilocutionara a verbelor performative si componentele perlocutionare ale enuntului, ca, de pilda, efectul produs de propozitiile asertive ale Ayeshei asupra satenilor din Tilipur.
Recurenta izotipiilor: visul, ambiguitatile, mitul si comportamentul arhetipal, mitologia reîncarnarii, motivele antoniraice: bine si rau, înger si demon (dar binele nu este pe de-a întregul bine si nici raul în întregime rau, iar personajele nu sunt pe deplin îngeresti si nici exclusiv demonice)- totul degaja o tensiune a asteptarii si aduce surpriza schimbarilor inepuizabile.
Desi romanul este o entitate decorporalizabila unitatea lui consta în succesiunea de paralelisme contrastante, în straduinta romancierului de a imprima tehnicii narative si lunii fictionale aflate la hotarul dintre sacru si profan, o structura enciclopedica distincta ce îl apropie de marile texte ale literaturii universale. Prin deplasarea câmpului narativ dinspre exterior spre interioritatea fiintei umane, prin ironia iritanta si grotescul persiflant, ce însotesc subsidiar întâmplarile prin care trec personajele, amândoua consubstantiale, Versetele satanice dezvaluie complexitatea problematicii existentiale fara a pierde claritatea arhitectonica.
Modalitati de structurare a imaginarului
Cu putin înainte de revarsatul zorilor, într-o dimineata de iarna avionul Bustan, zborul 420 al companiei Air India, a explodat deasupra Canalului Mânecii, la o înaltime de peste opt mii de metri. Gigantica aeronava s-a frânt ca o pastaie plina de seminte. Doi pasageri, singurii supravietuitori; actorul de film Gibreel Farishta, celalalt de teatru, Saladin Chamcha- au cazut în gol si au fost aruncati de valuri pe o plaja din sudul Angliei. Cu acest început çn medias res se deschide romanul, dezvaluind o complexa organizare narativa.
Succesiunea lineara a evenimentelor este înlocuita cu amalgamarea lor acronologica. Deturnarea avionului de catre teroristi si cauzele exploziei sunt relatate abia la sfârsitul primului capitol. Întâmplarile subsecvente, dupa ce supravietuitorii ajung pe plaja particulara a unei batrâne doamne sunt relatate la începutul capitolului al treilea s.a.
Expunerea este frecvent însotita de analepse narative. Retin, sub acest aspect, relatarea Rosei Diamond. Biografia singulara a tinerei de odinioara, întâmplarile neprevazute, tinuturile exotice evocate, pampasul argentinian, aburul de caldura ce coboara peste întinderile fara sfârsit, cowboy-i ca niste creaturi mitologice- totul este atât de fascinant, încât Gibreel, “încatusat în lanturi nevazute”, asculta fermecat, ca într-o alta Sheherezada: “...era atât de prins în mrejele vrajitoriei narative a Rosei, încât abia îsi mai amintea de la o zi la alta ca avea o viata la care trebuia sa se întoarca...”
Ordinea temporala este tulburata si de insertia întâmplarilor anterioare din existenta personajelor în dinamica evenimentiala, dar si de întoarceri frecvente în istoria contemporana si trecuta a Indiei. Acroniile contribuie solidar la realizarea continuitatii discursive, prin ierarhizarea informatiei si distribuirea ei progresiva.
Lor li se adauga scenarii periferice naratiuni secundare prin intermediul carora naratorul exoliciteaza, din unghiuri inedite, felurite destine umane. Amintesc drama traita de Rekha Merchant. Parasita de Farishta, si-a aruncat copiii de pe acoperisul unui zgârie-nori si apoi a sarit si ea spre asfaltul de dedesubt. Adaug experienta traita de Alleluia Cone pe Everest, unde, la opt mii doua sute de metri, a întâlnit spectrul lui Maurice Wilson, yoghinul care efectuase o ascensiune individuala în 1934. Mentionez secventa politista, legata de “Spintecatorul de Bunici”, un criminal în serie, ce bântuie strazile Londrei etc.
Patru linii conflictuale, relativ egale, graviteaza în jurul a patru personaje distincte. Dar si patru lumi diferite. O Indie contemporana ce aspira spre libertatile democratiei occidentale, reprezentata de Saladin Chamcha, o alta traditionala, al carui exponent ramâne Gibreel Farishta, o Indie arhaica, încorsetata în rigorile fundamentalismului religios, înfatisata de profetul Mahound si actiunile tinerei Ayesha, si Anglia în care si-au gasit refugiul economic si politic imigrantii din India, Pakistan, Bangladesh, Cipru, China, Caraibe, Africa.
Relatiile temporale au doua dimensiuni. Una arhaica, dominata de dogmele religioase si o alta aproximativ contemporana cu aparitia romanului. Prin analogie cu desfasurarea fictiunii, Rushidie introduce în discurs persoane, locuri, entitati materiale si evenimente felurite din realitatea cotidiana. Sunt comentate sau numai amintite, scandalul “Depo-Provera”,provocat de sterilizarile neautorizate, “dezastrul de la Bhopa”, din decembrie 1984, când câteva mii de oameni au murit în urma unei scurgeri de gaze de la uzinele chimice Union Carbid, fascinatia provocata de aparatele video, aparute pe piata în jurul anului 1980, muzica hip-hop, fenomenul mutantilor, miscarile sociale, referintele la personalitatile politice, actori, carti, filme, scriitori
În descrieri, predomina plasticitatea imaginilor vizuale, focalizate asupra unui amanunt revelator: “Satul Titlipur se dezvoltase în umbra unui smochin indian urias, un monarh unic, care, cu radacinile sale multiple, avea în stapânire o suprafata cu un diametru de mai bine de opt sute de metri...” etc.
Relatarea apartine unui narator heterodiegetic. Abunda si insertiile homodiegetice ale personajelor, monologuri fara indicarea emitatorului, ori folosirea camerei de luat vederi, pentru a surprinde cu obiectivitate tulburarile sociale. Vocea narativa foloseste frecvent enuntarea metadiscursiva se adreseaza direct naratarului, îi ofera explicatii, variante narative sau îi solicita prezenta. Glasul lui fuzioneaza într-o vasta polifonie cu vocile personajelor, fiecare având propria durata si perspectiva.
Personajele
Personajele de prim-plan, “focal character”, si secundare, în functie de proeminenta textuala, au identitate personalizata: un trecut, o profesie, înfatisare fizica, voce distincta, structura caracteriala, psihologie proteica. Din acest unghi, Farishta si Chamcha sunt tipuri esential diferite, “contrarii unite”, cum îi caracterizeaza naratorul. Opozitia nu este de excludere, ci de complementaritate; fiecare este umbra celuilalt.
Israail Hajimiddin a crescut “crezând în Dumnezeu, îngeri, demoni, duhuri rele.” Un cunoscut i-a înlesnit o proba în cinematografie si a obtinut un rol periferic într-un film. si-a luat numele de Gibreel Farishta si patru ani a interpretat roluri minore. Filmele cu subiect teologic i-au adus un succes fulminant. Celebru, a devenit idolul femeilor. çn timpul filmarilor de la Kenjra Kumari, într-o scena de cascadorie, s-a prabusit si a contactat o maladie bizara. Vindecat la fel de misterios dupa un timp, Gibreel a avut revelatia inexistentei lui Allah. Spre a-si sublinia independenta spirituala, a mâncat slanina si cârnati de porc, în sala de mese a celui mai faimos hotel din oras. A semnat contracte pentru alte firme, dar, într-o dimineata, a luat avionul Air India 420, spre Londra. Dupa ce consumase carnea de porc, a început “pedeapsa, pedeapsa nocturna, supliciul viselor”
Baca Farishta a ramas legat de trecut, Saladin Chamcha a dorit totdeauna sa paraseasca India; “Dintre lucrurile spirituale, cel mai mult iubise cultura proteica si inepuizabila a popoarelor de limba engleza.” îsi daruise iubirea Londrei pe care o prefera orasului Bombay “în care se nascuse sau oricarui alt oras.” A devenit actor de teatru prin propriile forte; pentru ca avea talentul de a imita orice voce, “era stapânul undelor radiofonice britanice.” Iubea cultura engleza, orasul Londra, pe sotia lui, engleza si îndeosebi un vis desfasurat într-un parc, de-e lungul unei alei cu ulmi batrâni, în care se vedea însotit de un baietel pe care îl învata sa mearga cu bicicleta.
Majoritatea întâmplarilor din capitolul Mahound sunt recreate prin visele lui Gibreel, reîncarnat în arhangheli-personaj interpretat deseori în filmele sale. Naratrul reuneste într-o imagine unica tema religioasa cu tema trivialitatii. Mahound negustorul, paronimul lui Mahomed, “nume de vis, schimbat de viziune”, urca pe muntele Cone din Hijaz – aluzie la muntele Hira, urcat de Mahomed-, unde, uneori, ramâne câte o luna în sihastrie. çn Jahilia, oras de negustori, unde conducatorii au presarat peste practicile religioase “mirodeniile tentante ale profanului”, negustorul Mahound devine profet si “pune bazele uneia dintre cele mai mari religii ale lumii.” Naratorul nu trece cu a vederea “versetele satanice” de la începutul carierei profetului. Dar nici viata lui intima. Mahound avea douasprezece neveste si prefera succesiv mama si fiica. Prostituatele din bordelul Jahiliei erau tot douasprezece si fiecare si-a luat câte una din identitatile nevestelor lui Mahound, încât orasul “a fost cuprins de o excitare imensa.”
Ayesha, orfana, epileptica- “sufera de tremurici de când era mica”- întruchipeaza radacinile ancestrale. Intr-una din zile, la întoarcerea din oras, s-a aratat satenilor schimbata fizic: parul îi albise, pielea ei “recapatase perfectiunea luminoasa a unui nou-nascut”, iar pe corpul gol i se asezasera fluturi “în rânduri atât de dese, încât parea îmbracata într-o rochie din cel mai fin material.” Pusese vizitata de arhanghelul Gibreel. Dupa alte sapte zile de absenta, aduce la cunostinta locuitorilor mesajul si porunca lui: toti locuitorii sa plece spre Mecca; vor merge pe jos trei sute de kilometri si, când vor ajunge la ocean, apele se vor despica, iar ei vor trece dincolo printre talazurile nemiscate. Incredibilul se produce si oamenii, creduli, se pun în miscare.
Viziunea ontologica
Prin straduinta de a scoate o secventa temporala din evolutia social-istorica a tarii si de a-i imprima valoare artistica prin mijlocirea fictiunii, Verstele satanice pot fi apropiate de Tocaia Grande de Jorge Amado, ori de Toba de tinichea de Günther Grass. Dar romanul aduce si altceva: o densa viziune ontologica.
Salman Rushdie recreeaza aspectele caracteristice ale natiunii sale, cautând un raspuns la problemele de totdeauna ale umanului: locul fapturii în spatiul propriei tari si în emigratie, situarea fiintei în raport cu dragostea si moartea, libertatea si supunerea, traditia si
valorile occidentului, dezvaluirea prejudecatilor sociale si a fanatismului religios. De aici izvorasc limbajul intelectualizat si reflexiv al naratorului, verbalizarea individualizata a personajelor, elevata finete a constructiilor retorice. Functiile limbii exprima elocinta textului, informeaza si dezvaluie atitudinea emitatorului, contureaza intentiile si trairile psihice ale receptorului, surprinde forta ilocutionara a verbelor performative si componentele perlocutionare ale enuntului, ca, de pilda, efectul produs de propozitiile asertive ale Ayeshei asupra satenilor din Tilipur.
Recurenta izotipiilor: visul, ambiguitatile, mitul si comportamentul arhetipal, mitologia reîncarnarii, motivele antoniraice: bine si rau, înger si demon (dar binele nu este pe de-a întregul bine si nici raul în întregime rau, iar personajele nu sunt pe deplin îngeresti si nici exclusiv demonice)- totul degaja o tensiune a asteptarii si aduce surpriza schimbarilor inepuizabile.
Desi romanul este o entitate decorporalizabila unitatea lui consta în succesiunea de paralelisme contrastante, în straduinta romancierului de a imprima tehnicii narative si lunii fictionale aflate la hotarul dintre sacru si profan, o structura enciclopedica distincta ce îl apropie de marile texte ale literaturii universale. Prin deplasarea câmpului narativ dinspre exterior spre interioritatea fiintei umane, prin ironia iritanta si grotescul persiflant, ce însotesc subsidiar întâmplarile prin care trec personajele, amândoua consubstantiale, Versetele satanice dezvaluie complexitatea problematicii existentiale fara a pierde claritatea arhitectonica.