Cronica literară
Mihai Sorin Rădulescu

PALLADY SI SCRISUL

Articol publicat în ediția Viața Românească 6-7 / 2009

1
Cautând urmele vechilor neamuri românesti, am redescoperit de multa vreme familia boiereasca moldoveneasca Paladi (cu variantele “Palladi”, “Pallady”, “Palade”)2, ai carei întâi membri apar în documente la începutul veacului al XVII-lea si care în zilele noastre îsi perpetueaza amintirea prin pictorul Theodor Pallady. Ascendenta sa materna – din ramura Cantacuzinilor-Magureni-Deleni – este poate mai cunoscuta, cea paterna ramâne, ca nume, mai familiara iesenilor si bârladenilor, orase si regiuni de care familia Paladi a fost legata prin proprietati si prin ctitorii bisericesti. Din pacate nu am întâlnit rudele apropiate ale lui Theodor Pallady care mai traiau în Bucuresti în anii ’70 si la începutul anilor ’80: nepoata sa de frate, Yvonne Pallady-Dinopol, care pastra înca numeroase tablouri pictate de unchiul sau, precum si Marion Racovitza, nepoata de sora a pictorului si scoborâtoare pe linie paterna din domnitorii Racovitza. Cu aceste doua nepoate s-a stins ramura Paladestilor din care se tragea Theodor Pallady. Am avut însa norocul de a-l cunoaste pe regretatul Constantin Naumescu, nepot de fiica al lui Iancu Paladi, mosier la Suseni (lânga Bârlad) si al sotiei sale Natalia, nascuta Vârnav-Liteanu, ea însasi dintr-o veche spita moldoveneasca. Iancu Paladi era frate cu Toderita Paladi, bunicul patern al pictorului.
Lui Constantin Naumescu, fiul capitanului Gheorghe Naumescu care se distinsese în vestita sarja de la Prunaru din 1916, apropiatii îi spuneau “Mos Costica”, din cauza bonomiei, a aerului hâtru si a vârstei sale nonagenare. Locuia într-un apartament de bloc vechi de pe strada I.L.Caragiale, alaturi de fosta casa Schina – astazi sediul restaurantului Argentina – si aproape vis-à-vis de casa, cu placa comemorativa, în care a locuit I.L.Caragiale. Inginer destoinic, “Mos Costica” fusese directorul Aviatiei civile în anii de dupa încetarea celui de-al doilea razboi mondial. Neavând copii, cu el s-a stins cealalta ramura a Paladestilor, din care descindea pe linie feminina.
Personalitatea lui Theodor Pallady nu poate fi înteleasa în afara arborelui sau genealogic, atât pe linie paterna cât si materna. El însusi era foarte interesat de propria ascendenta: referinte la ea se întâlnesc de câteva ori în volumul prezentat aici (pp.274-275, 286). Mai putin este însa vorba de Paladesti (p.290) cât de Cantacuzinii materni, poate atât din motive de “evghenie” cât si de mostenire artistica pe filonul mamei.
çn buna traditie a boierimii, pictorul a fost tot timpul bântuit de pasiunea si de nostalgia Parisului, a Frantei în general. Scrisorile din volum – marturie a unui remarcabil har epistolar – abunda în aceasta chestiune, unele pasaje fiind memorabile. Si totusi în spiritul critic al pictorului – chiar daca uneori autoflatant – se manifesta în permanenta, chiar si fata de lumea în care si-a petrecut mai multe decenii din viata si pe care a imortalizat-o în numeroase tablouri. çn 1927 Pallady îi scria prietenului sau Al.Rosetti: “…Ai nostalgia Parisului ! E firesc: dar nu trebuie sa regreti ca ai plecat. E periculos sa te permanentizezi într-o situatie provizorie, caci vine un moment când este imposibil sa regasesti «timpul pierdut». … Doar artistii pot fructifica o asemenea situatie, si e vorba numai de cei din categoria lui Proust, unicul” (p.114). Sau în septembrie 1930: “Omul trebuie sa traiasca în tara lui; acolo unde lucrurile de care e legat si amintirile dau sens activitatii lui... Acolo gasim, în ciuda a toate, un ecou sentimentelor noastre intime...” (p.122).
Pictorul nu pare sa-si fi urmat propriul îndemn si dintre toti destinatarii epistolelor sale – cu exceptia prietenului francez, scriitorul André Rouveyre (1879 – 1962) – el a petrecut cel mai mult timp din viata în capitala Frantei. M-am întrebat chiar – si astern aceasta pe hârtie riscând poate sa schimb oarecum tonul acestor consideratii – daca nu cumva a îndeplinit vreo misiune de lunga durata pe teritoriu francez. Aceasta având în vedere ca frecventa Legatia – ulterior Ambasada – României din Paris, dupa cum o arata fotografii publicate, iar fostul sot al nevestei sale, Ioana nascuta Ghika (din ramura supranumita “Brigadier”), fusese Constantin Diamandy, ministru plenipotentiar în capitala Frantei. Aceasta banuiala mi-o întareste acum – fara a avea însa dovezi concrete – corespondenta cu Ion Mitilineu, ministru de Externe în 1926 – 1927. Poate ca tocmai îndemnurile la “repatriere” ar putea fi interpretate în acest sens. çn fond a existat în perioada interbelica institutia rezidentilor români în strainatate? Ar trebui aceasta întrebare evitata sau nu cumva raspunsul la ea face parte din biografia completa a unei personalitati, cu atât mai mult una de talia lui Theodor Pallady? Poate ca ar trebui sa ne asteptam la aparitia înca a unor documente revelatoare în acest sens.
Cu sau fara misiune oficiala, cu sau fara dezamagiri artistice – de care nu a fost de fapt scutit –, Pallady a ramas atasat de frumusetile Occidentului. O dovedesc multe pasaje din carte, între care se detaseaza o foarte reusita descriere a unei excursii în Spania. “tara este frumoasa – Pamântul – arid, având adesea o culoare ce se lipseste de orice adaos – scria el în 1929 prietenului sau Pascal Vidrascu. Imbogatita uneori de maslini, al caror verde exalta rosul, ocrul pamântului... / Drumul trece prin tinuturi pustii cât vezi cu ochii: un sat dominat de biserica apare dupa o cotitura, având si el acea culoare rosie a pamântului din care parca s-a ivit./ Iar peste tot magarul acela minuscul, blând si resemnat, ducând adesea un om ale carui picioare aproape ca ating pamântul. çi apartine acestui peisaj pe care îl anima si al carui principal vehicul este. Nimic nu se face fara el. Il poti vedea umblând fara zgomot si pe strazile înguste ale oraselor, coplesit adeseori de încarcatura mai mare decât el, trecând înaintea omului caruia îi este calauza si mijloc de trai...” (p.140).
Orasele si catedralele l-au impresionat fireste pe pictor, care era legat de Spania si printr-o legatura genealogica nobiliara: Lucia (sau Lutica), fiica straunchiului sau, hatmanul Constantin Bogdan-Paladi, a fost casatorita cu marchizul Emanuel de Bedmar, grande de Spania. Chestiunea – care l-a preocupat intens pe istoricul de arta Alexandru Busuioceanu – nu este însa amintita de Theodor Pallady, pentru care elementul estetic se afla pe primul plan. “San Sebastian este unic – continua pictorul în aceeasi epistola. Burgos, cu catedrala sa, noaptea, la prima vedere, impresionanta prin masa ei, ce te duce cu gândul la templul din Angkor, surprinzatoare prin întindere si bogatia din interior. Casa Miranda, veche locuinta spaniola cu o frumoasa curte interioara, si alte câteva monumente fara prea mare importanta. Era sa uit basmalele tigancilor (mantone), pe care am avut norocul sa le gasesc la singurul anticar din partea locului. Roz vargate cu verde, albastre cu benzi de culoarea sulfului... Si mai ales una dintre ele, galbena – aurie cu dungi negre, îmbogatite cu arabescuri aramii... Face cât catedrala si încape în buzunar. / Privelistea câmpiei castiliene este totusi foarte frumoasa... Valladolid si Madrid, oras modern, cu o populatie dezagreabila, zgomotoasa si antipatica... dar, la 60 km, Toledo, cu secretul sau care este El Greco – Orasul, câmpia si operele lui Theotokopoulos merita calatoria în Spania. Asa se face ca pret de 4 zile m-am plimbat neobosit în acest oras arab ramas intact, misterios, evocând un întreg trecut de lupte înversunate” (pp.140 – 141).
De asemenea, semnalez paginile memorialistice despre copilarie, familie si tinerete, foarte pretioase pentru întelegerea personalitatii artistului (pp.290 – 293).
Sunt publicate în acest volum toate firimiturile ramase de la Pallady, ceea ce aminteste de editia Mateiu Caragiale, alcatuita de d-l Barbu Cioculescu (1994) sau de dosarul Scrinului negru. Orice însemnare, oricât de mica, îsi poate dovedi la un moment dat utilitatea. Este meritul d-nei Dana Crisan, de la Muzeul National de Arta din Bucuresti, de a fi reunit în acest volum marturiile scrise ramase de la marele pictor. Pe lânga travaliul transcrierii sau reeditarii textelor, domnia sa a pus în fruntea cartii o consistenta, dar nu obositoare, introducere intitulata sugestiv çntre Pallady de muzeu si Pallady cel viu. E sigur ca cel care prevaleaza în volum este “Pallady cel viu”, cu prieteniile, afinitatile elective si, desigur, cu iubirile sale, între care iese în evidenta cea pentru franco-irlandeza Yvonne Cusin. Pe lânga arta, cu siguranta l-au tinut atâta timp din viata sa în spatiul parizian întâlnirile umane, legaturile feminine si prietenii francezi. Desigur, cel mai cunoscut dintre acestia a fost Henri Matisse si e regretabil faptul ca autoarei acestei editii nu i s-a îngaduit sa publice ceea ce era relevant pentru subiect din arhiva Matisse de la Paris.
Desigur, vazuta din perspectiva occidentala, relatia Pallady – Matisse apare ca relativ problematica. Matisse constituie o valoare artistica recunoscuta, de prima marime, pe când Pallady a ramas într-un perpetuu con de umbra, în ciuda expozitiilor de pictura de peste hotare din ultimii ani. Se va spune asadar ca vorbind despre aceasta legendara prietenie, vom încerca sa ridicam cota lui Pallady, eventual pe cea materiala, legata de pretul tablourilor sale. çmi amintesc ca în primavara anului 1992, Dinu Bastaki – nepot de fiica al diplomatului Constantin Diamandy –, care avea în apartamentul sau din centrul Parisului – pe Avenue Franklin Roosevelt – câteva tablouri de Pallady – ruda sa prin alianta –, îmi spunea ca pictorul român este în Franta un necunoscut, iar tablourile sale nu se vând. Românii îl considera pe Pallady, pe buna dreptate, drept un mare artist, în vreme ce pentru francezi el nu exista. As adauga aici în paranteza ca prin integrarea europeana persista un mare risc ca si românii, pentru a se conforma modei occidentale, sa ajunga sa-l ignore pe Theodor Pallady. si totusi: dupa Decembrie ’89, o parte din marele bulevard Ion Sulea – ce-i drept, cu blocuri deprimante, datând din epoca comunista – a fost rebotezat “Bulevardul Theodor Pallady”. De asemenea, un volum precum cel adus aici în atentie, reprezinta o contributie de neocolit în studierea vietii si a operei pictorului. Ce se ia cu o mâna pare a se da cu cealalta, desi nu e clar care ar fi proportia dintre cele doua operatii. Pierderea constiintei culturale si chiar a identitatii se profileaza însa ca un proces de lunga durata.
çn chestiunea – cruciala – a originalitatii, pictorul român avea opinii pe care nu ma sfiesc a le considera drept adecvate si juste. Nota în 1939: “Cu totii suferim influente. Celor mai multi le e greu (daca nu imposibil) sa se elibereze de ele... – Gasesc la altii ceea ce le e propriu... si, în plus, sunt influentati de loc si de timp. Dar asta nu conteaza când avem ceva anume, personal, de adaugat...: sensibilitatea, spiritul nostru – / Desigur, pentru cei ce ramân la imitatie, ceea ce ar fi putut fi un stimulent devine o otrava. Mai e si traditia, adica rezultatul celor ce au stiut si au putut sa mearga pâna la capat, acolo unde altii abia de au întrevazut ceva... Exista si influenta locului si a epocii... a modei, ca sa zic asa. Ea li se impune celor ce nu vor sa se exteriorizeze? – grimasele unei stari de spirit trecatoare. Câti artisti – cei mai multi – au creat-o… Arta ar trebui (trebuie) sa ramâna în afara acestor lucruri trecatoare, caci ea nu are frontiere, nici în spatiu si nici în timp... Opera de arta este expresia unei emotii analizate, decantate, trecute prin filtrul gândirii” (p.296). Cu adevarat, pictura lui Pallady, detasata de voluptatea materiei si înclinata spre eterul spiritului, are un aer intelectualist. De aceea s-a si vorbit de atâtea ori de influenta picturii ecleziastice de traditie bizantina asupra pictorului din plin secol XX.
Elev al lui Gustave Moreau, cât de departe a ramas totusi Pallady de maestrul sau parizian ! O mare expozitie de la Grand Palais din Paris a readus în atentie acum câtiva ani creatia pictorului, aceasta fiind pentru mine un nou prilej – pe lânga vizitarea muzeului sau memorial din capitala Frantei – de a constientiza originalitatea lui Pallady în raport cu maestrul sau. Apropierile posibile sunt între pictorul român – foarte constant în stilul sau – si una dintre perioadele de tinerete a lui Matisse care si-a schimbat de altfel de mai multe ori de-a lungul vietii maniera de a picta.
çn alta ordine de idei, la “Documentele” care constituie ultima sectiune a cartii, ar putea fi adaugate hârtiile din dosarul sau de elev la Ecole des Beaux Arts din Paris, pe care le-am publicat mai întâi în “Revue Roumaine d’Histoire de l’Art”4 si apoi în volumul Cu gândul la lumea de altadata5.
çn volumul Pallady scriind, unul dintre destinatari a ramas neidentificat: “Culai”, caruia pictorul îi scria în 1928, este Neculai Bastaki (sau Bastachi) (1885 – 1962), dintr-o familie boiereasca moldoveneasca de obârsie greceasca. Inginer agronom cu studii în Belgia, Neculai Bastaki s-a casatorit în noiembrie 1915, la Iasi, cu Marie-Jeanne Diamandy6 – care apare dealtfel în scrisoare-, având un fiu, Constantin (Dinu)7, inginer la rândul sau. Pallady îsi întreba ruda prin alianta, despre fratii sai. Neculai Bastaki avea doi: Temistocle Bastaki, inginer agronom care a mostenit mosia Tatomiresti (jud.Vaslui) – amintita si ea în scrisoare – de la unchiul sau Neron Lupascu, si Marcel Bastaki. Neron Lupascu – unchiul filozofului franco-român Stéphane Lupasco – era casatorit cu Amelia, sora cu Constantin Bastaki, tatal fratilor Neculai, Temistocle si Marcel Bastaki. Spita Bastaki începe cu un grec întreprinzator pe nume Temistocle Bastaki – al carui prenume avea sa fie preluat de amintitul nepot al sau – care luând în arenda în Moldova vama si postele, a urcat pe scara cinurilor boieresti ajungând spatar (19 iunie 1852), aga (17 octombrie 1853) si postelnic (20 mai 1857)8. Toate acestea pentru a pune si întrebarea daca nu cumva era nevoie în volumul prezentat aici de mai multe note explicative, ca si de comentarii mai ample asupra destinatarilor corespondentei.
çn orice caz, introducerea – consistenta –, ca si întregul volum reprezinta o contributie de acum obligatorie la studierea lui Theodor Pallady. Fraza cu care se încheie introducerea poate pune pe gânduri: “Figura lui neconventionala ramâne o emblema a artistului în goana sa «spre Ideal», tip rar întâlnit nu doar pe malurile Dâmbovitei, ci si pe cheiurile Senei” (p.25). Putea sa ramâna în Franta si sa-si încheie existenta acolo si nu a facut-o. Cu certitudine nu pentru a da un gir regimului comunist instaurat în România. si totusi pictorul si-a trait ultimii ani în Bucuresti fiind chiar sarbatorit de catre noua putere. Poate ca în viziunea cu totul superficiala si inadecvata – de nu cumva de-a dreptul rauvoitoare – a unora ar trebui stigmatizat si denuntat drept “colaborationist”…