DOUA SERI DINTR-UN FESTIVAL

Desigur, e putin. Doua seri e putin. Dar Festivalul Comediei Românesti, organizat de sase ani de dinamicul director al teatrului de profil din Bucuresti, l-am numit pe George Mihaita, a debutat cu doua spectacole excpetionale. Care, ca de atâtea ori, trec drept comedii dar nu sunt asa ceva.
Pentru ca, daca râdem cu gurile pâna la urechi de Constantin Cojocaru în rolul lui Cioran alzheimerizat, finalul arunca un fel de giulgiu peste toata desfasurarea de scene comice, în care filozoful apatrid se rataceste la Paris, într-un fel de inocenta a orientarii pe teren, marturisita candid. Radu Afrim a pus în scena de doua ori piesa lui Matei Visniec, Mansarda la Paris, o data, la Cluj, cu titlul original, în care cuvintele de mai sus continuau poetic: cu vedere spre moarte. Pe scena Teatrului de Comedie, însa, nu a venit spectacolul clujean, ci acela, mult mai recent, cu distributie internationala, realizat de regizor la Centrul Cultural Kulturfabrik din Luxemburg. Spectacolul a mai putut fi vazut în România si asta toamna la Festivalul de la Timisoara. Poezia pe care în mod curent Matei Visniec stie sa o strecoare în piesele sale este aici dublata de aerul comic, accentuat si îngrosat de regie pâna în punctul în care personajele devin niste manechine în mâna unui destin invizibil dar palpabil. Cioran ratacit în Jardin du Luxembourg, unde stie tot omul ca se plimba curent, pe urma la Sorbona la o lectie tocmai despre filozofia sa, sau asteptând, crede el, momentul celebrei fotografii cu Ionesco si Eliade, Cioran dansând cu memoria sa, în persoana unei doamne în negru, sau Cioran primind cadou un iepuras alb si viu, pe care-l va mângâia mecanic un timp, pâna îi este luat, acestea sunt câteva dintre momentele unui spectacol care merita, cum se zice, toti banii. Proiectiile de început si de final (video: Mihai Pacurar si Mihai Sibianu), pe un decor cvasi-inexistent, jocul actorilor români (numitul Constantin Cojocaru, Andrei Elek si Elena Popa), luxemburghezi (Marja Leena Junker, Marie Lune si Luc Schiltz) sau francez (Valéry Plancke), totul conduce la o meditatie poetica si dramatica în acelasi timp asupra vietii filozofului, a finalurilor de acest tip, a soartei. Nu i-as putea gasi vreun cusur vreunuia dintre actorii care joaca în acest spectacol, dar as putea sa remarc excelenta absolut evidenta a unui actor care este tot mai bun de la un rol la altul, încununându-si astfel o lunga cariera, Constantin Cojocaru.
O cu totul alta poveste, dintr-o cu totul alta lume, pune în scena la Nationalul din Bucuresti, în sala Atelier, Ion Caramitru. Piesa Liei Bugnar, 7 dintr-o lovitura, impresioneaza prin complexitatea caracterelor, urmarirea destinelor în proiectii rapide, cuprinzatoare cu toate acestea, prin imaginatia luxurianta a autoarei, ca si prin replicile stralucite, schitând limbajul strazii de azi, fara a face abuz, cum se obisnuieste în atâtea alte piese contemporane, de organe sexuale si copulatii. Pretextul este povestea unei emisiuni de tip Big Brother fara stirea actorilor, acestora spunându-li-se ca e vorba de un casting pentru o telenovela. Daca visul maturilor si al batrânilor de a scapa macar în ultimul moment de viata saraca pe care o duc îi trimite pe acestia la loterie, de preferat spre 6 din 49, tinerii îsi cauta salvarea din mediocritate si mai ales saracie în televiziune. Este, totusi, o diferenta, pentru ca alegerea pentru un rol pare sa depinda si de ei însisi putin, nu numai de norocul orb spre care se îndreapta cei fara speranta. Maiestria autoarei reiese si din felul cum reuseste sa-si dirijeze cele opt personaje, azi, când autorii nu se prea complica implicând mai mult de doua, trei sau patru personaje. Ca sa nu mai spun ca exista o complexitate a caracterelor care nu e tradata nici o clipa nici de dramaturg si nici de regia absolut exacta si în acelasi timp urmând linia textului scris, în continuarea lui. Este o întâlnire rara între doua spirite care se completeaza, autoarea, Lia Bugnar si Ion Caramitru, acesta din urma autorul nu numai al regiei ci si al scenografiei, inspirate si ea, si al unui rol invizibil, compus doar din voce, vocea mogulului posesor al televiziunii si în goana dupa audienta cu orice pret. Tinerii care participa la ciudatul casting sunt, ne spune chiar Ion Caramitru, de data asta în calitate de director al teatrului respectiv, cei sapte angajati recent de TNB. Carmen Ungureanu (Clara, harpista), Ana Macovei (Fefe, lesbiana drogata), Lia Bugnar (Ema, fata care face orice ca sa fie selectionata), Mihai Calota (Gabi, cel care se omoara pentru a câstiga), Florin Lazarescu (Bobo, smenarul brutal si sentimental pâna la urma), Alexandru Nedelcu (Nick, ironicul pâna la cinism), Axel Moustache (Luca, tânarul manierat care viseaza sa devina scriitor) sunt cu totii în roluri care li se potrivesc manusa (bun casting a facut Ion Caramitru), ca si Victoria Dicu, în rolul Marinei, organizatoarea, exasperata de amenintarile patronului, a acestei mizerii de emisiuni, pâna la urma incriminata de CNA, prin vocea Andreei Berecleanu. Demn de toata admiratia felul în care s-a lucrat cu actorii, dar mai ales demni de toata admiratia ei însisi pentru profesionalismul cu care îsi construiesc rolurile, atât de diferite si atât de potrivite fiecaruia, naturaletea sau lipsa de naturalete impusa de câte un rol, asumate pâna la identificare de toti. Sa nu uit absolut necesara muzica pentru o asemenea productie, puternic încrucisata cu mijloacele televiziunii, semnata, muzica vreau sa zic, de Vlaicu Golcea. Cine altul decât el ar fi fost mai potrivit unui asemenea scop? Observ cu bucurie ca Lia Bugnar împarte rolul Ema cu o tânara actrita care s-a remarcat înca de la Institut, Florina Gleznea, pe care, din pacate, nu am vazut-o deocamdata si în acest rol, dar nu-i uit creatia din Cine se teme de Virginia Woolf. Daca e greu de spus când ar mai putea spectatorul bucurestean si român în general sa vada Mansarda la Paris, sigur este ca 7 dintr-o lovitura ar putea avea viata lunga, deoarece este o productie dintre cele mai bune ale Nationalului bucurestean din ultimele stagiuni. Nefiind nici aceasta din urma o comedie decât pâna la un punct, în fapt o adânca si dureroasa incizie în lumea de azi, înrobita televiziunii si sacrificând cu aceeasi cruzime cu care spectatorul roman sacrifica pe gladiatorul cazut pe cei care li se prezinta si le cer votul, alegerea constant gresita pe care telespectatorul o dedica prostului gust.
Cât despre lamentatia care se aude uneori pe la Uniunea Scriitorilor ca nu avem dramaturgi, aceasta e un reflex tardiv al ideii ca dramaturgi sunt numai membrii sectiei de profil de la USR. Se pare ca exista o alta sursa, mai vie si mai tare, aceea a actorilor sau oamenilor de teatru care scriu dramaturgie cu o cunoastere a domeniului superioara celei pe care o poate atinge un scriitor sa zicem de poezie sau de proza atunci când face pasul spre teatru. Iar criteriul volumului este si el unul perimat, când adevaratii dramaturgi din generatiile noi, cum sunt Lia Bugnar, Gianina Carbunariu etc. mizeaza în primul rând pe scena pentru omologarea efortului lor creator. À bon entendeur salut!