Atitudini
Ion Zubaşcu
CARTEA MORTILOR DIN DRAGOMIRESTI
Articol publicat în ediția Viața Românească 6-7 / 2009
Cercetatoare la Institutul de Lingvistica si Istorie Literara “Sextil Puscariu”, al Academiei Române – Filiala Cluj, Elisabeta Faiciuc a publicat doua carti monumetale care ar fi trebuit, în mod firesc, sa intre în atentia comentatorilor literaturii române si sa focalizeze atentia opiniei culturale de la noi. E vorba de impresionantele volume monografice Dragomiresti, între traditie si modernism, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2008 (858 pagini, format mare-probabil cea mai consistenta monografie a unei localitati din Europa si, cine stie?, poate din lume) si Dragomiresti. Cântarea mortilor, Editura Todesco, Cluj-Napoca, 2001 (597 pagini, format mare). Ambele carti sunt însotite de anexe stufoase, glosare de cuvinte si denumiri dialectale, documente în limba latina si în alte limbi, extrase din lucrari diverse, culegeri bogate de folclor literar si muzical, cu partituri adecvate, fotografii color si alb-negru, fise de informatii si informatori, indici diversi de nume si cuvinte, glosare ale unor nume de locuri, dar si de familie, porecle si denominatii populare, inclusiv CD-uri cu folclor viu, înregistrat la fata locului etc. Cele doua masive volume sunt rodul muncii devotate de peste 30 de ani a cercetatoarei Elisabeta Faiciuc, originara din localitatea Dragomiresti, de pe Valea Izei, Maramures, si ceea ce a reusit sa sintetizeze în peste 1450 de pagini, adunate la un loc, depaseste orice imaginatie. Cu aceste carti temeinic si migalos înaltate în timp, asemenea piramidelor, piatra pe piatra, de-a lungul deceniilor de munca plina de sacrificii, Elisabeta Faiciuc vine în continuitatea marilor proiecte, de dimensiuni megalitice, ale enciclopedistilor nostri, având ca scop evaluarea si valorificarea resurselor de substrat ale civilizatiei autohtone, începute cu Hasdeu, Densusianu, Gorovei, Lazar Saineanu, Sextil Puscariu, Dimitrie Gusti s.a., dar ramase neterminate, care ar fi constituit temeiuri solide de evolutie, pornind de la propriile radacini, pentru o cultura tânara ca a noastra.
Aparitia unor astfel de sinteze temeinice, cum sunt lucrarile de proportii ale Elisabetei Faiciuc, pun în evidenta cu mai mare pregnanta, doua directii în care evolueaza cultura româna, nu întotdeauna armonizate, de cele mai multe ori manifestându-se vizibil o tensiune ascunsa între fortele ei centrifuge si cele orientate spre interior: exista o evolutie organica a culturii noastre, care se dezvolta subteran, tinând seama de datele istorice, cu totul particulare ale filogenezei ei, pe filiatia factorului ordonator care da coerenta în timp îndelungat proceselor si mesajelor filogenetice ale oricarei specii vii, si o alta tendinta de suprafata, generata de presiunea sincronizarii cu Europa si, acum, cu lumea globalizata, ale carei mari culturi cu limbi de circulatie universala, cu alte vârste, istorii, ritmuri de crestere si evolutie, obliga tânara noastra literatura scrisa sa arda etapele, crescând uneori cu radacinile înafara, la vedere.
Prin bogatia materialului divers si inedit pe care îl aduc în pagini, cele doua volume ale Elisabetei Faiciuc ar fi meritat sa stea în atentia premiilor (fie si speciale) ale Uniunii Scriitorilor, sau ale Academiei Române, sa provoace dezbateri publice despre etapa istorica în care se afla cultura româna, despre rolul omului de cultura în viata comunitatii postmoderne, dar din pacate secventa destructuranta pe care o traverseaza tranzitia noastra, inclusiv cea spirituala, tine în umbra asemenea sinteze coplesitoare, atât prin masivitatea, cât si prin mizele provocatoare pe care le aduc în arena publica, sufocata de senzationalisme ieftine si succese pe cât de eclatante, pe atât de facile si trecatoare. Pe de alta parte, cercetarea etnografica, riguroasa, cea sociologica, dar si cea filosofica, par sa fi cazut în desuetudine, într-o lume care glorifica universul suprafetei, studiile masive care apar în acesta zona de spritualitate profunda nu sunt tratate de revistele si critica literara cu atentia cuvenita, fiind lasate într-o nisa ocolita de atentia publica, ca si cum aceste domenii de cercetare si-ar fi epuizat mesajul si contemporaneitatea, ceea ce este foarte departe de adevar.
Nu e rostul acestor pagini sa încerce sa povesteasca, sau macar sa rezume, bogatia stufoasa în exhaustivitate a celor doua volume ale Elisabetei Faiciuc – si nici n-ar fi posibil! – pentru ca ele fixeaza în timp si spatiu, pentru totdeauna de acum înainte, identitatea localitatii Dragomiresti, de pe Valea Izei, din triunghiul sacru al Maramuresului arhaic, format împreuna cu localitatile Ieud si Cuhea (Bogdan Voda), din toate punctele de vedere: cadru natural-geografic, istorie, traditii etnografice si religioase, folclor literar si muzical, credinte, mituri si practici magice, bogatii naturale, economie, civilizatia scrisului si învatamântul etc, etc. Ne vom opri doar asupra unei singure mize majore, din capitolul dedicat culturii etnografice, care deschide perspective tulburatoare, prin noutatea subiectului, si careia îi este dedicata monografia Dragomiresti. Cântarea mortilor.
Rolul diecilor în geneza culturii noastre scrise
Aparut în 2001, la Cluj, masivul volum Dragomiresti. Cântarea mortilor a trecut aproape neoservat si fara urmari remarcabile în literatura noastra, ca si multe alte sinteze provocatoare ( cum a fi, de exemplu, cartea lui Dorin stef, Miorita s-a nascut în Maramures), desi lucrarea Elisabetei Faiciuc este inedita în cultura româna, prin anvergura si implicatiile majore, de-a dreptul explozive, focalizând atentia asupra rolului diecilor în geneza literaturii noastre scrise si a versurilor biografice, cântate de acestia la fiecare înmormântare. În Maramures si, probabil, în multe alte parti din Transilvania, exista obiceiul ramas viu pâna în prezent, ca la înmormântare, dupa încheierea ritualului religios al prohodului, oficiat de preot, înainte ca sicriul (copârseul) sa fie scos din curtea (trarea) casei, pentru a fi dus spre cimitir (temeteu), diacul sa cânte versul celui decedat, o compozitie proprie care sintetizeaza în metrica poeziei populare, dar cu abundente trimieri sapientiale biblice, destinul celui decedat, întâmplarile mai spectaculoase prin care a trecut în viata, împrejurarea care i-a prilejuit moartea, iertarile pe care le cere familiei, rudeniilor si cuscreniilor, vecinilor, prietenilor si cunoscutilor, cât si sfaturile date de cel aflat pe pragul calatoriei spre lumea cealalta întregii comunitati prezente la spectacolul tragic al înmormântarii (petrecaniei).
Aceste compozitii ale diecilor, care pornesc de la informatiile biografice oferite de familia decedatului, sunt scrise în caiete, pastrate de-a lungul timpului si transmise din generatie în generatie, pentru a folosi ca model de compozitie, anumite structuri narative fiind preluate la morti diferiti. Cum diecii erau stiutori de carte, compozitiile lor brodate pe informatii biografice particulare, în cele doua zile de la deces la înmormântare, se detaseaza de specia etnografica a bocetului, cântecului zorilor si al bradului, creatii exclusiv folclorice, versul la morti fiind un gen intermediar, între creatia folclorica si cea culta, cam ceea ce este azi arta plastica naiva, proportia si dozajul elementelor actualizate de limbaj si tematica, cu abundente trimiteri biblice, variind în functie de talentul, cultura, îndemânarea si personalitatea diacului improvizator. Întrucât diacul cumula si functii cultice, de a citi Scriptura si a da raspunsurile cuvenite dupa curgerea liturghiei, de a cânta la diverse prilejuri ale slujbelor ocazionale (cununii, botezuri etc), dupa canoanele prevazute în Molitfelnic, de a fi în general mâna dreapta a preotului, în toate ritualurile religioase si cu toate prilejurile, talentul si cultura lui poetica erau o dimensiune aproape întâmplatoare, accentul cazând mai degraba pe îndemânarea si experienta lui practica. Cum, însa, versul biografic al celui decedat era cântat de diac de obicei pe o melodie sfâsietoare, într-o liniste cu adevarat mormântala, acesta fiind ultimul moment petrecut de sufletul raposatului în curtea casei sale, în mijlocul familiei si al rudeniilor, emotia si hohotele generale de plâns, la auzul secventelor cheie din viata celui tocmai iesit din lume, cunoscute de întreaga comunitae, sau cuvintele adresate de acesta sotiei, copiilor, celor din familie, inclusv verilor, nepotilor, cuscrilor si prietenilor, apelati nominal, atmosfera tulburatoare a momentului acoperea precaritatile de versificatie sau lipsa de talent a versificatorului.
Cu toate acestea, caietele de versuri ale diecilor, acoperind zeci si zeci de ani din biografiile tuturor celor morti dintr-o comunitate, ca si cea a localitatii Dragomiresti, de pe Valea Izei, sunt un material literar coplesitor, oferind un bun prilej de a ne revizui teoriile despre originile literaturii române scrise, despre rolul diecilor poeti în geneza ei, cât si despre rostul pe care ar trebui sa-l redobândeasca poezia în viata unei comunitati.
Versul funebru la originile literaturii române
Meritul exceptional al cercetatoarei Elisabeta Faiciuc este ca a salvat efectiv, lucrând 30 de ani (între 1970 si 2000), 513 piese complete, versuri cu biografiile reale ale tot atâtor oameni din Dragomiresti, care au fost cântate de dieci în timpul petrecaniilor, la capatâiul sicrielor lor, înainte de a porni pe ultimul drum pamântesc, carora li se adauga alte 139 de fragmente, în total 652 de povesti versificate ale unor destine, care acopera 77 de ani (între 1923-2000) din istoria complexa a acestei localitati stravechi de pe Valea Izei. Mai bine de 80% din acest material adunat de Elisabeta Faiciuc, cuprins în caietele a cinci dieci care au scris si cântat vietile mirestenilor, sunt cuprinse în monumentala culegere Dragomiresti. Cântarea mortilor, la finalul careia sunt date partiturile cu melodia versului, dar si liniile melodice ale unor bocete locale. Volumul ofera si 25 de bocete folclorice, dar miza cercetarii cade pe cele 412 versuri cântate la petrecanii de cei cinci dieci, de-a lungul secolului XX, structurate în volum dupa vârsta si starea sociala a subiectilor: la batrâni si batrâne (majoritatea), la femei si barbati tineri, la fete si feciori necasatoriti, la coconi si cocoane, la sinucigasi.
Volumul este precedat de o prefata si un masiv studiu introductiv de 67 de pagini, în care Elisabeta Faiciuc elucideaza fenomenul cvasinecunoscut al versului funebru, în contextual general al creatiei literare si etnografice, impunându-l ca gen literar intermediar între creatia folclorica orala si cultura scrisa, de care ar trebui sa tina seama orice istorie viitoare a literaturii române. Chiar daca în aceasa culegere sunt surprise doar cântari biografice din 1923 încoace, Elisabeta Faiciuc mentioneaza în monografia Dragomirestiului prezenta unei Culegeri de versuri în manuscris a diacului ticala Dumitru, din localitate, înca din anii 1841-1843, ceea ce ne face sa presupunem ca obiceiul cântarii versului era mult mai vechi si poate fi socotit printre elementele certe ale genezei literaturii noastre scrise. Aducem în acest sens dovada unor colinde funebre arhaice, pe motivul Moartea si Cucul, foarte raspândite în Maramures, în care Moartea personificata îi face o propunere uluitoare vestitorului primaverii: “Hai, cucule, sa cântam/ Versurile sa schimbam”. Raspunsul Cucului (si el personificat) este ferm: “Ba io nu schimb vers cu tine/ Ca tu pe unde te duci/ Iei maicile de la prunci/ Da io pe unde ma duc/ Ies plugari cu plugurile/ Neveste cu prânzurile/ Batrânii cu gândurile/ si-mi asculta versurile”.
Colinda din care am citat poate fi considerata ca facând parte din substratul cel mai adânc al folclorului românesc, atât prin scenariul mitologic al atentatului la ordinea cosmica (inversarea rolurilor: moartea sa vesteasca primavara si cucul sfârsitul vietii si al anotimpurilor!), cât si prin melodia care însoteste colinda, cu sonotitati preistorice. Prin urmare, atestarea versului, ca element obligatoriu al ritualului funebru, alaturi de binecunoscutele bocete, într-o astfel de colinda ( cu variante similare de cântec al zorilor, în zona Ampoiului, din judetul Alba, dar si în alte tinuturi, conform volumului Cântecul zorilor si bradului, Editura Muzicala, Bucuresti, 1988, p. 703), indica realitatea plauzibila ca aceasta practica prin care mortul îsi recapituleraza destinul înainte de a parasi lumea, prin versul cântat al diacului, este o dimensiune a culturii noastre populare, mai veche decât s-a presupus pâna acum.
Este meritul incontestabil al Elisabetei Faiciuc ca a adunat si a oferit pentru prima data culturii române o culegere impunatoare, cuprinzând 412 destine cântate în versuri extinse, de aproximativ 25-30 de strofe fiecare (100-120 de versuri), din caietele a cinci dieci, acoperid o perioda de 77 de ani, din istoria localitatii Dragomiresti, ceea ce constituie deja un fapt de neocolit de catre viitorii cercetatori ai genezei literaturii române scrise. Aceasta evidenta este în acelasi timp un îndemn pentru alti cercetatori sa scormoneasca prin satele din Maramures, dar si din întreg Ardealul, dupa caietele cu versuri ale diecilor din fiecare localitate. Presupunerea deloc hazardata ca în depozitele de zestre ale fiecarei localitati din Maramures si Trasilvania asteapta o culegere de versuri, la fel de importanta ca si cea din Dragomiresti, sa fie dezgropata si salvata de la distrugere si uitare, ofera perspectiva promitatoare ca o buna parte din istoria vie si zbuciumata a acelei comunitati umane sa fie conservata în versurile diecilor, o istorie reala transcrisa într-un registru literar, cu conotatii artistice, puternic moralizatoare: “Apoi sa va povestesc/ Când lumea o parasesc/ Romanul vietî mele/ În lumea asta de jele/ De când m-o facut mama/ Pâna parasasc lumea”, urmând mai departe ceea ce Elisabeta Faiciuc numeste “filmul retrospectiv al vietii mortului”, cu un final întotdeauna sapiential, adresat celor ramasi în lumea vie: “De nacaz lumea i plina/ Mormântu-i loc de hodina/ Viata e o boala grea/ Moartea-i bun leac pentru ea”.
“Cimitirul Vesel” si “Miorita” ca versuri de înmormântare
În acest contex, fenomenul turistic al Cimitirului vesel, Sapânta, poate fi mai usor înteles si e de mirare ca nici unul dintre albumele dedicate acestei incinte funebre de mare faima în lume, valorificata mai mult pentru potentialul spectacolului plastic pe care îl ofera, nu a situat versificarile naive de pe cruci în contextul larg al practicii versurilor, cântate la toate petrecaniile din Maramures. Pe de alta parte, numai ignorarea de catre istoriografia noastra literara de pâna acum a realitatii ca fiecare localitate din Maramures si, probabil, din Transilvania, ascunde o culegere de biografii versificate, la fel de masiva ca si cea din Dragomiresti, a facut ca în cultura noastra actuala un volum modest de versuri ca si cel numit Antologia oraselului Spoon River sa devina un reper statornic, la care a fost raportat eposul masiv al lui Marin Sorescu, din La lilieci, înainte ca o astfel de creatie epopeica valoroasa sa fie raportata, cum ar fi fost firesc, la stravechiul context literar autohton.
Însa marele merit al acestei culegeri impresionante a Elisabetei Faiciuc, dincolo de perlele de frumusete si întelepciune care pot fi culese din versuri, sau de biografiile spectaculoase prezentate, cu nume de oameni, locuri, spitale, doctori, contexte istorice ale razboaielor mondiale si prizonieratului, întâmplari napraznice de viata, transpuse în versuri simple, dar cu mare forta epica si dramatica, consta în faptul ca ansamblul ei elucideaza ceea ce se numeste îndeobste “nunta mioritica”: în culegerea de fata, toate versurile la fete si feciori necununati prezinta înmormântarea ca un ritual de nunta, pe fondul credintelor arhaice autohtone ca moartea prematura a omului tânar, înainte de casatorie, “perturba si încremeneste activitatea obstei”, tulburând ordinea cosmica prin faptul ca mortul a trecut peste faza casatoriei si, neputându-si îndeplini datoria fata de lumea aceasta, “nu se va putea integra într-o noua etapa, într-o noua lume, a mortilor”, la scara mare a materiei lumii. Practicarea casatoriei simbolice, suprapusa peste ritualul de înmormântare, îl readuce pe cel decedat în ordinea pe care a escaladat-o prin moartea nefireasca, înainte de vreme, repunându-l în ordinea cosmica a evolutiei lucrurilor, asfel ca viata perturbata a comunitatii sa poata curge mai departe.
Din punctul de vedere al culegerii Elisabetei Faiciuc, mitul fondator al culturii noastre, care este Miorita, apare ca vers din ritualurile arhaice de îmormântare si doar aceasta revelatie, cu toate conotatiile majore pe care le presupune, ar fi suficienta pentru a situa lucrarea “Dragomiresti. Cântarea mortilor” la locul pe care îl merita în cultura noastra actuala.
O solutie vitala pentru poetii de mâine
Dar volumul Elisabetei Faciuc deschide o perspectiva cu totul reconfortanta, mai ales pentru numerosii poeti români actuali. Adevarul e ca, în mod paradoxal, vitala literatura româna de azi are prea multi si diversi poeti, în raport cu numarul relativ mic al criticilor la fel de valorosi, care sa-i evalueze si claseze, majoritatea sufocându-se în marile orase, atât de multi ca nu încap nici în istoriile literare, toti câti ar merita, nici nu ajung sa fie cititi integral si urmariti în evolutia lor, de-a lungul anilor, de catre putinii critici onesti, grupati în jurul universitatilor sau al revistelor literare, tot mai putin difuzate si citite. În mod vizibil, critica noastra literara de azi nu mai razbeste în fata unei atât de mari diversitati a poetilor si creatiilor lor de valoare, nereusind nici sa-i citeasca pe toti, nici sa-i înteleaga, sa-i asimileze si sa-i evalueze ca lumea pe câti i-a citit si, pur si simplu, nu stie ce sa faca în fata acestei diversitati valorice eruptive, cu adevarat coplesitoare.
În aceasta situatie, o culegere ca si cea a Elisabetei Faiciuc, care aduna sute de Miorite, continând veritabile bijuterii literare, la confluenta dintre genurile liric, epic si dramatic, compuse si cântate de diecii anonimi, în fiecare comunitate umana de pe vai si munti, poate de la începutul lumii pâna acum, ofera alternativa salutara ca poetii cu vocatie, cântaretii preaomenescului, ai vietii, dragostei si mortii, sa paraseasca marile aglomeratii urbane, unde se strivesc unii pe altii, înghesuindu-se sa ia premiile mereu neîndestulatoare ale USR, sau sa cucereasca paginile tot mai zgârcite ale diverselor istorii literare, si sa se întoarca la originile literaturii, regasind din nou comunitatile umane, abandonate de pulverizatul discurs modern, care ar avea atâta nevoie de talentul si vocatia lor, asumându-si rolul fascinant de dieci care cânta destinele oamenilor, la trecerea lor ireversibila din lumea cea vie în lumea cea fara umbra.
În orice caz, aceasa revelatie pe care ne-o ofera cartile Elisabetei Faiciuc, ca toate comunitatile umane au avut diecii lor (sau cum s-or fi numit în timpurile orginare), logofeti stiutori de carte, poeti care nu le-au lasat viata lor trecatoare necântata în versuri, poate de la începutul lumii, ofera o motivatie vitala de a scrie oricarui poet de azi si de mâine: oriunde si oricând va fiinta o comunitate de oameni, ea va avea nevoie de scriitorul ei, în masura în care spaima de moarte si adâncul instinct de supravietuire al speciei umane, inclusiv în ordine spirituala, dincolo de limitele întâmplatoare ale vietii, naste adevarata poezie si marii poeti dintotdeuna ai lumii.
Aparitia unor astfel de sinteze temeinice, cum sunt lucrarile de proportii ale Elisabetei Faiciuc, pun în evidenta cu mai mare pregnanta, doua directii în care evolueaza cultura româna, nu întotdeauna armonizate, de cele mai multe ori manifestându-se vizibil o tensiune ascunsa între fortele ei centrifuge si cele orientate spre interior: exista o evolutie organica a culturii noastre, care se dezvolta subteran, tinând seama de datele istorice, cu totul particulare ale filogenezei ei, pe filiatia factorului ordonator care da coerenta în timp îndelungat proceselor si mesajelor filogenetice ale oricarei specii vii, si o alta tendinta de suprafata, generata de presiunea sincronizarii cu Europa si, acum, cu lumea globalizata, ale carei mari culturi cu limbi de circulatie universala, cu alte vârste, istorii, ritmuri de crestere si evolutie, obliga tânara noastra literatura scrisa sa arda etapele, crescând uneori cu radacinile înafara, la vedere.
Prin bogatia materialului divers si inedit pe care îl aduc în pagini, cele doua volume ale Elisabetei Faiciuc ar fi meritat sa stea în atentia premiilor (fie si speciale) ale Uniunii Scriitorilor, sau ale Academiei Române, sa provoace dezbateri publice despre etapa istorica în care se afla cultura româna, despre rolul omului de cultura în viata comunitatii postmoderne, dar din pacate secventa destructuranta pe care o traverseaza tranzitia noastra, inclusiv cea spirituala, tine în umbra asemenea sinteze coplesitoare, atât prin masivitatea, cât si prin mizele provocatoare pe care le aduc în arena publica, sufocata de senzationalisme ieftine si succese pe cât de eclatante, pe atât de facile si trecatoare. Pe de alta parte, cercetarea etnografica, riguroasa, cea sociologica, dar si cea filosofica, par sa fi cazut în desuetudine, într-o lume care glorifica universul suprafetei, studiile masive care apar în acesta zona de spritualitate profunda nu sunt tratate de revistele si critica literara cu atentia cuvenita, fiind lasate într-o nisa ocolita de atentia publica, ca si cum aceste domenii de cercetare si-ar fi epuizat mesajul si contemporaneitatea, ceea ce este foarte departe de adevar.
Nu e rostul acestor pagini sa încerce sa povesteasca, sau macar sa rezume, bogatia stufoasa în exhaustivitate a celor doua volume ale Elisabetei Faiciuc – si nici n-ar fi posibil! – pentru ca ele fixeaza în timp si spatiu, pentru totdeauna de acum înainte, identitatea localitatii Dragomiresti, de pe Valea Izei, din triunghiul sacru al Maramuresului arhaic, format împreuna cu localitatile Ieud si Cuhea (Bogdan Voda), din toate punctele de vedere: cadru natural-geografic, istorie, traditii etnografice si religioase, folclor literar si muzical, credinte, mituri si practici magice, bogatii naturale, economie, civilizatia scrisului si învatamântul etc, etc. Ne vom opri doar asupra unei singure mize majore, din capitolul dedicat culturii etnografice, care deschide perspective tulburatoare, prin noutatea subiectului, si careia îi este dedicata monografia Dragomiresti. Cântarea mortilor.
Rolul diecilor în geneza culturii noastre scrise
Aparut în 2001, la Cluj, masivul volum Dragomiresti. Cântarea mortilor a trecut aproape neoservat si fara urmari remarcabile în literatura noastra, ca si multe alte sinteze provocatoare ( cum a fi, de exemplu, cartea lui Dorin stef, Miorita s-a nascut în Maramures), desi lucrarea Elisabetei Faiciuc este inedita în cultura româna, prin anvergura si implicatiile majore, de-a dreptul explozive, focalizând atentia asupra rolului diecilor în geneza literaturii noastre scrise si a versurilor biografice, cântate de acestia la fiecare înmormântare. În Maramures si, probabil, în multe alte parti din Transilvania, exista obiceiul ramas viu pâna în prezent, ca la înmormântare, dupa încheierea ritualului religios al prohodului, oficiat de preot, înainte ca sicriul (copârseul) sa fie scos din curtea (trarea) casei, pentru a fi dus spre cimitir (temeteu), diacul sa cânte versul celui decedat, o compozitie proprie care sintetizeaza în metrica poeziei populare, dar cu abundente trimieri sapientiale biblice, destinul celui decedat, întâmplarile mai spectaculoase prin care a trecut în viata, împrejurarea care i-a prilejuit moartea, iertarile pe care le cere familiei, rudeniilor si cuscreniilor, vecinilor, prietenilor si cunoscutilor, cât si sfaturile date de cel aflat pe pragul calatoriei spre lumea cealalta întregii comunitati prezente la spectacolul tragic al înmormântarii (petrecaniei).
Aceste compozitii ale diecilor, care pornesc de la informatiile biografice oferite de familia decedatului, sunt scrise în caiete, pastrate de-a lungul timpului si transmise din generatie în generatie, pentru a folosi ca model de compozitie, anumite structuri narative fiind preluate la morti diferiti. Cum diecii erau stiutori de carte, compozitiile lor brodate pe informatii biografice particulare, în cele doua zile de la deces la înmormântare, se detaseaza de specia etnografica a bocetului, cântecului zorilor si al bradului, creatii exclusiv folclorice, versul la morti fiind un gen intermediar, între creatia folclorica si cea culta, cam ceea ce este azi arta plastica naiva, proportia si dozajul elementelor actualizate de limbaj si tematica, cu abundente trimiteri biblice, variind în functie de talentul, cultura, îndemânarea si personalitatea diacului improvizator. Întrucât diacul cumula si functii cultice, de a citi Scriptura si a da raspunsurile cuvenite dupa curgerea liturghiei, de a cânta la diverse prilejuri ale slujbelor ocazionale (cununii, botezuri etc), dupa canoanele prevazute în Molitfelnic, de a fi în general mâna dreapta a preotului, în toate ritualurile religioase si cu toate prilejurile, talentul si cultura lui poetica erau o dimensiune aproape întâmplatoare, accentul cazând mai degraba pe îndemânarea si experienta lui practica. Cum, însa, versul biografic al celui decedat era cântat de diac de obicei pe o melodie sfâsietoare, într-o liniste cu adevarat mormântala, acesta fiind ultimul moment petrecut de sufletul raposatului în curtea casei sale, în mijlocul familiei si al rudeniilor, emotia si hohotele generale de plâns, la auzul secventelor cheie din viata celui tocmai iesit din lume, cunoscute de întreaga comunitae, sau cuvintele adresate de acesta sotiei, copiilor, celor din familie, inclusv verilor, nepotilor, cuscrilor si prietenilor, apelati nominal, atmosfera tulburatoare a momentului acoperea precaritatile de versificatie sau lipsa de talent a versificatorului.
Cu toate acestea, caietele de versuri ale diecilor, acoperind zeci si zeci de ani din biografiile tuturor celor morti dintr-o comunitate, ca si cea a localitatii Dragomiresti, de pe Valea Izei, sunt un material literar coplesitor, oferind un bun prilej de a ne revizui teoriile despre originile literaturii române scrise, despre rolul diecilor poeti în geneza ei, cât si despre rostul pe care ar trebui sa-l redobândeasca poezia în viata unei comunitati.
Versul funebru la originile literaturii române
Meritul exceptional al cercetatoarei Elisabeta Faiciuc este ca a salvat efectiv, lucrând 30 de ani (între 1970 si 2000), 513 piese complete, versuri cu biografiile reale ale tot atâtor oameni din Dragomiresti, care au fost cântate de dieci în timpul petrecaniilor, la capatâiul sicrielor lor, înainte de a porni pe ultimul drum pamântesc, carora li se adauga alte 139 de fragmente, în total 652 de povesti versificate ale unor destine, care acopera 77 de ani (între 1923-2000) din istoria complexa a acestei localitati stravechi de pe Valea Izei. Mai bine de 80% din acest material adunat de Elisabeta Faiciuc, cuprins în caietele a cinci dieci care au scris si cântat vietile mirestenilor, sunt cuprinse în monumentala culegere Dragomiresti. Cântarea mortilor, la finalul careia sunt date partiturile cu melodia versului, dar si liniile melodice ale unor bocete locale. Volumul ofera si 25 de bocete folclorice, dar miza cercetarii cade pe cele 412 versuri cântate la petrecanii de cei cinci dieci, de-a lungul secolului XX, structurate în volum dupa vârsta si starea sociala a subiectilor: la batrâni si batrâne (majoritatea), la femei si barbati tineri, la fete si feciori necasatoriti, la coconi si cocoane, la sinucigasi.
Volumul este precedat de o prefata si un masiv studiu introductiv de 67 de pagini, în care Elisabeta Faiciuc elucideaza fenomenul cvasinecunoscut al versului funebru, în contextual general al creatiei literare si etnografice, impunându-l ca gen literar intermediar între creatia folclorica orala si cultura scrisa, de care ar trebui sa tina seama orice istorie viitoare a literaturii române. Chiar daca în aceasa culegere sunt surprise doar cântari biografice din 1923 încoace, Elisabeta Faiciuc mentioneaza în monografia Dragomirestiului prezenta unei Culegeri de versuri în manuscris a diacului ticala Dumitru, din localitate, înca din anii 1841-1843, ceea ce ne face sa presupunem ca obiceiul cântarii versului era mult mai vechi si poate fi socotit printre elementele certe ale genezei literaturii noastre scrise. Aducem în acest sens dovada unor colinde funebre arhaice, pe motivul Moartea si Cucul, foarte raspândite în Maramures, în care Moartea personificata îi face o propunere uluitoare vestitorului primaverii: “Hai, cucule, sa cântam/ Versurile sa schimbam”. Raspunsul Cucului (si el personificat) este ferm: “Ba io nu schimb vers cu tine/ Ca tu pe unde te duci/ Iei maicile de la prunci/ Da io pe unde ma duc/ Ies plugari cu plugurile/ Neveste cu prânzurile/ Batrânii cu gândurile/ si-mi asculta versurile”.
Colinda din care am citat poate fi considerata ca facând parte din substratul cel mai adânc al folclorului românesc, atât prin scenariul mitologic al atentatului la ordinea cosmica (inversarea rolurilor: moartea sa vesteasca primavara si cucul sfârsitul vietii si al anotimpurilor!), cât si prin melodia care însoteste colinda, cu sonotitati preistorice. Prin urmare, atestarea versului, ca element obligatoriu al ritualului funebru, alaturi de binecunoscutele bocete, într-o astfel de colinda ( cu variante similare de cântec al zorilor, în zona Ampoiului, din judetul Alba, dar si în alte tinuturi, conform volumului Cântecul zorilor si bradului, Editura Muzicala, Bucuresti, 1988, p. 703), indica realitatea plauzibila ca aceasta practica prin care mortul îsi recapituleraza destinul înainte de a parasi lumea, prin versul cântat al diacului, este o dimensiune a culturii noastre populare, mai veche decât s-a presupus pâna acum.
Este meritul incontestabil al Elisabetei Faiciuc ca a adunat si a oferit pentru prima data culturii române o culegere impunatoare, cuprinzând 412 destine cântate în versuri extinse, de aproximativ 25-30 de strofe fiecare (100-120 de versuri), din caietele a cinci dieci, acoperid o perioda de 77 de ani, din istoria localitatii Dragomiresti, ceea ce constituie deja un fapt de neocolit de catre viitorii cercetatori ai genezei literaturii române scrise. Aceasta evidenta este în acelasi timp un îndemn pentru alti cercetatori sa scormoneasca prin satele din Maramures, dar si din întreg Ardealul, dupa caietele cu versuri ale diecilor din fiecare localitate. Presupunerea deloc hazardata ca în depozitele de zestre ale fiecarei localitati din Maramures si Trasilvania asteapta o culegere de versuri, la fel de importanta ca si cea din Dragomiresti, sa fie dezgropata si salvata de la distrugere si uitare, ofera perspectiva promitatoare ca o buna parte din istoria vie si zbuciumata a acelei comunitati umane sa fie conservata în versurile diecilor, o istorie reala transcrisa într-un registru literar, cu conotatii artistice, puternic moralizatoare: “Apoi sa va povestesc/ Când lumea o parasesc/ Romanul vietî mele/ În lumea asta de jele/ De când m-o facut mama/ Pâna parasasc lumea”, urmând mai departe ceea ce Elisabeta Faiciuc numeste “filmul retrospectiv al vietii mortului”, cu un final întotdeauna sapiential, adresat celor ramasi în lumea vie: “De nacaz lumea i plina/ Mormântu-i loc de hodina/ Viata e o boala grea/ Moartea-i bun leac pentru ea”.
“Cimitirul Vesel” si “Miorita” ca versuri de înmormântare
În acest contex, fenomenul turistic al Cimitirului vesel, Sapânta, poate fi mai usor înteles si e de mirare ca nici unul dintre albumele dedicate acestei incinte funebre de mare faima în lume, valorificata mai mult pentru potentialul spectacolului plastic pe care îl ofera, nu a situat versificarile naive de pe cruci în contextul larg al practicii versurilor, cântate la toate petrecaniile din Maramures. Pe de alta parte, numai ignorarea de catre istoriografia noastra literara de pâna acum a realitatii ca fiecare localitate din Maramures si, probabil, din Transilvania, ascunde o culegere de biografii versificate, la fel de masiva ca si cea din Dragomiresti, a facut ca în cultura noastra actuala un volum modest de versuri ca si cel numit Antologia oraselului Spoon River sa devina un reper statornic, la care a fost raportat eposul masiv al lui Marin Sorescu, din La lilieci, înainte ca o astfel de creatie epopeica valoroasa sa fie raportata, cum ar fi fost firesc, la stravechiul context literar autohton.
Însa marele merit al acestei culegeri impresionante a Elisabetei Faiciuc, dincolo de perlele de frumusete si întelepciune care pot fi culese din versuri, sau de biografiile spectaculoase prezentate, cu nume de oameni, locuri, spitale, doctori, contexte istorice ale razboaielor mondiale si prizonieratului, întâmplari napraznice de viata, transpuse în versuri simple, dar cu mare forta epica si dramatica, consta în faptul ca ansamblul ei elucideaza ceea ce se numeste îndeobste “nunta mioritica”: în culegerea de fata, toate versurile la fete si feciori necununati prezinta înmormântarea ca un ritual de nunta, pe fondul credintelor arhaice autohtone ca moartea prematura a omului tânar, înainte de casatorie, “perturba si încremeneste activitatea obstei”, tulburând ordinea cosmica prin faptul ca mortul a trecut peste faza casatoriei si, neputându-si îndeplini datoria fata de lumea aceasta, “nu se va putea integra într-o noua etapa, într-o noua lume, a mortilor”, la scara mare a materiei lumii. Practicarea casatoriei simbolice, suprapusa peste ritualul de înmormântare, îl readuce pe cel decedat în ordinea pe care a escaladat-o prin moartea nefireasca, înainte de vreme, repunându-l în ordinea cosmica a evolutiei lucrurilor, asfel ca viata perturbata a comunitatii sa poata curge mai departe.
Din punctul de vedere al culegerii Elisabetei Faiciuc, mitul fondator al culturii noastre, care este Miorita, apare ca vers din ritualurile arhaice de îmormântare si doar aceasta revelatie, cu toate conotatiile majore pe care le presupune, ar fi suficienta pentru a situa lucrarea “Dragomiresti. Cântarea mortilor” la locul pe care îl merita în cultura noastra actuala.
O solutie vitala pentru poetii de mâine
Dar volumul Elisabetei Faciuc deschide o perspectiva cu totul reconfortanta, mai ales pentru numerosii poeti români actuali. Adevarul e ca, în mod paradoxal, vitala literatura româna de azi are prea multi si diversi poeti, în raport cu numarul relativ mic al criticilor la fel de valorosi, care sa-i evalueze si claseze, majoritatea sufocându-se în marile orase, atât de multi ca nu încap nici în istoriile literare, toti câti ar merita, nici nu ajung sa fie cititi integral si urmariti în evolutia lor, de-a lungul anilor, de catre putinii critici onesti, grupati în jurul universitatilor sau al revistelor literare, tot mai putin difuzate si citite. În mod vizibil, critica noastra literara de azi nu mai razbeste în fata unei atât de mari diversitati a poetilor si creatiilor lor de valoare, nereusind nici sa-i citeasca pe toti, nici sa-i înteleaga, sa-i asimileze si sa-i evalueze ca lumea pe câti i-a citit si, pur si simplu, nu stie ce sa faca în fata acestei diversitati valorice eruptive, cu adevarat coplesitoare.
În aceasta situatie, o culegere ca si cea a Elisabetei Faiciuc, care aduna sute de Miorite, continând veritabile bijuterii literare, la confluenta dintre genurile liric, epic si dramatic, compuse si cântate de diecii anonimi, în fiecare comunitate umana de pe vai si munti, poate de la începutul lumii pâna acum, ofera alternativa salutara ca poetii cu vocatie, cântaretii preaomenescului, ai vietii, dragostei si mortii, sa paraseasca marile aglomeratii urbane, unde se strivesc unii pe altii, înghesuindu-se sa ia premiile mereu neîndestulatoare ale USR, sau sa cucereasca paginile tot mai zgârcite ale diverselor istorii literare, si sa se întoarca la originile literaturii, regasind din nou comunitatile umane, abandonate de pulverizatul discurs modern, care ar avea atâta nevoie de talentul si vocatia lor, asumându-si rolul fascinant de dieci care cânta destinele oamenilor, la trecerea lor ireversibila din lumea cea vie în lumea cea fara umbra.
În orice caz, aceasa revelatie pe care ne-o ofera cartile Elisabetei Faiciuc, ca toate comunitatile umane au avut diecii lor (sau cum s-or fi numit în timpurile orginare), logofeti stiutori de carte, poeti care nu le-au lasat viata lor trecatoare necântata în versuri, poate de la începutul lumii, ofera o motivatie vitala de a scrie oricarui poet de azi si de mâine: oriunde si oricând va fiinta o comunitate de oameni, ea va avea nevoie de scriitorul ei, în masura în care spaima de moarte si adâncul instinct de supravietuire al speciei umane, inclusiv în ordine spirituala, dincolo de limitele întâmplatoare ale vietii, naste adevarata poezie si marii poeti dintotdeuna ai lumii.