Meridian
Paul Valéry

IMAGINI ALE FRANTEI

Articol publicat în ediția Viața Românească 6-7 / 2009

Nu exista natiune mai deschisa, nici – fara îndoiala – mai enigmatica decât cea franceza; nici vreo natiune mai predispusa sa creada ca le stie pe toate dintru început. Ne dam seama si ca nu exista nici una mai imprevizibila în miscarile sale, mai capabila de reîntoarceri sau rasturnari neasteptate. Istoria Frantei ofera un tablou al situatiilor extreme, o înlantuire de culmi si de hauri mai numeroase si mai apropiate în timp decât orice alta istorie. La lumina atâtor furtuni, reflectia scoate, putin câte putin, la iveala ideea care exprima destul de exact ceea ce observatia tocmai a sugerat: ai spune ca tara aceasta este destinata, prin însasi natura sa si prin structura faurita din împletirea spatiului cu istoria, pentru un fel de figura de echilibristica, înzestrata cu o stabilitate stranie, în jurul careia evenimentele, vicisitudinile inevitabile si inseparabile de orice viata, exploziile interioare, seismele politice exterioare, viforul venit dinafara, o fac sa oscileze de câteva ori într-un secol... si de atâtea secole... Franta se înalta, se clatina, se prabuseste, se ridica, se chirceste, îsi revine în fire, se destrama, se concentreaza, aratându-si, rând pe rând, mândria, resemnarea, nepasarea, ardoarea, si deosebindu-se între celelalte natiuni prin trasaturi curios de individuale.
Natiunea aceasta nervoasa si plina de contraste îsi afla tocmai în contraste resurse cu totul imprevizibile. Secretul prodigioasei sale rezistente se ascunde, probabil, în marile si multiplele diferente pe care le îmbina în sine. La francezi, usurinta aparenta a caracterului este însotita de o tenacitate si de o suplete deosebite. Facilitatea generala si curtoazia raporturilor se alatura, la ei, unui sentiment critic redutabil si mereu treaz. Poate ca Franta este singura tara în care ridicolul a jucat un rol istoric; el a subminat, distrus câteva regimuri, si ajunge un singur cuvânt, cu o întorsatura fericita (si, uneori, prea fericita), pentru a ruina, în doar câteva clipe, forte si situatii bine ancorate în spiritul public. De altfel, se observa, la francezi, o anumita disciplina naturala care cedeaza mereu în fata evidentei necesitatii unei discipline. Se poate sa vedem, atunci, natiunea brusc unita, când te-ai fi asteptat s-o vezi dezbinata.
Dupa cum se observa, natiunea franceza este deosebit de greu de definit într-un mod simplu; iar acesta este chiar unul din elementele importante ale definirii sale... adica tocmai aceasta proprietate de a fi dificil de definit. Nu poate fi caracterizata printr-o colectie de atribute necontradictorii. Voi încerca, în cele ce urmeaza, sa explic din ce pricini. Dar, fie ca este vorba despre Franta sau despre orice alta persoana politica de aceeasi ordine, nu este niciodata usor sa-ti reprezinti limpede ce, anume, constituie o natiune. Trasaturile cele mai simple si cele mai grosiere ale unei natii scapa oamenilor ei, care sunt insensibili la ceea ce au vazut dintotdeauna. Strainul care le percepe, le percepe prea puternic, si nu resimte si celelalte trasaturi intime si realitati invizibile prin care se împlineste misterul uniunii profunde dintre milioane de oameni.
Exista, prin urmare, doua moduri de a se însela în privinta unei natii date.

Între pamântul si poporul care îl locuieste, între om si spatiu, figura, relief, regimul apelor, climatul, fauna, flora, alcatuirea solului, se formeaza, putin câte putin, relatii reciproce care sunt cu atât mai numeroase si amestecate, cu cât poporul este fixat mai multa vreme pe acel meleag.
Daca poporul este amestecat, daca s-a alcatuit din aporturi succesive de-a lungul timpului, combinarile se multiplica.
În ochii unui observator, aceste raporturi reciproce dintre tara-mama sau doica si viata organizata pe care o cunoaste si o alimenteaza, nu sunt la fel de evidente. Caci unele constau în modificari diverse, pe care viata umana le produce asupra unui teritoriu; altele – în modificarea vietuitoarelor de catre habitatul lor; iar, în vreme ce actiunea omului asupra domeniului sau este, în general, vizibila si lizibila pe pamânt, dimpotriva, actiunea inversa este aproape întotdeauna imposibil de izolat si de definit cu precizie. Omul exploateaza, defriseaza, însamânteaza, construieste, despadureste, rascoleste solul, strapunge muntii, deviaza apele, importa specii. Putem observa sau reconstitui lucrarile înfaptuite, culturile întreprinse, alterarea naturii. Dar transformarile omului de catre locuinta sa sunt la fel de obscure pe cât sunt de certe. Efectele cerului, ale apei, ale aerului pe care îl respiram, ale vânturilor dominante, ale lucrurilor pe care le mâncam etc., asupra fiintei, se vor aseza în ordinea fenomenelor fiziologice, în vreme ce efectele actelor tin, în majoritatea lor, de ordinea fizica sau mecanica. Cele mai multe din actiunile noastre asupra naturii pot fi recunoscute; în genere, artificialul strapunge naturalul; dar actiunea naturii înconjuratoare asupra noastra este o actiune asupra ei însesi, ea se topeste si se alcatuieste cu noi însine. Tot ceea ce actioneaza asupra unei vietati, si care nu o suprima, produce o forma de viata sau o variatiune a vietii mai mult sau mai putin stabile.
Vedem, din aceste observatii foarte simple, ca, pentru a cunoaste o tara este nevoie de doua genuri de cercetari, de o dificultate inegala. Aici, ca în atâtea alte materii, se întâmpla ca ceea ce ne preocupa mai mult sa fie tocmai lucrul cel mai dificil. Obiceiurile, idealurile, politica, productiile spiritului sunt efectele incalculabile ale unor cauze îmbinate la infinit, unde inteligenta se pierde în mijlocul unui numar de factori independenti si de combinarile lor, unde chiar si statistica este vadit incapabila sa ne ajute la ceva. Aceasta neputinta enorma este fatala speciei umane; ea, mai mult decât interesele, este cea care opune natiile unele fata de altele, si care se opune unei organizari a tuturor oamenilor de pe pamânt, actiune zadarnic întreprinsa, într-un spirit de cucerire, religios, revolutionar, fiecare urmându-si propria natura. s...t

Faptul fundamental pentru formarea Frantei a fost, asadar, prezenta si amestecul, pe teritoriul sau, a unei cantitati remarcabile de elemente etnice diferite. Toate natiunile din Europa sunt eterogene si nu exista, poate, nici una în care o singura limba sa fie vorbita. Dar nu exista, cred, nici o natie a carei formule etnice si lingvistice sa fie într-atât de bogata ca cea a Frantei. Aceasta si-a descoperit individualitatea singulara în fenomenul complex al schimburilor interne, al aliantelor individuale care s-au produs în interiorul ei, între familii de sânge si temperamente diferite. Combinarile atâtor factori independenti, dozajul atâtor ereditati explica, în actele si sentimentele francezilor, nenumarate contradictii, precum si aceasta remarcabila valoare medie a indivizilor. Datorita fluxurilor de sânge pe care le-a primit si din care a alcatuit, în câteva secole, o personalitate europeana într-atât de limpede si completa, producatoare a unei culturi si a unui spirit caracteristice, natiunea franceza trimite cu gândul la un copac care s-a bucurat de mai multe grefe, unde calitatea si savoarea fructelor rezulta dintr-o fericita alianta a sucurilor si a sevelor foarte deosebite, ducând la o indivizibila existenta.
Aceeasi circumstanta permite întelegerea celor mai multe dintre institutiile si organizarile specific franceze, care sunt, în general, productii sau reactii adesea energice a corpului national în favoarea unitatii sale. Sensul acestei unitati vitale est, în Franta, extrem.
Daca m-as lasa sedus de reveriile decorate cu frumosul nume de filozofie istorica, mi-ar placea, poate, sa-mi imaginez ca toate evenimentele cu adevarat mari din aceasta istorie a Frantei au fost, pe de o parte, actiunile care au amenintat sau au tins sa altereze un anumit echilibru al raselor realizat într-o oarecare figura teritoriala; iar, pe de alta parte, reactiile, uneori atât de energice, care au raspuns la aceste asteptari, tinzând sa reconstituie echilibrul.
Uneori, natiunea pare sa faca efortul de a atinge sau de a recupera alcatuirea ei optima, cea care este cea mai potrivita acestor schimburi interioare ale vietii depline si evoluate; alteori, sa faca efortul pentru a recupera unitatea pe care aceasta alcatuire i-o impune. În disensiunile interioare acerbe, partidul care pare avea capacitatea de a restabili cel mai repede, si cu orice pret, unitatea amenintata, este cel care are toate sansele de a triumfa. Iata de ce istoria dramatica a Frantei se rezuma mai bine decât oricare alta la câteva nume mari, nume de persoane, nume de familii, nume de adunari, care au reprezentat în mod cu totul special si foarte energic aceasta tendinta esentiala în momentele critice si în perioadele de criza sau de reorganizare. Fie ca vorbim despre Capetieni, despre Ioana d’Arc, Ludovic al XI-lea, Henric al IV-lea, Richelieu, despre Conventie sau despre Napoleon, de fiecare data desemnam acelasi lucru, un simbol al identitatii si al unitatii nationale în act. s...t
Ideile despre Franta expuse aici sau pe care le propun, mai curând, cititorului, ca simple aproximatii, mi-au venit dintr-un sir îndepartat de observatii pe care le-am facut, în urma cu mult timp, în legatura cu un subiect cu totul special.
Poezia mi-a ocupat, uneori, spiritul; si nu numai pentru ca am consacrat câtiva ani din viata mea scrierii unor poeme; ci si pentru ca, adesea, am cautat sa aflu, în generalitatea lor, natura si mijloacele acestei arte.
Or, cugetând asupra caracterelor fizice ale poeziei, adica asupra raporturile acesteia cu muzica, si dezvoltând acest studiu pâna la o comparatie a metricilor si a prozodiilor câtorva popoare, nu putem sa trecem cu vederea un fapt, care, desi destul de cunoscut si foarte sensibil, nu a fost, dupa mine, suficient de analizat si dezbatut.
Poezia franceza difera, muzical, de toate celelalte; ea a fost privita, uneori, ca lipsita de o multime de farmece si resurse pe care poetii altor limbi le au la dispozitie. Cred ca este, aici, o eroare; dar aceasta eroare, asa cum se întâmpla adesea, reprezinta o deductie nelegitima si subiectiva dintr-o observatie exacta. Limba însasi trebuia sa fie luata în consideratie pentru a-i defini singularitatea fonetica; aceasta fiind bine determinata, am putea cauta, apoi, explicatii. s...t
Daca limba franceza este oarecum temperata în tonalitatea sa generala, daca a vorbi bine franceza înseamna a o vorbi fara accent, daca fonemele dure sau prea marcate sunt proscrise sau au fost, unul dupa altul, eliminate, daca, pe de alta parte, timbrele sunt multiple si complexe, vocalele mute într-atât de sensibile, nu vad, în toate acestea, o alta cauza decât modul de formare si complexitatea aliajului natiunii. Într-o tara în care celtii, latinii, germanii au putut împlini o fuziune foarte intima, în care se vorbesc înca, se scriu, pe lânga limba dominanta, nenumarate alte limbaje diferite (mai multe limbi romane, dialecte ale francezei, doua dialecte bretone, basca ori catalana, corsicana), s-a constituit, în mod necesar, o unitate lingvistica paralela cu unitatea politica si cu unitatea de sentiment. Aceasta unitate nu putea sa se înfaptuiasca decât prin tranzactii statistice, concesii reciproce, un abandon, de catre unii, a ceea ce era prea dur de pronuntat pentru altii, o alterare compusa. Poate ca am putea împinge analiza putin mai departe si cerceta daca nu, cumva, formele specifice ale francezei nu tin, la rândul lor, de aceleasi necesitati.
Daca am putea s-o definim în mod simplu, claritatea de structura a limbajului Frantei ar aparea, fara îndoiala, ca fiind rodul acelorasi nevoi si al acelorasi conditii; si este indiscutabil, pe de alta parte, ca literatura acestei tari, cu tot ce are ea mai particular, recurge în aceeasi masura la un amestec de calitati foarte diferite si având origini distincte, într-o forma cu atât mai limpede si mai imperios necesara, cu cât substantele pe care trebuie sa le primeasca sunt mai eterogene. Aceeasi tara a dat la iveala un Pascal si un Voltaire, un Lamartine si un Victor Hugo, un Musset si un Mallarmé. Acum câtiva ani, puteau fi întâlniti, în acelasi salon parizian, Émile Zola si Théodore de Banville, ori se putea merge, într-un sfert de ora, de la cabinetul lui Anatole France, la biroul lui J.-K. Huysmans: aceasta însemna a atinge extremele.
Aici ar intra, în mod firesc, consideratii despre ceea ce Franta a dat Literelor ca fiind specific si explicit francez. Ar trebui, de pilda, sa fie punc­tata aceasta remarcabila evolutie a spiritului critic în materie de forma, care s-a accentuat începând cu secolul al XVI-lea; spiritul acesta a dominat literatura în timpul perioadei numite clasice, si nu a încetat niciodata, de atunci, sa exerseze o influenta directa sau indirecta asupra productiei.
Franta este poate singura tara în care consideratiile privind forma pura, grija pentru forma în sine, va fi supravietuit si domnit în era moderna. Sentimentul si cultul formei mi se par a fi pasiuni ale spiritului care se afla, cel mai adesea, în relatie cu spiritul critic si cu turnura sceptica a spi­ritelor. Ele sunt, într-adevar, însotite de o libertate cu totul speciala fata de continut, si coexista adesea cu un fel de sens al ironiei generalizate. Aceste vicii sau virtuti schitate sunt, de regula, cultivate în medii sociale încarcate de experiente si contraste, unde miscarea schimburilor de idei, ca si activitatea spiritelor concentrate si diferite sunt accentuate si capata o intensitate, stralucire, iar uneori austeritatea unei flacari. Rolul Curtii, al Pa­ri­sului în literatura franceza au fost sau sunt esentiale. Capodopera literara a Frantei este, poate, proza sa abstracta, care nu are egal în lume. s...t
Nu mai adaug decât o remarca la aceasta ilustratie cu totul insuficienta: fundatii precum Academia Franceza, institutii precum Comedia Franceza si alte câteva sunt, fara doar si poate, fiecare dupa natura si functia sa, productii nationale specifice, a caror esenta este de a consolida si de a consfinti, dar si, la urma urmei, de a-i reprezenta Frantei însesi puternica si voluntara ei unitate.
Cât despre artele frumoase, voi spune doar câteva cuvinte despre arhitectura noastra franceza, care vor avea drept obiect sa scoata în evidenta originalitatea acesteia în timpul epocilor în care a fost înfloritoare. Pentru a întelege arhitectura franceza dintre 1100 si 1800 – sapte secole care au dat, fiecare la rândul sau, capodopere, catedrale, palate, încântatoare serii – trebuie sa ne raportam la principiul cel mai delicat si cel mai solid, deopotriva, din toate artele, care este acordul intim si la fel de profund cât o permite natura lucrurilor, dintre materia si figura constructiei.
Indisolubilitatea acestor doua elemente este tinta incontestabila a oricarei arte mari. Exemplul cel mai simplu este cel pe care ni-l ofera poezia, în existenta careia uniunea strânsa ori tainica simbioza a sunetului si a sensului este hotarâtoare.
Prin aceasta cautare a unei legaturi care trebuie sa fie preîntâmpinate si sa se împlineasca în profunzimea patrunzatoare a artistului, si, întrucâtva, în adâncul trupului sau, opera poate ajunge la o oarecare asemanare cu acele creatii vii ale naturii, în care este cu neputinta sa disociezi fortele si formele. s...t
Voi semnala în treacat doua trasaturi importante s...t care vor ilustra cu precizie ceea ce tocmai am amintit legat de modul de conceptie. Intrati la Notre-Dame din Paris si priviti catre portiunea edificiului care se afla între doua coloane succesive din naos. Portiunea aceasta alcatuieste un întreg. Ea este asemenea unui segment al unui animal vertebrat. Din punctul de vedere al structurii, ca si din cel al decoratiei, ea este un element integrant complet, adica în mod vizibil complet. Pe de alta parte, daca va îndreptati atentia catre profilul formelor de trecere, al ornamentelor, nervurilor, boltilor, liniilor care conduc miscarea ochiului, veti descoperi, în întelegerea acestor mijloace auxiliare si simple în ele însele, o senzatie asemanatoare cu cea data, în muzica, de arta modulatiei si a trecerii, pe nesimtite, de la o stare la alta, a sufletului unui ascultator. Dar nu este nevoie de edificii impunatoare pentru a scoate la lumina aceste calitati superioare. O capela, o casa foarte simpla sunt de ajuns, în atâtea si atâtea sate, pentru ne aduce dovada seculara a acestui sentiment al intimitatii formei cu materia, prin care o constructie, chiar neînsemnata, ascunde caracterul unei productii spontane a solului din care a crescut.
Dupa tot ce am spus, nu va mai fi nimeni surprins ca eu consider Franta însasi ca fiind o forma si ca ea mi se înfatiseaza ca o opera de arta. Este o natiune despre care se poate spune ca s-a faurit din mâna de om, si ca este, într-o oarecare masura, desenata si construita asemeni unei figuri a carei diversitate a partilor se înmanuncheaza într-un singur individ. Am putea spune si ca ea este un fel de lege, pe care un anumit teritoriu si o anumita combinatie etnica o atribuie unui grup uman, care nu înceteaza, de-a lungul vremurilor, sa se ordoneze si reordoneze dupa aceasta lege. Efectul cel mai vizibil al legii care ordoneaza existenta Frantei este, dupa cum am amintit mai sus, functia Parisului si singularitatea rolului sau. Acest fenomen capital era necesar într-o tara care nu este cîtusi de putin definita de o rasa dominanta, nici de traditii sau credinte, nici de circumstante economice, ci de un echilibru foarte complex, o diversitate extrem de bogata, un ansamblu de diferente dintre fiinte si climat, carora trebuie sa le raspunda un organ de coordonare foarte puternic. Cât despre caracterul natiunii, îl cunoastem îndeajuns. Ea are un spirit viu, este, îndeobste, prudenta în acte, mobila la suprafata, constanta si fidela în profunzime. Îsi neglijeaza destul de usor traditiile, îsi pastreaza la nesfârsit obisnuintele; este sagace si fina, clarvazatoare si distrata, excesiv de temperata, si chiar infinit moderata în adevaratele ei teluri, într-o epoca în care enormitatea ambitiilor, monstruozitatea apetitului aproape ca au devenit conditii normale. Francezul se multumeste cu putin. Nu are mari nevoi materiale, iar instinctele sale sunt moderate. Considera chiar cu un anume scepticism dezvoltarea masinismului si progresele acestei ordini în care i se întâmpla adesea sa creeze si sa doarma, apoi, pe opera lui, lasând celorlalti grija si placerea de a se servi de ea. Probabil ca francezii presimt tot ceea ce spiritul si valorile generale pot pierde prin extinderea indefinita a organizarii si a singularitatii.
Aceasta ultima trasatura se potriveste foarte bine cu teza generala a micului meu studiu. Este limpede ca un popor în esenta eterogen si care traieste de pe urma unitatii diferentelor sale interne, nu ar putea, fara sa nu sufere o alterare profunda, sa adopte un mod de existenta uniform si în întregime disciplinat, care s-ar potrivi natiunilor a caror randament industrial si satisfactie standardizata sunt conditii sau idealuri conforme naturii sale. Contrastul si chiar contradictiile sunt aproape esentiale pentru Franta. tara aceasta în care indiferenta în materie de religie este atât de banala, este si tara celor mai recente minuni. În vreme ce, în aceiasi ani în care Renan îsi desfasura critica sa, iar pozitivismul sau agnosticismul se extindeau, o aparitie miraculoasa ilumina grota de la Lourdes. În tara lui Voltaire si a altor câtiva, credinta este, poate, cea mai solemna si rigida, iar monahii par sa fie recrutati cel mai usor; acestei tari i-a atribuit Biserica cele mai multe canonizari în ultimele decenii. Dar putine superstitii; vreau sa spun: mai putine decât prin alte parti. Exista, în Franta, mai putine telepatii, mai putine cercetari psihice, mai putine evocari si terapeutici prestigioase decât exista pe alte meleaguri mai putin superficiale. Dar nu înseamna ca nu exista­ deloc.

Selectie si traducere din limba franceza de Luiza Palanciuc