Miscellanea
Virgil Borcan
O POEZIE CARE NU SE CITESTE
Articol publicat în ediția Viața Românească 6-7 / 2009
Per speculum çn aenigmate. E primul lucru care îmi vine în minte, (ras)citind poemele lui Stefan Ioanid, din doua (câte am la îndemâna) volume spatiate pe 10 ani : Prolegomenele mortii (Cartea Româneasca, 1998 ), respectiv Subteranele Fundatiei (Paideia, 2008). Oglindindu-se reciproc ca în galeria de la Versailles, reverberând geometric, ele ramân misterioase.
Pe cât încerci sa le demontezi, sa le însiri componentele pe masa de ceasornicar dedulcit la critica, pe atât îsi pastreaza – amplificând-o – taina. Par mai curând revelate (ca în faimosul „C’est un homme ou une pierre ou un arbre qui va commencer le quatrième chant” al lui Lautréamont) decât scrise de cetateanul identificabil sub numele de Ioanid stefan.
Butada acida a unui concitadin altfel harazit („Filozofia reformuleaza arid ceea ce lumea stia deja de multa vreme”) e inoperanta în cazul poetului. Care se întâmpla (oare?) sa fie filozof cu acte la mâna, dar care nu-si legitimeaza poemele printr-o filozofare mai mult ori mai putin sofistic(at)a. Poezia lui este. si fiind, se impune. Prin mijloace surprinzator de non-retorice: „Poetul scrie/ întotdeauna cu concepte senzitive/ deci cu lucrurile/ în starea lor cea mai pura”. A ne apuca sa-i decodam textele prin, sa zicem, fantasma împropriata a lui Anselm de Canterbury, prin nostalgia retinuta, si totusi cât de sfâsietoare a Brasovului, a deretica altfel spus prin Subteranele Fundatiei ar fi nu doar patetic, ci de-a dreptul ilogic, daca acceptam disjunctia operata de Solomon Marcus între limbajul matematic si cel poetic. Poezia lui Stefan Ioanid e un capat de filum, non-echivalenta, paradigmatica si deci intraductibila în limbaj discursiv (ba, ma tem, nici macar în vreo limba straina, fie cât de nuantata). Nu-i plac cuvintele, neputincioase cum sunt de a sparge aisbergul conceptelor. Stoic („De ce as urî / acest corp care-mi seamana ?”), Stefan Ioanid nu adera nici la revolta camusiana în fata absurdului, nici la incandescenta mistica a Sfântului Ioan al Crucii. Mai mult ca sigur ca în adâncimile fiintei sale nici macar nu accepta datul poetic, întrucât „Paradigma Eterna a Bibliotecii este Focul”. Intelectuala fara ostentatie, poezia lui Stefan Ioanid nu tine cont de niciun orizont de asteptare, practic de niciun prezumtiv cititor, pentru ca ea nu se citeste. Se contempla. „A numi un lucru înseamna a suprima noua zecimi din placerea de a-l sugera”, credea Mallarmé. si crede, probabil, poetul. Sa-i dam, asadar, crezare.
Virgil Borcan
Pe cât încerci sa le demontezi, sa le însiri componentele pe masa de ceasornicar dedulcit la critica, pe atât îsi pastreaza – amplificând-o – taina. Par mai curând revelate (ca în faimosul „C’est un homme ou une pierre ou un arbre qui va commencer le quatrième chant” al lui Lautréamont) decât scrise de cetateanul identificabil sub numele de Ioanid stefan.
Butada acida a unui concitadin altfel harazit („Filozofia reformuleaza arid ceea ce lumea stia deja de multa vreme”) e inoperanta în cazul poetului. Care se întâmpla (oare?) sa fie filozof cu acte la mâna, dar care nu-si legitimeaza poemele printr-o filozofare mai mult ori mai putin sofistic(at)a. Poezia lui este. si fiind, se impune. Prin mijloace surprinzator de non-retorice: „Poetul scrie/ întotdeauna cu concepte senzitive/ deci cu lucrurile/ în starea lor cea mai pura”. A ne apuca sa-i decodam textele prin, sa zicem, fantasma împropriata a lui Anselm de Canterbury, prin nostalgia retinuta, si totusi cât de sfâsietoare a Brasovului, a deretica altfel spus prin Subteranele Fundatiei ar fi nu doar patetic, ci de-a dreptul ilogic, daca acceptam disjunctia operata de Solomon Marcus între limbajul matematic si cel poetic. Poezia lui Stefan Ioanid e un capat de filum, non-echivalenta, paradigmatica si deci intraductibila în limbaj discursiv (ba, ma tem, nici macar în vreo limba straina, fie cât de nuantata). Nu-i plac cuvintele, neputincioase cum sunt de a sparge aisbergul conceptelor. Stoic („De ce as urî / acest corp care-mi seamana ?”), Stefan Ioanid nu adera nici la revolta camusiana în fata absurdului, nici la incandescenta mistica a Sfântului Ioan al Crucii. Mai mult ca sigur ca în adâncimile fiintei sale nici macar nu accepta datul poetic, întrucât „Paradigma Eterna a Bibliotecii este Focul”. Intelectuala fara ostentatie, poezia lui Stefan Ioanid nu tine cont de niciun orizont de asteptare, practic de niciun prezumtiv cititor, pentru ca ea nu se citeste. Se contempla. „A numi un lucru înseamna a suprima noua zecimi din placerea de a-l sugera”, credea Mallarmé. si crede, probabil, poetul. Sa-i dam, asadar, crezare.
Virgil Borcan