Miscellanea
I. Z.
ARTA CARE STRÂNGE OAMENI
Articol publicat în ediția Viața Românească 6-7 / 2009
Expozitia recenta a surprinzatorului artist plastic Rodica Ion, de la Galeria Fundatiilor, Bucuresti, pune destule dificultati de citire si decodare. Simti subliminal ca e vorba de o experienta autentica si valoroasa, atât în biografia tinerei artiste, cât si în contextul plastic mai larg în care evolueaza destinul ei, transcrisa cu mijloace extrem de profesionalizate, dar fermitatea austera a raportului de forte dintre alb si negru, dintre liniile taioase si formele impunatoare, sau dintre carnalitatea fragilului nud feminin si negrul geologic care îl asalteaza, absorbindu-l aproape în toate pânzele expozitiei, îti ascund mai mult decât îti dezvaluie un secret pe care numai creatorul lui îl stie si care este atributul oricarui produs natural, coplesitor tocmai prin simplitatea si esentializarea la care a ajuns inteligenta ascunsa, ce i-a facut posibila existenta. Dificultatea de decodare provine de la negrul dominant al pânzelor expozitiei si de la întrebarile care licaresc sub greutatea lui strivitoare: Este un întuneric cosmic, prevestitor de geneza noua, sau unul geologic, de sfârsit de apocalipsa? Ce cauta corpul feminin între aceste pânze dense de întuneric, e un trup gestant care absoarbe noaptea cosmica în taina viitoarei fecunditati? Dar de ce acest tors feminin e întors cu spatele în toate ipostazele în care îl prezinta pânzele expozitiei, ca si cum numai acest trup fragil si viguros, în acelasi timp, ar putea sta fata în fata cu plenitudinea întunericului ultim, iar celor ocrotiti din spatele lui le e de-ajuns sa li se arate doar despicatura feminitatii germinative?
Acestor întrebari si multor altora, pe care le ridica exorcismul esentelor la care a ajuns Rodica Ion, cu toata neospitaliera lor duritate, li se va gasi poate un raspuns doar în evolutia ulterioara a artistei. Ceea ce a surprins cu adevarat la vernisajul expozitiei atât de austere si problematice, de la Galeria Fundatiilor, Bucuresti, a fost numarul neasteptat de mare de vizitatori si caldura umana, cu totul exceptionala, a admiratorilor care au umanizat un fapt de arta, ce parea mai mult de natura anorganica, chiar geologica. Si este, într-adevar, surprinzator sa vezi la expozita unei tinere absolvente de Arte din Bucuresti, sectia murala, cu un chip si un pattern comportamental care nu s-a decis parca sa se desprinda de adolescenta, un numar atât de mare de oameni, academicieni (Maya Simionescu), profesori universitari (Mircia Dumitrescu), vipuri mediatice (Ioan T. Morar), poeti (Marian Draghici), artisti plastici (Vlad Ciobanu), jurnalisti si scriitori (Constantin Stan, cu un discurs analitic foarte aplicat), actori (Ioana Craciunescu, fermecatoare de-a dreptul prin discursul ei riguros construit si impecabil interpretat), artisti din toate genurile artei, iubitori de cultura de toate calibrele, vârstele si orientarile spirituale. În mod paradoxal, pe cât de dur se exprima formele si liniile pânzelor, pe cât de aspra si sobra parea tonalitatea generala a expozitiei, pe atât de generoasa în convivialitate si bucurie a întâlnirii se coagula comuniunea admiratorilor acestei artiste, atât de misterioasa, totusi, ca fiinta si reprezentare.
E în acest fapt un al doilea mister sub care sta expozitia Rodicai Ion: lucrarile ei adunate în aceasta expozitie, blindate de profesionalismul riguros al meseriei, care le predispune sa reziste la comentariul de specialitate al celui mai rafinat critic de arta, sunt în fond o invitatie sa desoperi creatorul din fata pânzelor, cu povestea vieti lui, cu epicitatea sau dramatismul întâmplarilor lui biografice, care l-au scos la limanul salvator al artei, cu poezia, viziunile, visele, proiectele si scenariile din spatele gestualitatii expresive camuflate pe pânza. În acest sens, expozitia Rodicai Ion trebuie citita în complemetaritatea raportului om-artist, ca fapt de arta si de viata, în egala masura, cele doua jumatati aflate aparent la poli opusi luminându-se într-un joc al echilibrelor care au tinut întotdeauna de taina artei adevarate: nu va sti nimeni, niciodata, unde sfârseste viata si unde începe arta, câta arta e într-o viata de om dar si câta viata adevarata e într-o creatie de arta.
Iar daca o expozitie ca si cea a Rodicai Ion predispune la întrebari care coboara la profunzimi arhetipale, e un semn ca tânara artista e pe calea care are întotdeauna un capat în durata. (Z.I.)
Acestor întrebari si multor altora, pe care le ridica exorcismul esentelor la care a ajuns Rodica Ion, cu toata neospitaliera lor duritate, li se va gasi poate un raspuns doar în evolutia ulterioara a artistei. Ceea ce a surprins cu adevarat la vernisajul expozitiei atât de austere si problematice, de la Galeria Fundatiilor, Bucuresti, a fost numarul neasteptat de mare de vizitatori si caldura umana, cu totul exceptionala, a admiratorilor care au umanizat un fapt de arta, ce parea mai mult de natura anorganica, chiar geologica. Si este, într-adevar, surprinzator sa vezi la expozita unei tinere absolvente de Arte din Bucuresti, sectia murala, cu un chip si un pattern comportamental care nu s-a decis parca sa se desprinda de adolescenta, un numar atât de mare de oameni, academicieni (Maya Simionescu), profesori universitari (Mircia Dumitrescu), vipuri mediatice (Ioan T. Morar), poeti (Marian Draghici), artisti plastici (Vlad Ciobanu), jurnalisti si scriitori (Constantin Stan, cu un discurs analitic foarte aplicat), actori (Ioana Craciunescu, fermecatoare de-a dreptul prin discursul ei riguros construit si impecabil interpretat), artisti din toate genurile artei, iubitori de cultura de toate calibrele, vârstele si orientarile spirituale. În mod paradoxal, pe cât de dur se exprima formele si liniile pânzelor, pe cât de aspra si sobra parea tonalitatea generala a expozitiei, pe atât de generoasa în convivialitate si bucurie a întâlnirii se coagula comuniunea admiratorilor acestei artiste, atât de misterioasa, totusi, ca fiinta si reprezentare.
E în acest fapt un al doilea mister sub care sta expozitia Rodicai Ion: lucrarile ei adunate în aceasta expozitie, blindate de profesionalismul riguros al meseriei, care le predispune sa reziste la comentariul de specialitate al celui mai rafinat critic de arta, sunt în fond o invitatie sa desoperi creatorul din fata pânzelor, cu povestea vieti lui, cu epicitatea sau dramatismul întâmplarilor lui biografice, care l-au scos la limanul salvator al artei, cu poezia, viziunile, visele, proiectele si scenariile din spatele gestualitatii expresive camuflate pe pânza. În acest sens, expozitia Rodicai Ion trebuie citita în complemetaritatea raportului om-artist, ca fapt de arta si de viata, în egala masura, cele doua jumatati aflate aparent la poli opusi luminându-se într-un joc al echilibrelor care au tinut întotdeauna de taina artei adevarate: nu va sti nimeni, niciodata, unde sfârseste viata si unde începe arta, câta arta e într-o viata de om dar si câta viata adevarata e într-o creatie de arta.
Iar daca o expozitie ca si cea a Rodicai Ion predispune la întrebari care coboara la profunzimi arhetipale, e un semn ca tânara artista e pe calea care are întotdeauna un capat în durata. (Z.I.)