Miscellanea
Liviu Ioan Stoiciu
REVISTA PRESEI LITERARE
Articol publicat în ediția Viața Românească 6-7 / 2009
România literara, 18 / 2009. Saptamânal din 8 mai. „De ce suntem atât de ticalosi?”, se întreaba nemilos Mircea Mihaies la rubrica lui, încheiata cu: «De ce-om fi noi, românii (si cu atât mai abitir „românii profunzi”) atât de defecti? De ce, atunci când avem de ales între adevar si minciuna, alegem minciuna? De ce preferam ticalosia, onoarei? Ce ne împinge spre turpitudine, înselatorie, linguseala scabroasa, calcarea în picioare a minimei demnitati? Mi-am pus speranta ca o data cu disparitia generatiei estropiate moral de experienta comunista vom asista la renasterea unei Românii a tinerilor ce respira doar pentru adevar. Iata ca, zi dupa zi, lista „netrebniciei românesti” se îngroasa cu personaje recrutate tocmai dintre cei a caror lipsa de Dumnezeu nu e indusa din exterior, ci produsa de propria, deplorabila „profunzime”». „Centristul” Mircea Mihaies îl pune la zid pe Mircea Platon, „aflat la studii în America”, pe care îl trece pe lista conservatorilor fundamentalisti. Dar polemica îi joaca de aceasta data o festa, când scrie despre ultima carte a lui Mircea Platon (si Ovidiu Hurduzeu): «Despre „A treia forta: România profunda” n-am de spus, pe urmele lui Caragiale, decât atât: a se slabi». De ce spun ca-i joaca o festa? Fiindca pe o pagina anterioara a României literare, în lista de nominalizari pentru Premiile Uniunii Scriitorilor pe anul 2008 e trecuta la „Premii speciale” taman aceasta carte de care Mircea Mihaies nici nu vrea sa auda.
OBSERVATOR CULTURAL 474. Saptamânal din 14 mai. În ce fel de Românie mai traim azi, de fapt? Ne explica si Bedros Horasangian, pus pe alta baricada politica decât Mircea Mihaies: «Traian Basescu a fost chiar simpatic când a declarat, cu prilejul sustinerii pe fata si fara ipocrizii constitutionale a candidatilor pedelisti si arborând un larg zâmbet iliescian, ca PD-L-ul este, citam, „Singurul partid care nu-l înjura!!“. Aferim! Chiar asa? Chiar asa! Se pare ca este un spornic sport national sa te victimizezi tot timpul si sa bombani ca de toate relele sunt vinovati „ceilalti“. Daca nu cumva ungurii, ale caror voturi s-ar putea sa joace un rol important nu atât la europarlamentare, cât la cele prezidentiale. De altfel, campania pentru aceste alegeri europene a declansat o anume vioiciune, greu mascata, pentru alegerile prezidentiale din toamna-iarna acestui an. Daca PSD-ul si PNL-ul îsi au deja nominalizati candidatii, Mircea Geoana si Crin Antonescu fiind numele ce au intrat în cursa prezidentiala, PD-L mai asteapta evolutii de ultima ora în ce-l priveste pe Traian Basescu. Laborantii de la Cotroceni nu exclud aparitia unui candidat independent sprijinit de PD-L în cazul renuntarii, putin probabile, a candidaturii lui Traian Basescu. Dar nimic nu este imposibil, un Dandanache de ultima ora scos de la cutia de cadre a structurilor sa fie aruncat pe piata si sprijinit masiv, daca e misie, e misie, de organizatiile PD-L locale». Traim într-o tara trista, cine ne stie, plina însa de „Caragiale”. Dar au toti românii si umor? „Parizianul” Dinu Flamând are si el perceptia lui despre România, rememorând (de pe când era si bucurestean): «António Lobo Antunes m-a ascultat ore în sir, rabdator, zile întregi, când îi descriam viata din România, în acel prim popas al meu în Portugalia, unde António mi-a pus la dispozitie nu numai propria lui casa, dar mi-a prezentat si prietenii sai (el, care are un cult pentru adevarata prietenie). Treceam de la una la alta, îi relatam despre cozile la alimente, îi vorbeam despre sloganurile imbecile ale regimului ceausist, ridiculizam îngâmfarea acelui dictator care tinea sa scrie el însusi versurile schioape ale imnului national, vorbeam despre suferinta cumplita a oamenilor de rând, despre lipsa oricarei perspective... Dar si despre imposibilitatea mea de a pleca, cu perspectiva de a nu-mi mai vedea niciodata nici parintii, nici locurile natale... Iar António îmi raspundea aproape invariabil: „Cum de poti trai acolo?“. La început, aceasta reactie mi se parea cam sumara. Asteptam, poate, un sfat, fraze expresive de compasiune, îndemnuri sau mai stiu eu ce. Nimic din toate astea. Doar întrebarea: „Cum poti trai acolo?“. Simplu, ceva dezarmant de simplu, dezarmant de brutal. Am plecat din Portugalia mai confuz decât venisem. Dar replica lui António continua sa sfredeleasca în mine mai eficient decât orice discurs, mai dur decât daca mi-ar fi dat palme. Am înteles târziu ca psihiatrul îmi aplicase, cu o iubire fraterna care se ferise de orice patetism, câteva sedinte subtile de psihanaliza. Ma îndemna sa descopar singur drumul vindecarii. La câteva luni dupa aceea începeam sa simt efectul. Întelegeam sensul întrebarii. Întelegeam ca ceea ce traiam nu era, de fapt, viata. Întelegeam ca nu traiam. Lobo Antunes îmi pusese în fata cea mai limpede oglinda. Depindea de mine daca mai voiam sau nu sa ma mint». Dinu Flamând a parasit de tot România si nu s-a mai întors pâna azi: se vede mai bine România din afara granitelor tarii? O fi valabila solutia plecarii definitive din România, sa simtim ca „traim într-adevar”?
CONVORBIRI LITERARE 4. Lunar, aprilie 2009. Ma întorc la „ticalosia” României profunde, de care face caz imprudent Mircea Mihaies. Sa vedem macar într-un citat ce poate fi România profunda. Scrie Petru Ursache, care a citit cartea pomenita mai sus, nominalizata la Premiile Uniunii Scriitorilor: «O fisa medicala interesanta, semnificativa si „la obiect” au realizat Ovidiu Hurduzeu si Mircea Platon, sub titlul A treia forta: România profunda (Editura Logos, Bucuresti, 2008, 366 p.), intentia autorilor fiind aceea de a dezvalui dimensiunea negativa a sindromului globalizarii, fenomen clinic ce a cuprins demential toate sectoarele vietii noastre sufletesti (si materiale), în chip de deculturalizare si de neocolonizare. Ce înseamna „România profunda” ca rost si temei, pentru „a treia forta” descoperim într-un pasaj de pe traseul cartii, pasaj formulat într-o maniera mai explicita de Mircea Platon, dupa câteva reprize polemice cerute de logica si de dinamica discursului: „E România pe care au cautat sa o distruga comunistii vechi si eurosocialistii noi. Uneori, România profunda e un taran. Sau o strada. Sau un episcop. Sau un nuc. România profunda e România împotriva careia înca se mai duce razboi. Cine citeste istorie stie ca România împotriva careia au luptat comunistii era alcatuita din tarani, preoti, elitele profesionale, oamenii de caracter. Cine citeste (azi) ziarele vede ca România împotriva careia lupta neocomunistii (multiculturalistii, eurosocialistii etc.) e mai ales România taranilor, preotilor si oamenilor de caracter. România profunda e asadar România sacrificata. E România-tinta; victimele nu s-au schimbat. Doar plutonul de executie se primeneste mereu” (p. 296)». Sigur, trebuie nuantat… În acelasi numar de revista e publicat un interviu cu Dan Puric (actor la National, de la o vreme e „mimul care a deschis gura” si e autor de carti de succes, acuzat si el de ortodoxism conservator fundamentalist si de exaltare), care are opinii ferme: «Avem o intelectualitate care e totusi una de serviciu, una care anesteziaza întotdeauna vitalitatea acestui popor, o intelectualitate care a creat un câmp dilematic în România vis-à-vis de valorile nationale si valorile spirituale, si a carei ocupatie principala aceasta este: sa anestezieze. La tara e de preferat în situatia actuala o ignoranta care de fapt, în ea pastreaza nu germenii prostiei, ci ai unui contact mai direct cu Dumnezeu... Situatia e atât de grava, încât numai o exaltare ne poate salva». Ce e exaltarea? Ea face minunile sa se înfaptuiasca. «Exista momente când tocmai printr-o degajare mai mare de energie se schimba câmpurile energetice… Minunea nu apare din medicatia medicului. Minunea înseamna o deplasare de energie care schimba tot programul». E complicat? Dan Puric insista: «Noi ne-am hranit de la civilizatia occidentala, dar am si creat, este important sa se spuna de acest contur specific românesc. Fara paranoia, fara fetisizare. Dar având garnitura aceasta de intelectuali, cum sa le zic, nereusiti dupa 1989, pusi ca sa atenueze orice încercare de definire, trebuie sa-ti ramâna conditia ta de vasal, de sluga, sa nu îndraznesti». Tot nu s-a înteles? Dan Puric o spune de la obraz: «Tolstoi era capitan când a venit aici, în Bucuresti. Nu a spus ca poporul român este un popor imbecil, de jigodii si de natura fecaloida, cum spun proprii nostri intelectuali. A spus: „Ce popor plin de nostalgie!”. Iata ca Tolstoi a înteles esenta acestui neam. Spune-mi ce scrii ca sa-ti spun cine esti, sau ce citesti, ca sa-ti spun cine esti, spune-mi de ce râzi ca sa-ti spun cine esti». În sfârsit, într-o alta pagina a revistei Convorbiri literare descoperim si o explicatie la toate (semnata de Florin Crîsmareanu, la „Cartea de filozofie” – „Despre omul frumos”): «România profunda de care vorbesc Dan Puric, Mircea Platon si Ovidiu Hurduzeu, este doar una a agricultorilor, care nu se identifica nici cu vietuitorul politic, nici cu nomadul? Se pare ca asa stau lucrurile. Poate ca, din acest motiv, aceasta Românie profunda a stârnit reactii nu tocmai pozitive din partea intelectualilor nostri». Acum ne-am lamurit.
O TRECERE ÎN REVISTa
AXIOMA 4, APRILIE 2009. Apare lunar de zece ani la Ploiesti, director Marian Ruscu. Cum a fost în comunism ne reaminteste si criticul C. Trandafir, în jurnalul sau din 1989 (publicat si de Revista Noua din Câmpina, redactor-sef Florin Dochia): «29 sept., vineri. E frig. Practica agricola si ridicola continua fara pas de scoala. Mediile noastre de dezinformare vorbesc de scoli luminoase, bine dotate, unde copiii au început sa descifreze tainele… Adica ei coordoneaza învatamântul românesc si copiii si dascalii si parintii elevilor le multumesc din suflet si în genunchi. Ei umbla pe ecran ca paduchii în cele doua ore cât dureaza emisiunea, iar pupatorii tremoleaza în ode si bat câmpii fara gratie… În timpul acesta, elevii si profesorii „stau” pe câmpiile patriei, în frig si ceata, în ploaie si noroi. Parintii muncesc flamânzi si înfrigurati, altii îngroasa si lungesc „cozile” la alimentare unde nu se „da” nimic…».
LUCEAFaRUL DE DIMINEATa 14, din 13 mai 2009. Alexandru George, despre scriitorii surprinsi de „Eliberarea ultima, cea mai radicala”: «Orice om, dar si orice categorie sociala traieste si doreste solutia schimbarii, desi pastreaza, dupa modelul „legea veche” al Conului Leonida, remanente reactionare sau macar conservatoare. Iar scriitorii, care se aflasera prin multi reprezentanti pe baricade sau jucasera roluri spectaculoase gratie televiziunii, s-au aratat, în coplesitoarea lor majoritate, doar partial entuziasmati. Caci toti acestia stiau ca Uniunea Scriitorilor era creatia regimului comunist, incomparabil altceva decât fusese Societatea Scriitorilor Români, asa ca odiosul regim avusese si „parti bune”, care nu trebuiau anulate prin noul regim (postcomunist) al riscului, al liberei concurente». În alta pagina a revistei, alt parizian, Matei Visniec are alte griji, e sub impresia cutremurului livresc (suparat ca traim într-o „epoca în care toata lumea scrie”), la zi: „Sunt cutremurat la gândul ca apar, uite, numai în Franta, 800 de romane anual! Este uluitor! Nici criticii, nici librarii nu reusesc, bineînteles, sa le citeasca pe toate”. Are dreptate, noi, românii ar trebui sa se lasam de scris!
PRO SAECULUM 3, din 15 aprilie 2009. Apropo de scris. Maestrul Victor Rebengiuc raspunde Luciei Daramus: „Vad chipuri umane în jur, vad ticuri umane si pe toate acestea le înmagazinez într-o biblioteca de date, care exista în mine si atunci când am nevoie de ele, le scot pentru personaje anume pe care le am de interpretat. Gasesc în biblioteca mea de date, interna, lucruri care sa ajute la crearea unui personaj. – Scrieti? – Nu, m-a ferit Dumnezeu!”. În alta pagina a revistei, Magda Ursache îsi aminteste de panica optimismului de dinainte de Revolutie, la Iasi: „Esecurile cu repetitie ne impuneau, însa, un soi de optimism. Salvam aparentele carând crengi înflorite dinspre Bucium, dinspre Breazu, buchete magnifice de flori de câmp dinspre Ciric, dinspre Sorogari, cu încredere în terapia marsurilor, chit ca uneori îmi închipuiam ca las în urma o dâra lipicioasa: de durere, de amaraciune, de panica”.
ARGES 4, aprilie 2009. Marta Petreu, memorabila, interviu cu Dumitru Aug. Doman: «Îmi placea sa caut baraboi, adica bulbi de cucuta, sa-i manânc. Mama ne certa foarte tare, pe mine si pe fratele meu, când ne prindea scurmând prin garduri dupa baraboi. Pe cimitirul de lânga gradina cresteau adevarate culturi de cucuta, asa ca eram greu de supravegheat... pâna nu le dadea frunza, cum scapam la joaca, cum scurmam dupa baraboi... – Judecând la rece, cât credeti ca datoreaza poezia dvs. nativitatii, cât trairilor si cât culturii, mai ales celei filosofice? – Poezia e un miracol, nu un act de vointa, nici macar actul unei vointe cultivate. La originea culturii europene, Platon a descris cel mai precis – definitiv, îmi vine sa spun – cum se naste un poem. Cum este dictat poemul în urechea instrumentului, a poetului. Restul este trufie. Fireste, ma refer la poezia care mizeaza pe sens, la poezia „ontologica”, îmi vine sa spun… În literatura româna, un scriitor mort este, prin traditie culturala, mai valoros decât unul viu».
Liviu Ioan Stoiciu
OBSERVATOR CULTURAL 474. Saptamânal din 14 mai. În ce fel de Românie mai traim azi, de fapt? Ne explica si Bedros Horasangian, pus pe alta baricada politica decât Mircea Mihaies: «Traian Basescu a fost chiar simpatic când a declarat, cu prilejul sustinerii pe fata si fara ipocrizii constitutionale a candidatilor pedelisti si arborând un larg zâmbet iliescian, ca PD-L-ul este, citam, „Singurul partid care nu-l înjura!!“. Aferim! Chiar asa? Chiar asa! Se pare ca este un spornic sport national sa te victimizezi tot timpul si sa bombani ca de toate relele sunt vinovati „ceilalti“. Daca nu cumva ungurii, ale caror voturi s-ar putea sa joace un rol important nu atât la europarlamentare, cât la cele prezidentiale. De altfel, campania pentru aceste alegeri europene a declansat o anume vioiciune, greu mascata, pentru alegerile prezidentiale din toamna-iarna acestui an. Daca PSD-ul si PNL-ul îsi au deja nominalizati candidatii, Mircea Geoana si Crin Antonescu fiind numele ce au intrat în cursa prezidentiala, PD-L mai asteapta evolutii de ultima ora în ce-l priveste pe Traian Basescu. Laborantii de la Cotroceni nu exclud aparitia unui candidat independent sprijinit de PD-L în cazul renuntarii, putin probabile, a candidaturii lui Traian Basescu. Dar nimic nu este imposibil, un Dandanache de ultima ora scos de la cutia de cadre a structurilor sa fie aruncat pe piata si sprijinit masiv, daca e misie, e misie, de organizatiile PD-L locale». Traim într-o tara trista, cine ne stie, plina însa de „Caragiale”. Dar au toti românii si umor? „Parizianul” Dinu Flamând are si el perceptia lui despre România, rememorând (de pe când era si bucurestean): «António Lobo Antunes m-a ascultat ore în sir, rabdator, zile întregi, când îi descriam viata din România, în acel prim popas al meu în Portugalia, unde António mi-a pus la dispozitie nu numai propria lui casa, dar mi-a prezentat si prietenii sai (el, care are un cult pentru adevarata prietenie). Treceam de la una la alta, îi relatam despre cozile la alimente, îi vorbeam despre sloganurile imbecile ale regimului ceausist, ridiculizam îngâmfarea acelui dictator care tinea sa scrie el însusi versurile schioape ale imnului national, vorbeam despre suferinta cumplita a oamenilor de rând, despre lipsa oricarei perspective... Dar si despre imposibilitatea mea de a pleca, cu perspectiva de a nu-mi mai vedea niciodata nici parintii, nici locurile natale... Iar António îmi raspundea aproape invariabil: „Cum de poti trai acolo?“. La început, aceasta reactie mi se parea cam sumara. Asteptam, poate, un sfat, fraze expresive de compasiune, îndemnuri sau mai stiu eu ce. Nimic din toate astea. Doar întrebarea: „Cum poti trai acolo?“. Simplu, ceva dezarmant de simplu, dezarmant de brutal. Am plecat din Portugalia mai confuz decât venisem. Dar replica lui António continua sa sfredeleasca în mine mai eficient decât orice discurs, mai dur decât daca mi-ar fi dat palme. Am înteles târziu ca psihiatrul îmi aplicase, cu o iubire fraterna care se ferise de orice patetism, câteva sedinte subtile de psihanaliza. Ma îndemna sa descopar singur drumul vindecarii. La câteva luni dupa aceea începeam sa simt efectul. Întelegeam sensul întrebarii. Întelegeam ca ceea ce traiam nu era, de fapt, viata. Întelegeam ca nu traiam. Lobo Antunes îmi pusese în fata cea mai limpede oglinda. Depindea de mine daca mai voiam sau nu sa ma mint». Dinu Flamând a parasit de tot România si nu s-a mai întors pâna azi: se vede mai bine România din afara granitelor tarii? O fi valabila solutia plecarii definitive din România, sa simtim ca „traim într-adevar”?
CONVORBIRI LITERARE 4. Lunar, aprilie 2009. Ma întorc la „ticalosia” României profunde, de care face caz imprudent Mircea Mihaies. Sa vedem macar într-un citat ce poate fi România profunda. Scrie Petru Ursache, care a citit cartea pomenita mai sus, nominalizata la Premiile Uniunii Scriitorilor: «O fisa medicala interesanta, semnificativa si „la obiect” au realizat Ovidiu Hurduzeu si Mircea Platon, sub titlul A treia forta: România profunda (Editura Logos, Bucuresti, 2008, 366 p.), intentia autorilor fiind aceea de a dezvalui dimensiunea negativa a sindromului globalizarii, fenomen clinic ce a cuprins demential toate sectoarele vietii noastre sufletesti (si materiale), în chip de deculturalizare si de neocolonizare. Ce înseamna „România profunda” ca rost si temei, pentru „a treia forta” descoperim într-un pasaj de pe traseul cartii, pasaj formulat într-o maniera mai explicita de Mircea Platon, dupa câteva reprize polemice cerute de logica si de dinamica discursului: „E România pe care au cautat sa o distruga comunistii vechi si eurosocialistii noi. Uneori, România profunda e un taran. Sau o strada. Sau un episcop. Sau un nuc. România profunda e România împotriva careia înca se mai duce razboi. Cine citeste istorie stie ca România împotriva careia au luptat comunistii era alcatuita din tarani, preoti, elitele profesionale, oamenii de caracter. Cine citeste (azi) ziarele vede ca România împotriva careia lupta neocomunistii (multiculturalistii, eurosocialistii etc.) e mai ales România taranilor, preotilor si oamenilor de caracter. România profunda e asadar România sacrificata. E România-tinta; victimele nu s-au schimbat. Doar plutonul de executie se primeneste mereu” (p. 296)». Sigur, trebuie nuantat… În acelasi numar de revista e publicat un interviu cu Dan Puric (actor la National, de la o vreme e „mimul care a deschis gura” si e autor de carti de succes, acuzat si el de ortodoxism conservator fundamentalist si de exaltare), care are opinii ferme: «Avem o intelectualitate care e totusi una de serviciu, una care anesteziaza întotdeauna vitalitatea acestui popor, o intelectualitate care a creat un câmp dilematic în România vis-à-vis de valorile nationale si valorile spirituale, si a carei ocupatie principala aceasta este: sa anestezieze. La tara e de preferat în situatia actuala o ignoranta care de fapt, în ea pastreaza nu germenii prostiei, ci ai unui contact mai direct cu Dumnezeu... Situatia e atât de grava, încât numai o exaltare ne poate salva». Ce e exaltarea? Ea face minunile sa se înfaptuiasca. «Exista momente când tocmai printr-o degajare mai mare de energie se schimba câmpurile energetice… Minunea nu apare din medicatia medicului. Minunea înseamna o deplasare de energie care schimba tot programul». E complicat? Dan Puric insista: «Noi ne-am hranit de la civilizatia occidentala, dar am si creat, este important sa se spuna de acest contur specific românesc. Fara paranoia, fara fetisizare. Dar având garnitura aceasta de intelectuali, cum sa le zic, nereusiti dupa 1989, pusi ca sa atenueze orice încercare de definire, trebuie sa-ti ramâna conditia ta de vasal, de sluga, sa nu îndraznesti». Tot nu s-a înteles? Dan Puric o spune de la obraz: «Tolstoi era capitan când a venit aici, în Bucuresti. Nu a spus ca poporul român este un popor imbecil, de jigodii si de natura fecaloida, cum spun proprii nostri intelectuali. A spus: „Ce popor plin de nostalgie!”. Iata ca Tolstoi a înteles esenta acestui neam. Spune-mi ce scrii ca sa-ti spun cine esti, sau ce citesti, ca sa-ti spun cine esti, spune-mi de ce râzi ca sa-ti spun cine esti». În sfârsit, într-o alta pagina a revistei Convorbiri literare descoperim si o explicatie la toate (semnata de Florin Crîsmareanu, la „Cartea de filozofie” – „Despre omul frumos”): «România profunda de care vorbesc Dan Puric, Mircea Platon si Ovidiu Hurduzeu, este doar una a agricultorilor, care nu se identifica nici cu vietuitorul politic, nici cu nomadul? Se pare ca asa stau lucrurile. Poate ca, din acest motiv, aceasta Românie profunda a stârnit reactii nu tocmai pozitive din partea intelectualilor nostri». Acum ne-am lamurit.
O TRECERE ÎN REVISTa
AXIOMA 4, APRILIE 2009. Apare lunar de zece ani la Ploiesti, director Marian Ruscu. Cum a fost în comunism ne reaminteste si criticul C. Trandafir, în jurnalul sau din 1989 (publicat si de Revista Noua din Câmpina, redactor-sef Florin Dochia): «29 sept., vineri. E frig. Practica agricola si ridicola continua fara pas de scoala. Mediile noastre de dezinformare vorbesc de scoli luminoase, bine dotate, unde copiii au început sa descifreze tainele… Adica ei coordoneaza învatamântul românesc si copiii si dascalii si parintii elevilor le multumesc din suflet si în genunchi. Ei umbla pe ecran ca paduchii în cele doua ore cât dureaza emisiunea, iar pupatorii tremoleaza în ode si bat câmpii fara gratie… În timpul acesta, elevii si profesorii „stau” pe câmpiile patriei, în frig si ceata, în ploaie si noroi. Parintii muncesc flamânzi si înfrigurati, altii îngroasa si lungesc „cozile” la alimentare unde nu se „da” nimic…».
LUCEAFaRUL DE DIMINEATa 14, din 13 mai 2009. Alexandru George, despre scriitorii surprinsi de „Eliberarea ultima, cea mai radicala”: «Orice om, dar si orice categorie sociala traieste si doreste solutia schimbarii, desi pastreaza, dupa modelul „legea veche” al Conului Leonida, remanente reactionare sau macar conservatoare. Iar scriitorii, care se aflasera prin multi reprezentanti pe baricade sau jucasera roluri spectaculoase gratie televiziunii, s-au aratat, în coplesitoarea lor majoritate, doar partial entuziasmati. Caci toti acestia stiau ca Uniunea Scriitorilor era creatia regimului comunist, incomparabil altceva decât fusese Societatea Scriitorilor Români, asa ca odiosul regim avusese si „parti bune”, care nu trebuiau anulate prin noul regim (postcomunist) al riscului, al liberei concurente». În alta pagina a revistei, alt parizian, Matei Visniec are alte griji, e sub impresia cutremurului livresc (suparat ca traim într-o „epoca în care toata lumea scrie”), la zi: „Sunt cutremurat la gândul ca apar, uite, numai în Franta, 800 de romane anual! Este uluitor! Nici criticii, nici librarii nu reusesc, bineînteles, sa le citeasca pe toate”. Are dreptate, noi, românii ar trebui sa se lasam de scris!
PRO SAECULUM 3, din 15 aprilie 2009. Apropo de scris. Maestrul Victor Rebengiuc raspunde Luciei Daramus: „Vad chipuri umane în jur, vad ticuri umane si pe toate acestea le înmagazinez într-o biblioteca de date, care exista în mine si atunci când am nevoie de ele, le scot pentru personaje anume pe care le am de interpretat. Gasesc în biblioteca mea de date, interna, lucruri care sa ajute la crearea unui personaj. – Scrieti? – Nu, m-a ferit Dumnezeu!”. În alta pagina a revistei, Magda Ursache îsi aminteste de panica optimismului de dinainte de Revolutie, la Iasi: „Esecurile cu repetitie ne impuneau, însa, un soi de optimism. Salvam aparentele carând crengi înflorite dinspre Bucium, dinspre Breazu, buchete magnifice de flori de câmp dinspre Ciric, dinspre Sorogari, cu încredere în terapia marsurilor, chit ca uneori îmi închipuiam ca las în urma o dâra lipicioasa: de durere, de amaraciune, de panica”.
ARGES 4, aprilie 2009. Marta Petreu, memorabila, interviu cu Dumitru Aug. Doman: «Îmi placea sa caut baraboi, adica bulbi de cucuta, sa-i manânc. Mama ne certa foarte tare, pe mine si pe fratele meu, când ne prindea scurmând prin garduri dupa baraboi. Pe cimitirul de lânga gradina cresteau adevarate culturi de cucuta, asa ca eram greu de supravegheat... pâna nu le dadea frunza, cum scapam la joaca, cum scurmam dupa baraboi... – Judecând la rece, cât credeti ca datoreaza poezia dvs. nativitatii, cât trairilor si cât culturii, mai ales celei filosofice? – Poezia e un miracol, nu un act de vointa, nici macar actul unei vointe cultivate. La originea culturii europene, Platon a descris cel mai precis – definitiv, îmi vine sa spun – cum se naste un poem. Cum este dictat poemul în urechea instrumentului, a poetului. Restul este trufie. Fireste, ma refer la poezia care mizeaza pe sens, la poezia „ontologica”, îmi vine sa spun… În literatura româna, un scriitor mort este, prin traditie culturala, mai valoros decât unul viu».
Liviu Ioan Stoiciu