Eveniment
Franois Pamfil

EL GRECO ÎN PIAȚA ROSETTI

Articol publicat în ediția Viața Românească 8-9 / 2009

Adresa de mai sus este cea a unui fost atelier al pictorului Vladi­mir Zamfirescu, a cărui recentă, amplă expunere la Sălile Dalles, a provocat aceste rânduri.
Ca vechi prieten şi coleg de meserie, osteneam adesea, pe timpuri, pe numeroasele trepte către mansarda sa.
Aici şoca o stranie sobă – sculptură artizanată de locatar, în care pâlpâ­iau gazele cu o flacără de chibrit. Atelierul avea şi un geam către piață, pe foaia căruia Mirel încondeiase, în negru subțire, desenul unui vitraliu medieval, în scopul, evident, de a aseptiza lumina de poluarea realist-mizer-socialistă de afară. Tot aici, în dreptul unei mese rinascentiste, se afla pe perete şi o hartă de navigație a coastei estice a Chinei. Fusese recuperată de subsemnatul din cala inundată a epavei vasului „Evan­ghelia” din dreptul Costineştiului. Avea, însemnate de fostul căpitan, în creioane colorate, rute după cap compas, recifuri periculoase etc. Trasee după care „navigam” adesea, evadând, pueril, în jocul de-a pirații.
Dar un alt stop-cadru cu Mirel îmi stăruie din timpul unui voiaj îm­preună la Dresda. În celebrul muzeu de aici, profitând puşteşte de o clipă de somnolență a masivelor gardiene (ce evocau paznicele de la Auschwitz) pictorul se închină şi apoi sărută fulgerător mâna „Doamnei cu Steagul” a lui Tițian. În fapt mâna marelui venețian care zugrăvise tabloul.
Revenind la atelier, pe şevalet, un posibil autoportret de mari dimensiuni, teutocopoliza într-o vedere anamorfotică, cilindric-convexă, într-un exercițiu de transfigurare.
În elegantul album Zamfirescu, pe care-l parcurg, un distins pictor, congener cu noi şi afurisitor obstinat în numele ortodoxiei, îl gratulează pe V.Z. cu „iconarul Vladimir”. Lăsând la o parte faptul că prenumele artis­tului poate fi asociat (forțat) cu vestita şcoală muscălească, neobizantină, din mănăstirile Suzdalului, eticheta mi se pare (sper neintenționat) re­ductivă, cel puțin. Căci deşi se cunoaşte prea bine că alături de arta de şevalet V.Z. s-a ilustrat şi pe murii frescei bisericeşti ca şi în splendida suită a unui iconostas, respins de episcopul de Oradea de atunci deoarece era prea ... bizantin! Aşişderea că, în pragul înțelepciunii artistice, el simte irepresibil nevoia de a transcrie în cheie contemporană rugăciuni din Rubliov sau Teofan Grecul, nu-l putem exila sub anonimul „iconar”. În fond l-am putea numi la fel de bine „Caravaggio Vladimir”.
În lumea noastră, cea a „zugravilor de subțire” cum frumos i se zicea, Vladimir (Mirel) Zamfirescu este demult un model de puritate în compor­tament, în vocație. Mă bucur a-i fi alături, în dreptul flacoanelor noastre cu verni Damar sau Bolos de Armenia, azi când, la televizor, se face reclamă unei galerii care produce spre vânzare pictură... pe computer!