Eveniment
François Pamfil
EL GRECO ÎN PIAȚA ROSETTI
Articol publicat în ediÈ›ia Viața Românească 8-9 / 2009
Adresa de mai sus este cea a unui fost atelier al pictorului Vladimir Zamfirescu, a cărui recentă, amplă expunere la Sălile Dalles, a provocat aceste rânduri.
Ca vechi prieten şi coleg de meserie, osteneam adesea, pe timpuri, pe numeroasele trepte către mansarda sa.
Aici şoca o stranie sobă – sculptură artizanată de locatar, în care pâlpâiau gazele cu o flacără de chibrit. Atelierul avea şi un geam către piață, pe foaia căruia Mirel încondeiase, în negru subțire, desenul unui vitraliu medieval, în scopul, evident, de a aseptiza lumina de poluarea realist-mizer-socialistă de afară. Tot aici, în dreptul unei mese rinascentiste, se afla pe perete şi o hartă de navigație a coastei estice a Chinei. Fusese recuperată de subsemnatul din cala inundată a epavei vasului „Evanghelia” din dreptul Costineştiului. Avea, însemnate de fostul căpitan, în creioane colorate, rute după cap compas, recifuri periculoase etc. Trasee după care „navigam” adesea, evadând, pueril, în jocul de-a pirații.
Dar un alt stop-cadru cu Mirel îmi stăruie din timpul unui voiaj împreună la Dresda. În celebrul muzeu de aici, profitând puşteşte de o clipă de somnolență a masivelor gardiene (ce evocau paznicele de la Auschwitz) pictorul se închină şi apoi sărută fulgerător mâna „Doamnei cu Steagul” a lui Tițian. În fapt mâna marelui venețian care zugrăvise tabloul.
Revenind la atelier, pe şevalet, un posibil autoportret de mari dimensiuni, teutocopoliza într-o vedere anamorfotică, cilindric-convexă, într-un exercițiu de transfigurare.
În elegantul album Zamfirescu, pe care-l parcurg, un distins pictor, congener cu noi şi afurisitor obstinat în numele ortodoxiei, îl gratulează pe V.Z. cu „iconarul Vladimir”. Lăsând la o parte faptul că prenumele artistului poate fi asociat (forțat) cu vestita şcoală muscălească, neobizantină, din mănăstirile Suzdalului, eticheta mi se pare (sper neintenționat) reductivă, cel puțin. Căci deşi se cunoaşte prea bine că alături de arta de şevalet V.Z. s-a ilustrat şi pe murii frescei bisericeşti ca şi în splendida suită a unui iconostas, respins de episcopul de Oradea de atunci deoarece era prea ... bizantin! Aşişderea că, în pragul înțelepciunii artistice, el simte irepresibil nevoia de a transcrie în cheie contemporană rugăciuni din Rubliov sau Teofan Grecul, nu-l putem exila sub anonimul „iconar”. În fond l-am putea numi la fel de bine „Caravaggio Vladimir”.
În lumea noastră, cea a „zugravilor de subțire” cum frumos i se zicea, Vladimir (Mirel) Zamfirescu este demult un model de puritate în comportament, în vocație. Mă bucur a-i fi alături, în dreptul flacoanelor noastre cu verni Damar sau Bolos de Armenia, azi când, la televizor, se face reclamă unei galerii care produce spre vânzare pictură... pe computer!
Ca vechi prieten şi coleg de meserie, osteneam adesea, pe timpuri, pe numeroasele trepte către mansarda sa.
Aici şoca o stranie sobă – sculptură artizanată de locatar, în care pâlpâiau gazele cu o flacără de chibrit. Atelierul avea şi un geam către piață, pe foaia căruia Mirel încondeiase, în negru subțire, desenul unui vitraliu medieval, în scopul, evident, de a aseptiza lumina de poluarea realist-mizer-socialistă de afară. Tot aici, în dreptul unei mese rinascentiste, se afla pe perete şi o hartă de navigație a coastei estice a Chinei. Fusese recuperată de subsemnatul din cala inundată a epavei vasului „Evanghelia” din dreptul Costineştiului. Avea, însemnate de fostul căpitan, în creioane colorate, rute după cap compas, recifuri periculoase etc. Trasee după care „navigam” adesea, evadând, pueril, în jocul de-a pirații.
Dar un alt stop-cadru cu Mirel îmi stăruie din timpul unui voiaj împreună la Dresda. În celebrul muzeu de aici, profitând puşteşte de o clipă de somnolență a masivelor gardiene (ce evocau paznicele de la Auschwitz) pictorul se închină şi apoi sărută fulgerător mâna „Doamnei cu Steagul” a lui Tițian. În fapt mâna marelui venețian care zugrăvise tabloul.
Revenind la atelier, pe şevalet, un posibil autoportret de mari dimensiuni, teutocopoliza într-o vedere anamorfotică, cilindric-convexă, într-un exercițiu de transfigurare.
În elegantul album Zamfirescu, pe care-l parcurg, un distins pictor, congener cu noi şi afurisitor obstinat în numele ortodoxiei, îl gratulează pe V.Z. cu „iconarul Vladimir”. Lăsând la o parte faptul că prenumele artistului poate fi asociat (forțat) cu vestita şcoală muscălească, neobizantină, din mănăstirile Suzdalului, eticheta mi se pare (sper neintenționat) reductivă, cel puțin. Căci deşi se cunoaşte prea bine că alături de arta de şevalet V.Z. s-a ilustrat şi pe murii frescei bisericeşti ca şi în splendida suită a unui iconostas, respins de episcopul de Oradea de atunci deoarece era prea ... bizantin! Aşişderea că, în pragul înțelepciunii artistice, el simte irepresibil nevoia de a transcrie în cheie contemporană rugăciuni din Rubliov sau Teofan Grecul, nu-l putem exila sub anonimul „iconar”. În fond l-am putea numi la fel de bine „Caravaggio Vladimir”.
În lumea noastră, cea a „zugravilor de subțire” cum frumos i se zicea, Vladimir (Mirel) Zamfirescu este demult un model de puritate în comportament, în vocație. Mă bucur a-i fi alături, în dreptul flacoanelor noastre cu verni Damar sau Bolos de Armenia, azi când, la televizor, se face reclamă unei galerii care produce spre vânzare pictură... pe computer!