DE GARDĂ LA ESENȚE

Sala Dalles a revenit, cu expoziția lui Vladimir Zamfirescu, la gloria ei de altădată. Îmi amintesc expoziții triumfale de acum câteva zeci de ani, sculptura lui Henry Moore, sau cea a unui tânăr care tocmai se făcea cunoscut, Sorin Dumitrescu, dar nu pot să uit nici lucrările, uimitoare, ale lui Napoleon Tiron, pe care tot aici le-am văzut, în cursele mele dese de la Cluj. Chiar dacă nu mai e exact ce a fost – acum trebuie să intri prin librăria din față, Noi sau cum va mai fi ajuns să se cheme, iar patronii cer organizatorilor de expoziții taxă pentru că vizitatorii calcă pe circa zece metri ai lor – Vladimir Zamfirescu a făcut din ea, din nou, centrul plasticii româneşti.
Artist constant, ale cărui obsesii sau mai degrabă viziuni nu s-au schim­bat mult în ultimele decenii, Zamfirescu a rămas acelaşi pictor indiferent la mode şi timp, ba chiar, cum observa un prieten al său din tinerețe, Ale­xandru Sincu, şi la istorie. Căci cum altfel să interpretezi această apariție dintr-un neant întunecat a unor personaje care ar fi interesat, şi au inte­resat, artişti din vremuri foarte îndepărtate, fără ca prin asta pictorul de azi să pară anacronic sau depăşit! Ochiul pictorului, dar mai ales mintea lui, aceea ascunsă de obicei privitorilor de tablouri, se uită în adâncimea subiectelor sale, dacă pot folosi acest cuvânt atât de material pentru ceva atât de imaterial pe cât sunt picturile lui Zamfirescu. Cine altul s-ar fi gândit că Abel şi Cain au fost şi copii şi că încă de atunci exista între ei o adversitate care, mult mai târziu, avea să-i fie fatală celui dintâi. Apropo, oare de ce s-o fi spunând mereu „Cain şi Abel” iar nu „Abel şi Cain”? Oare pentru că, indiferent dacă victima e inocentă, omenirea îl reține şi-l prețuieşte întotdeauna pe învingător, cu orice mijloace şi-ar adjudeca acesta succesul?
Am recunoscut, zilele astea, în iulie, când expoziția tocmai se închidea, în vitrina unei galerii de pe un Şelari devastat de căldură şi paragină, unul dintre acele chipuri renascentiste marca, atât de inconfundabilă, Zamfi­rescu, un personaj care poate fi şi un erou al vremurilor apuse, cât şi unul contemporan nouă şi lor, celor de atunci, cum e Don Quijote. Era ca o fantă îngustă într-o densă întunecime din care acesta răsărea şi îți dădea impresia că în orice clipă ar putea să se retragă, eventual deziluzionat sau, oricum, dezinteresat de ceea ce vede, lucru absolut de înțeles, de altfel. Astfel sunt personajele sale, în general unice, cu excepția câtorva întâlniri, precum aceea dintre cei doi fii ai lui Adam şi ai Evei, cei care au marcat al doilea păcat, cumva în prelungirea celui originar, al omenirii.
Expoziția de la Sala Dalles a fost o oază de linişte şi claritate într-un Bucureşti măcinat ba de furtuni, ba de călduri insuportabile. Artistul, această figură angelică ajunsă la 73 de ani, nu şi-a pierdut surâsul său blând şi îngăduitor, l-a purtat cu el în zilele când l-am întâlnit acolo, sus, în expoziția celeilalte fețe ale sale, dacă pot risca expresia, aceea de gra­fică, mai aproape de experimentele epocii. Poate mai aproape, simt nevoia să revin, pentru că tragismul figurii unui Țuțea murind trimite, chiar aşa, schițat pe un petic de hârtie, la marile sale lucrări de pictură, cele unde lumea nu există, ci doar anume figuri, selectate pentru a o reprezenta şi înlocui. Schițele pentru aparatele de zbor pot trimite pe cineva cu gândul la Leonardo, numai că aici, Vladimir Zamfirescu e mai degrabă apropiat de zona ludicului, a suprarealismului decât de raționalismul renascentis­tului şef. Acolo sus există şi o lucrare care premerge fantele umane într-un dens întuneric, despre care vorbeam mai sus, numai că e invers: pe o foaie albă se desenează extrem de clar un fel de arc de culoare închisă, ca o tăietură de scalpel într-un alb deloc imaculat, despre care fanta nu spune mult. Mărind această eboşă la dimensiunile tablourilor din expoziție, fanta permite, îți iei seama, apariția unui chip de altădată, de hidalgo sau de personaj biblic. Nudurile lui Vladimir Zamfirescu ar fi, şi ele, un subiect pentru comentator, forma corpurilor nu este aceea practicată sau existentă azi, ca şi cum acele imagini nu ar fi decât nişte idealuri îndepărtate în timp de care, la fel ca de acelea ale visului, nu te poți apropia mai mult decât
ți-o permite artistul.
Atent mai mult la figurile umane şi aproape deloc la mediul din jur, Vladimir Zamfirescu se apropie rar de chipurile contemporane, care nu par a-l atrage şi a-l subjuga. Doar soția sa, Ria, este prezentă în câteva por­trete în ocru, cu aerul blând protector pe care îl va fi având şi în realitate. Şi un Picasso în două atitudini foarte asemănătoare, într-un fel de mantie albastră, cu aerul unui copil bătrân, ce-şi ai permite, peste vârste şi timp, să viseze.
Acum trei ani, când Vladimir Zamfirescu împlinea 70, Institutul Cul­tural Român i-a editat un splendid album, în care poți revedea unele dintre lucrările ce au trecut o clipă prin fața ochilor tăi, în expoziția de la Dalles. Aşa varianta finală, adultă, crima lui Cain contra lui Abel, unde primul nu este decât un cap înspăimântător, sau Alungarea Evei din Paradis.
Până la urmă trebuie să o spun şi pe asta: Vladimir Zamfirescu nu se orientează decât spre temele fundamentale, perene, ale umanității, fie că ele pornesc din viziunea religioasă, cum s-a observat adesea, inclusiv în albumul de la ICR, fie de la alte „biblii” ale culturii, care s-au adăugat în timp celei originare, cum ar fi capodopera lui Cervantes. El însuşi, artistul acestor ani cu privirea într-un etern trecut-prezent-viitor, Vladimir Zamfi­rescu deschide, pe orice perete ar sta o lucrare de-a sa, o fereastră către esențe.
Acea glumă blândă, în care artistul este fotografiat lângă un tablou de El Greco şi totul devine, chiar aşa, „De gardă la El Greco”, nu face decât să ne atragă atenția asupra unui adevăr mai profund: Vladimir Zamfirescu stă, de fapt, tot timpul, de gardă la esențe.