REVOLUȚIA DE LA 1848 – CONFIRMARE A MODERNIZĂRII ROMÂNEŞTI ŞI TREPTELE PARCURSE II

Revoluția de la 1848 marchează un moment de cotitură în istoria Țărilor Române. Modernizarea societății româneşti, sinonim absolut cu noțiunea de occidentalizare, începuse, în realitate, cu circa două decenii mai înainte, odată cu ocupația rusească (1828 -1834) şi cu introducerea « Regulamentelor Organice », în contextul războiului anti -otoman din 1828 -1829, încheiat prin Pacea de la Adrianopol. Tratatul semnat cu prilejul acestei păci consacrase, în sensul modern al termenului, autonomia Principatelor – reconfirmînd, de fapt, vechile drepturi consfin­țite prin « capitulațiile » medievale din tradiția turcească – dar introdusese şi protectoratul Imperiului Rusiei. « Regulamentele Organice » au fost, astfel, prima formă de organizare constituțională cunoscută de români, o alcătuire, în terminologia epocii, « octroaiată » – adică « oferită » –, în numele țarului, în 1831, de către delegatul său unic în Principate, gene­ralul, destul de filo-român, Pavel Kiseleff, şi care aveau la bază, a spus acesta în discursul său la inaugurarea primelor adunări legiuitoare alese – deci, în ciuda unui sistem electoral mai mult decît discutabil, inclusiv în epocă, totuşi, cît de cît, reprezentative – din istoria Țărilor Române – « treizeci de ani de memorii şi petiții adresate de români (în principal, de boierii români, am preciza noi !) Curții de la Sankt -Petersburg ». Ritmul înnoirilor a devenit brusc susținut, chiar amețitor, semn că lumea românească se maturizase, că, după secole de înapoiere, venise, în sfîrşit, cu nesaț, vremea trecerii « Rubiconului » civilizațional, a pasului decisiv în direcția alăturării – inițial al copierii, ulterior al adoptării şi, în final, al integrării – la cel mai performant tip de societate din istoria omenirii, societatea occidentală.
Lumea moldo-valahă realizase că sosise momentul de a se delimita, în sfîrşit, de modelul, retrograd şi stagnant, al culturii de gen oriental, per­pe­tuat, în principal, prin apartenența la spațiul confesional ortodox, şi întărit, evident, de dominația otomană. Această zonă, de la poalele Car­paților, a şi constituit cea mai la vest extensie a civilizațiilor tradiționale, în sensul lui Claude Levi-Strauss, ce se întindeau pînă-n Japonia şi pe tot ma­pamondul non-occidental, contrapus unicului spațiu evolutiv, al dia­lec­ticii şi al progresului, ivit – şi nu uşor ! – exclusiv, pe fundalul şi-n cadrul general constituit de spațiul creştinismului european apusean « de rit latin » – ulterior şi al creştinismului reformat, dezvoltat pe o parte din acelaşi areal, şi aflat la baza unor societăți încă şi mai eficiente, precum Germania de Nord, Olanda, Anglia, Elveția etc. – odată cu Renaşterea, după « mileniul negru », medieval, ce, cîndva, fusese, şi-n Occident, la fel de tradițional.
Pe scurt, reuşita acestei imense operații de aculturație – în care Franța, limba şi cultura sa, au cântărit enorm – venite, doar aparent paradoxal, pe filiera rusească (la 1830, Rusia avea deja 130 de ani de istorie europeană la activ, de la Petru cel Mare, la marea Caterina a II-a, interlocutoarea lui Voltaire, la Lomonosov şi la Puşkin – fiind primul model de societate ortodoxă occidentalizată), spune multe despre « nevoia de Europa » şi de modernizare pe care o resimțeau românii. Aceasta cu atât mai mult cu cât modelul francez era, de departe, nu numai cel mai potrivit oricărei ființe omeneşti, din rațiuni, evidente, de calitate, de prosperitate şi de eficacitate, dar, pentru români, în plus, şi din cauza limbii lor neo-latine. Româna era singura limbă romanică din Balcani şi din tot Estul Europei ; pe cît de lesnicioasă şi, pînă la urmă, de capilară a fost pentru români asimilarea limbii franceze – vectorul principal pentru accesul şi racordarea la civilizația occidentală prin părțile respective – să ne gîndim la cît de anevoioasă, deci şi de restrîns – elitară şi de non-capilară, trebuie să fi fost pentru ruşi aceeaşi operație… Factorul lingvistic crea, în mod natural, o legătură în plus cu componenta latină a Occidentului, mai ales cu cea franco-belgo-italiană (cu observația că, spre deosebire de Franța, Italia, împărțită în multe stătulețe, nu putea oferi decât un sprijin moral, în ciuda unor repere mari precum Mazzini sau Garibaldi!). Or tocmai o țară latină, Franța, se afla, la mijlocul sec. XIX, în fruntea Occidentului, în ansamblul său… Ce fericită coincidență, ce şansă pentru români! Iată, în treacăt fie amintit, o componentă – cea lingvistică – ce lipsea unor țări ca Serbia, Bulgaria Albania, sau chiar Grecia (în ciuda retoricii clasicizante !) şi care a făcut modernizarea acestora mult mai anevoioasă…
Aşezarea geografică, relativ favorabilă, a lumii româneşti- de -a lungul unui autentic “prim cerc” al spațiului “extra -european”, înțeles în sensul, amintit mai sus, de arie cultural -structurală non -occidentală, a constituit un alt factor favorizant de europenizare, deci, de modernizare. Aria româ­nească se afla în contiguitate directă cu lumea occidentală prin Transil­vania habsurgică, şi nu numai – prin Polonia şi, de la un anumit moment încolo, chiar şi prin Rusia. Moldova se învecina cu Imperiul austriac la vest (iar, din 1774, şi la nord-vest, prin Bucovina ocupată de austrieci), Muntenia avea granița cu Austria la nord şi la vest (iar Oltenia fusese austriacă de la 1718 la 1739 !). Până la dispariția, prin împărțire, la sfîr­şitul sec XVIII, a Poloniei, Moldova avea o graniță şi cu această țară, tot de factură occidentală, la care se adăuga, dinspre Est, şi Rusia, occidentalizată după 1700. Un avantaj pe care alte țări din regiune, cu excepția Serbiei (căreia însă îi lipsea factorul lingvistic enunțat mai sus), nu -l aveau.
La toate acestea, la capitolul occidentalizare, se adăuga rolul major, direct, al populației preponderent româneşti din Transilvania ocupată, de la 1686, de Austria, dar care deja, prin apartenența sa trecută la Regatul Ungariei, se aflase, de la întemeierea acestuia, şi pînă la prăbuşirea sa, după bătălia de la Mohács (1526), vreme de mai multe secole, în cadrul – sau mai precis, în marginea! – unei societăți de tip occidental. In linii mari, situația grea a românilor s -a perpetuat şi în cadrul Principatului autonom al Transilvaniei (politicamente maghiar, confesional protestant, sub dominația, mai degrabă formală, a Imperiului Otoman), care a urmat de la dispariția regatului ungar până la ocupația austriacă, în ciuda unor îmbunătățiri datorate Reformei, ce avea o poziție condescendentă față de ortodocşi, în vederea unei posibile convertiri a acestora.
Pînă la venirea austriecilor, populația românească, majoritară, din Tran­silvania fusese discriminată dar se şi auto-izola, prin apartenența la orto­doxie. Din dorința de a avea un imperiu omogen catolic, Habsburgii au impus unirea confesională a ortodocşilor cu Roma, începînd cu 1697. Astfel, cei care au acceptat greco-catolicismul şi-au cîştigat dreptul de cetate în statul austriac şi, implicit, accesul la civilizația occidentală, net superioară celei tradiționale în care trăiseră românii ortodocşi, şi, pînă atunci, inaccesibilă lor. In felul acesta, abia spre sfîrşitul secolului al XVIII -lea (însuşi faptul că a fost nevoie de atîtea acumulări, şi că a trebuit să curgă atîta timp, în ciuda accelerărilor oficiale, pînă la primele înche­gări şi rezultate, spune multe despre arierarea societății româneşti în an­sam­blul său, chiar şi a segmentului său celui mai favorizat, cel transilvă­nean unit cu Roma…), şi numai ca efect colateral, va apărea, în cele din urmă, şi iluminismul românesc, prin Şcoala Ardeleană, în cadrul căreia avea să se formeze însăşi conştiința natională românească, manifestată răsunător pentru întîia oară prin Supplex-ul din 1791.
Această conştiință națională, o noutate absolută şi vestitoare de vremuri noi, născută în sânul Şcolii Ardelene, va fi exportată şi implantată, mai târziu, după încheierea epocii de extraordinare transformări cuprinse între Marea Revoluție Franceză şi Napoleon, la începutul sufocantei restaurații metternich-iene, peste munți, la Bucureşti, de către Gheorghe Lazăr. La Bucureşti, Lazăr, ortodox din Avrig (dovadă a iradierii Şcolii Ardelene
şi-n afara mediilor greco-catolice), din sudul Transilvaniei, exponent al unei a doua generații a Şcolii Ardelene, doctor în filosofie, dar şi în matematici, al Universității din Viena a devenit, aici, maestrul lui Ion Heliade Rădu­lescu şi, deci, « bunicul » mişcării paşoptiste.
Lumea românească se afla – caz oarecum unic, dacă exceptăm situația sârbo-croată, mult mai complicată – « călare » la propriu, peste linia imaginară despărțitoare tradițională Orient – Occident, recte creştinism bizantin versus latin. Un fel de Cortină de Fier mentală, fără miradoare şi sîrmă ghimpată, dar la fel de reală. Moldova şi Țara Românească în zona creştinismului oriental, Transilvania, Banatul şi, ulterior, Bucovina, aparți­nînd politicamente unor state de tip occidental, deci, în sens direct, părți ale Occidentului, în ciuda unor majorități clare de populație românească şi ortodoxă, aflată, cum am arătat, într-un regim de simili-apartheid, dar volens-nolens, mult mai deschise influenței occidentale – până când, odată cu unirea cu Roma, o bună parte a populației româneşti transilvănene a trecut nemijlocit în jurisdicție canonică occidentală, fie şi de un fel special, prin « ritul oriental »...
În accepțiunea clasică, Europa se opreşte acolo unde se găseşte ultima catedrală gotică. Să nu uităm că Biserica Neagră din Braşov, ce sute de ani a marcat, istoriceşte, avanpostul cel mai înaintat, către Sud -Est, al Occi­dentului, se află la mai puțin de 150 de km. de Bucureşti… Iată ceea ce în­țe­legem prin conceptul de « prim cerc ». Un avantaj fundamental față, spre exemplu, de Bulgaria, situată mult mai la sud, mult mai departe, deci şi cu o modernizare mult mai întârziată… Pentru a -şi vedea depăşit prin­cipiul, deloc schematic şi plin de conținut, al « ultimei catedrale gotice », Europa a trebuit să aştepte Revoluția de la 1848, care a extins frontierele sale dincolo de limitele tradiționale şi a integrat în ea țările aflate în spatele acelei cortine de fier imaginare « de după ultima catedrală gotică ». Ase­mă­narea cu ceea ce s-a petrecut după revoluțiile din 1989, nu întâm­plător numit de noi « noul 1848 », este izbitoare.

Dacă începutul modernizării româneşti se situează în perioada Re­gulamentelor Organice, în jur de 1830, confirmarea acestei tendințe se va produce de-abia începînd cu Revoluția de la 1848. Făcînd abstracție de revolta lui Tudor Vladimirescu, din 1821, care, totuşi, în ciuda ne-moder­nității ei funciare, a fost prima mişcare românească în acord cu ceea ce se petrecea şi pe alte meleaguri europene, revoluția de la 1848 din Principate a constituit primul fenomen de autentică sincronizare europeană produs de societatea românească. Cu numai 27 de ani mai devreme, mişcarea lui Tudor, stârnită, mai degrabă, de Eterie, dar, evident, pe fondul unor grave nemulțumiri, dezechilibre, inclusiv frustrări atavice endogene, fusese, în limbaj, în stil, chiar şi-n obiective, încă una arhaică, pre-modernă şi prea puțin legată, decât doar prin acțiunea în sine, de marile fluxuri de idei ce agitau Europa evoluată, occidentală şi centrală. Putem defini ridicarea lui Tudor Vladimirescu drept un fel de « nivel zero » al modernității româ­neşti, pe palierul acțiunii politice practice, tot aşa cum Însemnările călătoriei mele , de Dinicu Golescu, marchează acelaşi « nivel zero », pe palierul descriptiv… Să ne gândim că arhaica revoltă a lui Tudor a avut ca echivalent în Spania bogăția de idei novatoare a Constituției de la Cadix şi a guvernărilor liberale din 1820-23, tip Raul Riego, mişcările carbonare din Italia – constituția de la Napoli, insurecția de la Torino, reapariția Tricolorului italian şi prima implicare politică, în sens liberal, a tînărului Carlo Alberto, viitorul prim rege al Risorgimento-ului… Deşi paralele cronologic, ani lumină, pe tărîm mental, despărțeau, de fapt, evenimentele de la Madrid, Torino sau Napoli, de cele de la Bucureşti, unde apar formu­lări greoaie de tip « patria este norodul, nu tagma jefuitorilor » ori sunt in­vitați țăranii la « ocolirea », în răzmeriță, a boierilor « nouă făgăduiți »…
A fost, în schimb, extrem de asemănătoare, sociologic, cu răscoala sârbilor lui Karagheorghevic şi, precum am amintit, cu Eteria din Grecia; alături de Eterie a început lupta Tudor Vladimirescu, până când a înțeles, dar cam târziu, că, pentru români, spre deosebire de greci, inamicul principal nu mai erau turcii, ci, de la raptul Basarabiei, din 1812, încoace, însuşi teribilul « aliat » rus, un aliat care, condiționat cum era de angaja­mentele sale din cadrul Sfintei Alianțe, luate la Congresul de la Viena (1814-15), nici nu îndrăznea să se afişeze ca atare. Vladimirescu a plătit cu capul această revelație...
Iată de ce am arătat că va trebui să aşteptăm abia Revoluția de la 1848 pentru a găsi primul fenomen real de sincronizare, şi în idei, nu numai în acțiunea directă, cu ceea ce se vehicula şi agita spiritele în Europa, produs, în mod conştient, de către mediul social românesc…
Într-o manieră mai sugestivă, se poate spune că lumea românească, spre 1821, era aidoma unui avion ieşit din hangar care, numai după 1830, a început să « ruleze pe pistă », racordându-se, deci, accelerând treptat, la lumea din Occident, la stilul şi la valorile sale. Însă « decolarea » nu avea să survină decât în 1848. Atunci apare un adevărat program care cuprinde, în special, sarcina grea a învățării democrației. « Altitudinea optimală » şi « viteza de croazieră » nu vor fi atinse decât odată cu Unirea Principatelor, în 1859, şi, într-un fel şi mai concludent, în 1866, adică în momentul intro­ducerii Constituției liberal-radicale şi apoi al instalării pe tron a princi­pelui Carol I (1866-1914), rege al României abia după cucerirea inde­pendentei de Stat, în 1877-78. Procesul a continuat şi după încheierea dificilelor demersuri de recunoaştere a Independenței (amânat pînă la abrogarea, prin tergiversată revizuire constituțională, a nefericitului articol 7 din Constituție, ce interzicea « ne-creştinilor », recte evreilor, accesul la cetățenia română), eveniment ce se petrece doar în 1881.
În momentul izbucnirii Revoluției paşoptiste, Țara Românească şi Mol­dova se găseau sub regimul Regulamentelor Organice, introdus la 1831. Am văzut că inițiatorul acestor prime reglementări de tip constituțional a fost, în numele Țarului, generalul rus Pavel Kiseleff, comandantul militar rus de ocupație şi guvernatorul celor două Provincii, până în 1834. Ca persoană, el era un liberal moderat (a rămas aşa chiar în momentele de vârf ale Revoluției, când, ca « expert » în problemele româneşti, a sugerat, contra curentului oficial, Țarului, care conducea represiunea, să aplece urechea şi la revendicările patrioților români; pe unii dintre aceştia, în frunte cu Ion Heliade Rădulescu, pe care -l însărcinase cu editarea Buletinului Oficial, îi cunoscuse personal; din toate aceste motive, inclu­siv unul din registrul « cherchez la femme », Kiseleff era destul de filo-român. La un moment dat, se pare că el se visa deja regele unui « Regat al Daciei » (vechi proiect rusesc de pe timpul Ecaterinei a II-a !), reunind Moldova şi Valahia, în cadrul Imperiului Rus – de unde a şi apărut ideea pozitivă, prezentă în Regulamente, a unificării celor două principate…
Regulamentele Organice fuseseră elaborate sub autoritatea lui Kiseleff, după ce acesta ținuse seama, în cadrul unui comitet de redactare (un fel de « constituantă » avant la lettre, în care figura şi un patriot precum Dinicu Golescu, dar şi, ca secretari, viitorii domni Gh. Bibescu şi Barbu Dimitrie Ştirbei, aflați, la vremea aceea, printre puținii vorbitori de franceză – limba impusă de ruşi la dezbateri, dar încă insuficient cunoscută în Principate! – ambii cu studii juridice la Paris, efectuate curînd după încheierea « parantezei » Revoluție – Napoleon), de doleanțele boierilor locali pre­cum şi de petițiile şi memoriile trimise de români, de-a lungul ultimelor trei decenii, curții imperiale ruse (multe dintre acestea au fost editate şi studiate de către regretatul istoric Vlad Georgescu, în teza sa de doctorat. publicată în cele două volume1).
Din acest efort conjugat va rezulta un produs hibrid care, pe de o parte, va stabili, în aceste regiuni de tradiție bizantino-orientală, bazele institu­țiilor moderne ale unui Stat de tip occidental – în special separarea pute­rilor, organizarea internă şi un embrion, chiar dacă foarte rudimentar, de sistem reprezentativ, despre care în Rusia autocratică nici nu putea fi vorba, dar de care Rusia avea nevoie în efortul său de propagandă, în scop expansionist, în Balcani (cu instituțiile lor noi, Principatele erau destinate să constituie o veritabilă vitrină a bunei guvernări europene ruseşti față cu cea înapoiată, non-europeană, otomană) şi care, obiectiv, a făcut bine lumii româneşti, aducînd un imens suflu de înnoire. Pe de altă parte, va consacra şi regimul de privilegii, transformînd vechiul tip de posesiune funciară de tip feudal în proprietate deplină, de tip capitalist, ceea ce a avut consecințe nefaste asupra țăranilor, determinînd exploatarea crâncenă a acestora ca simpli muncitori agricoli. Marx, privind numai din acest singur unghi, va defini Regulamentele Organice doar drept « cod al mun­cii de clacă », o celebră formulă, poate cam reductivă, care a intrat în istorie (Marx, ca « vechi » european, era insensibil, probabil că nici nu se gîndea, la latura civilizatoare şi « europenizatoare » a Regulamentelor şi cam de la ce nivel catastrofal au pornit Principatele pe drumul moder­nității, la 1830…). În realitate, însă, rolul şi locul Regulamentelor în isto­ria României este cu mult mai complex. Putem vorbi, în mod clar, despre o autentică dublă valență, una negativă, alta pozitivă a Regulamentelor…
Aceste legiuiri au pus bazele modernizării societății româneşti şi chiar, putem spune, au contribuit esențial la pregătirea acesteia pentru Revoluția de la 1848, în sensul că, în cei mai puțin de 17 ani ce au premers Revo­luției, Regulamentele au adus, cu extremă rapiditate, lumea românească la un nivel cât de cât compatibil, cel puțin la nivelul elitelor, cu nivelul me­diu european, la care Revoluția să fie posibilă. Deşi este ştiut că ridicarea de la 1848 a constituit negația însăşi a Regulamentelor (Regulamentele au ajuns să fie arse la propriu, în piața publică, într-un moment de vârf al revoluției!), această negație s-a referit nu la latura lor reformatoare, ci doar la componenta lor de « cod al muncii de clacă », de păstrătoare ale pri­vilegiilor feudale, şi la periculosul tobogan implicit, de alunecare în orbita Rusiei… Paradoxal, fără Regulamentele Organice, care să europenizeze şi să deschidă către exterior îmbâcsita şi înapoiata societate românească, revoluția nu ar fi fost de conceput, nu ar fi avut nici un sens, pur şi simplu nu s -ar fi putut petrece...
Regulamentele au introdus instituțiile necesare funcționării unui stat viabil: un guvern în adevăratul sens al cuvîntului, separarea puterilor, or­ga­­nizarea unei administrații demne de acest nume, la nivel central şi local, departajarea sarcinilor statului pe ministere (departamente- despărță­minte), împărțirea administrativă a țării pe județe şi comune, înființarea administrației locale (primării, consilii comunale, etc.), pandant al celei centrale, separarea vistieriei statului de finanțele personale ale domnului, reînființarea unei armate (miliția națională), ce fusese desființată încă de la începutul epocii fanariote (inutilă, în contextul subordonării totale către Poartă…), crearea unui început de stat de drept, a unei organizări jude­cătoreşti (tribunale, un barou de avocați – la originea căruia s-a aflat şi marele Mitică Filipescu, primul român doctor în drept şi revoluționarul-martir de mai tîrziu, pe care-l putem considera şi ca primul democrat român, deoarece « văzuse idei » în zilele insurecției pariziene din iulie 1830, şi dorea să le aplice şi la noi…) şi chiar introducerea unui rudiment de sistem reprezentativ, important nu ca transpunere în practică (mai degrabă caricaturală decât grav găunoasă, cu 500 de alegători – boieri în quasi-totalitate– şi 42 de aleşi în Adunarea Obştească a Țării Româneşti, şi încă şi mai puțini, vreo 350 la 35, în Moldova ; un pic mai bine era la alegerea domnului, cu 190, respectiv 132 de deputați… ) ci ca fapt în sine şi, mai ales, ca lansare a unui principiu, noutate absolută în istoria noastră. In sfîrşit, ideea unirii Principatelor, care şi aceasta apare pentru prima oară înscrisă ca țel oficial în însăşi Legea fundamentală a statului…
Regulamentele au introdus, oficial, şi cenzura – practic inutilă înainte, întrucât se scria şi se publica mult prea puțin (prima tipografie non-ecle­zias­tică a apărut de-abia la 1817, cea a doctorului Caracaş şi a asociaților săi!), într-o țară cu un analfabetism quasi-generalizat, deşi domnul pămîn­tean precedent – Grigore Ghica IV – şi nu autoritățile ruseşti de ocupație, fusese cel care-l refuzase pe marele Dinicu Golescu, în 1827, cînd acesta, după ce văzuse în periplul său european că “în Şvițera pînă şi țăranii citeau gazeturi”, solicitase autorizația pentru a scoate primul periodic românesc! Dimpotrivă, doar un an mai tîrziu, exact ocupanții ruşi vor admite oficial apariția acestei prime publicații, Curierul Românesc! Un periodic, fie spus într-o paranteză, preconizat, de fapt, ca un veritabil ziar, cu apariție de două sau trei ori pe săptămînă – în lipsa posibilităților tehnice de editare a unui cotidian! – şi, logic, destinat, în viziunea lui Golescu, să fie o ema­nație a proaspăt de el înființatei, în acelaşi an, Societăți literare, prima de acest gen din lumea moldo-valahă, şi tot de el încredințată unuia dintre foarte puținii tineri cultivați existenți, atunci, pe “piața intelectuală” bucureşteană, Ion Heliade Rădulescu. Numai că, acesta, în vîrstă de abia 25 de ani, era, din păcate, un om vanitos, care, ulterior, a dorit – şi a şi reuşit, în ochii posterității dezinformate –, să-şi aroge el tot meritul opera­ției finalizate prin apariția Curierului Românesc, şi tot ceea ce a urmat, ca primă aventură publicistică românească, în țară, uitînd, deliberat, că fără numele, banii şi, mai ales, voința de oțel inoxidabil a lui Dinicu Golescu, nimic nu ar fi fost posibil…
Refuzul din 1827 nu l-a descurajat pe îndrăznețul boier ot Goleşti. În în­dâr­jirea sa ireductibilă pe ideea de a-i da şi năpăstuitului popor român o şansă de luminare printr-o gazetă care să-i deschidă capul şi să-i fie fereastră spre exterior, spre lumea civilizată, Golescu se lansează în ceea ce părea o întreprindere disperată, sublimă tocmai prin gradul mare de efort şi de risc, prin volumul mare de investiție, prin bagajul de idealism: publicarea unei foi în limba română acolo unde s-o putea, dacă în patria sa nu i se permitea: la mii de kilometri distanță, la Leipzig, şi care să fie adusă şi introdusă în țară cu căruța, după săptămâni de drum istovitor… Aşa s -a născut Fama Lipskii pentru Dachia, o experiență extraordinară de crestomațiere şi de sintetizare – ce dacă “la mâna a doua”! – a ştirilor culese din gazetele străine, accesibile la Leipzig, sub redacția a doi dintre rarii, în epocă, studenți români în Occident, mediciniştii Matei T. Rosetti, din Muntenia, şi Anastasie I. Lascăr, din Moldova. Chiar şi la câteva săptămâni distanță, veştile şi informațiile selectate şi antologate de către cei doi români erau importante şi-şi păstrau interesul pentru nefericitul cititor valah, lipsit de orice fel de informație…
Cum am arătat, tocmai autoritățile ruseşti de ocupație de după 1828 vor autoriza, în decembrie al aceluiaşi an, apariția primului jurnal românesc, Curierul Românesc (care, printr-un mic record de longevitate publicis­tică, va ieşi vreme de fix 19 ani sub redacția lui Heliade -Rădulescu, de unde pretențiile sale de mai sus), atunci cînd Dinicu, cel inflexibil în determi­narea sa, va reveni cu o cerere în acest sens adresată şefului administrației țariste, Minciacki, efemerul predecesor al lui Kiseleff. Este uşor de recunoscut în acest gest, la antipozii obtuzității ignorantei ocârmuiri valahe pămîntene, cei 130 de ani de istorie europeană ce-i parcursese Rusia, de la Petru cel Mare încoace… Evident, şi ruşii îşi găsiseră avanta­jele lor în redactarea acestei dintâi gazete româneşti (difuzarea şi populari­zarea propriilor măsuri, comunicate oficiale diverse etc.). De notat este şi faptul că ruşii sfârşesc prin a accepta şi titlul amintit, aproape subversiv la vremea aceea, în locul unuia mult mai « cuminte » şi mai aseptic de Curierul Bucureştilor, convenit inițial… Inutil de precizat că ziarul va fi finanțat de acelaşi zelos mecena-filantrop, Dinicu Golescu, veritabilă personalitate solară la căpătâiul naşterii României moderne…
Din nou şi din nou trebuie însă reținut că Regulamentele Organice fuse­seră concepute, de la început, de către ruşi – ajutați şi de către acoliții lor locali – cu acel rol de « tobogan », pentru ca Țările Române să alunece în orbita Imperiului țarist… Ca să fie eficient, toboganul trebuia să fie şi atrăgător – de unde aspectele pozitive ale legislațiilor respective. De ele­mentul « tobogan », ca şi de « baterea în cuie » a privilegiilor celor puțini, în detrimentul celor mulți, îşi vor aminti, înainte de toate, demo­crații paşoptişti, în aversiunea lor funciară, poate exacerbată, poate uşor exagerată, împotriva acestor acte normative, deşi, totuşi, ele au jucat, incontestabil, un rol primordial în demararea modernității în lumea românească…

« Rădăcinile Revoluției se afundă în negura vremurilor, în cele 18 secole de împilare suferite de poporul român » arăta, într-un citat celebru, dintr-o scriere de analiză post-factum, din anii de exil, Mersul Revoluției la Români, Nicolae Bălcescu (1819-1852), probabil cel mai de seamă doctrinar al ‘48-ului românesc. El continuă cu o altă formulă ce a făcut epocă: « Revoluția europeană a fost ocazia şi nu cauza Revoluției române »…
Dintre momentele ce au premers revoluției, sunt de reținut, în afară de revolta « pre-modernă », deja amintită mai sus, a lui Tudor Vladi­mirescu, din 1821, alte cîteva : mişcarea « cărvunarilor » din Moldova, cu un proiect constituțional bine articulat, elaborat de Ionică Tăutu (un tânăr boier de rangul doi, ce călătorise şi studiase “ingineria hotarnică” – o profesie căutată în epocă, din pricina importanței departajării proprie­tăților funciare- în Italia, în momentul mişcărilor din 1820-21 şi care-şi propunea abolirea diferențelor, dar aceasta numai din sânul clasei boiereşti, între boieri de rangul I, II şi III ; este ceea ce l -a determinat pe marele critic literar şi sociolog liberal Eugen Lovinescu să remarce, în fundamentala sa Istorie a Civilizației Române Moderne că, în Principate, principiul egalității tuturor, lansat de Marea Revoluție Franceză, s -a transfor­mat în « egalitatea cîtorva »… ), şi respectat, chiar dacă nu şi in­tro­dus oficial, în Moldova, în vremea domniei prietenului său, Ion -Sandu Sturza, (1822-1828); mişcarea de la 1839 (« Conjurația confedera­tivă », inițiată de comisul Leonte Radu, care dorea o federație democratică cu Valahia, Moldova, dar, noutate, şi Serbia, sub autoritatea unui prinț străin, şi aceasta o idee destul de nouă!) dar, mai ales, mişcarea revolu­ționară a lui Mitică (Dimitrie) Filipescu, din 1840, cel mai important moment revoluționar şi doctrinar înainte de 1848.
Mitică Filipescu, probabil întâiul avocat român în sensul modern al termenului, doctor în drept la Paris (1827-1831), a trăit, cum am arătat, cele « Trei glorioase » din iulie 1830 şi poate fi definit « primul democrat român ». Pentru idealurile sale, printre care, pentru prima oară enunțată la noi, ideea de republică, va fi, practic, exterminat în închisoare, după un proces memorabil (1840-41) ținut împotriva « complotului » ce, în viziunea domnului Alexandru Ghica, aflat deja în disgrația ruşilor – ca prea filo-otoman deci, implicit, considerat şi ca prea sensibil la idealurile naționale – se dorea exemplar, instrumentat tocmai în încercarea, cam zadarnică, a lui Ghica de a se reabilita în fața Sankt-Petersburgului (Al. Ghica a fost constrâns să abdice în octombrie 1842, Filipescu a fost grațiat de noul domn George Bibescu, în ianuarie 1843, numai cât să moară acasă…), ostentând ”fermitate” la adresa «subversiunii». Putem spune că Filipescu a asociat la mişcarea sa tot ceea ce era modern şi viu în socie­tatea româneasă : trecutul luptător, de la 1821 (căci alt exemplu nici nu mai era – fiind, din păcate şi singurul model ce se putea invoca!), prin mai vîrstnicul Dimitrie Macedonski, « secundul » lui Tudor Vladimirescu, dar şi viitorul revoluționar, reprezentat prin foarte tînărul, pe atunci, de nici 21 de ani împliniți, Nicolae Bălcescu (după moartea tatălui, din dorința de a -şi ajuta familia, se declarase mai mare cu trei ani, pentru a fi primit în armată – la proces, spre a se bucura de atenuanta vârstei încă minore, îşi va dezvălui adevărata vârstă!), pe profesorul francez Alexandre Vaillant, de la Colegiul Sf. Sava (inițiatorul în ale francmasoneriei al celor mai mulți dintre paşoptişti, mai ales după expulzare şi reîntoarcerea la Paris), dar şi pe Ion Ghica, nepot de frate al domnului, ori pe Eftimie Murgul, re­voluționarul « de dincolo », bănățean anti-habsburgic (şi aceştia expulzați, primul tocmai fiindcă înrudit strâns cu Al Ghica, deci inconvenabil a fi judecat, celălalt ca supus austriac…).
Printre precursorii anului revoluționar 1848, un rol aparte l-a avut colonelul Ion Câmpineanu (1798-1863), primul liberal român autentic, capul opoziției « naționale » şi, am adăuga noi, şi democratice, denumită « partida națională » (contrapusă partidei « ruseşti »!), din Adunările legislative, în timpul Regulamentelor Organice. Acesta se afirmă în special în 1838, printr-un proiect de Constituție (Act de Unire şi Inde­pendență), considerat drept certificat de naştere al curentului liberal în Valahia. Francmason şi prieten al consulului Felix Colson al Franței, dar şi al celui britanic la Bucureşti, el călătorise îndelung în străinătate şi fusese primit de numeroase personalități, dintre care Gladstone, primul ministru englez, dar şi de Ministerul francez de Externe. Câmpineanu a fost ministru al justiției în timpul Revoluției paşoptiste, deşi momentul său de glorie, cînd intrase pînă şi-n folclor (« Veniți la Mărgineanu să-l scăpăm pe Câmpineanu », se striga prin Bucureşti cînd acesta, proaspăt întors din periplul său politic european, fusese arestat, în 1839, la mă­năstirea-închisoare de la Mărgineni, de lîngă capitală), trecuse...
Adevăratele preparative ale Revoluției au început, însă, propriu-zis, prin înființarea societății secrete « Frăția », alcătuită în 1843, ca o lojă masonică, de Ion Ghica, Christian Tell şi, din nou, Nicolae Bălcescu. Constituirea acestui nucleu de revoluționari a avut loc pe domeniul de la Ghergani, proprietatea lui Ion Ghica, lângă Bucureşti. « Dreptate şi Frăție! », deviza Frăției, va deveni motto-ul Revoluției muntene, fiind per­fectul corespondent românesc al istoricei formule franceze « Liberté, Egalité, Fraternité ».
În anii 1845-1848, se constată o accelerare a fluxului de studenți români la Paris, în special la Collège de France, unde frecventau cursurile lui Jules Michelet şi Edgar Quinet, părinții fondatori ai revoluției paşop­tiste franceze şi internaționale (deci şi ai republicii a II-a – 1848-1852, retezată de către însuşi preşedintele ei, Louis Napoleon Bonaparte, viitorul Napoleon III – şi ai continuatoarei acesteia, republica a III-a ce practic, sub o altă denumire, dăinuieşte pînă astăzi) sau pe cele ale marelui patriot polonez Adam Mickiewicz. Toți trei le-au devenit nu numai profesori, ci şi veritabili directori de conştiință. Printre studenții români se afla şi o studentă, tot la Collège de France – lucru foarte rar, pe atunci, chiar printre francezi – şi anume Hermiona Asaki cea care avea să devină soția lui Edgar Quinet şi să-i supraviețuiască pînă la 1900. La Paris a luat naştere o Asociație a studenților români (de fapt, o secțiune a « Frăției » !), cu sediul în Place de la Sorbonne, 3; Lamartine a acceptat să o prezideze, dovadă peremptorie a legăturilor înalte pe care le aveau studenții români din epocă. În activitățile Societății s-au remarcat C. A.Rosetti, C. Negri, frații Golescu, Cezar Bolliac, Dumitru şi Ion Brătianu, etc. Ultimii doi, împreună cu C. A. Rosetti au devenit, pe viață, prieteni intimi ai lui Jules Michelet : de altfel, a doua soție a lui Michelet, Athenais Miallaret, cunoştea bine Bucureştiul, fiind fostă guvernantă în familiile Odobescu şi Cantacuzino, bună prietenă cu o altă fostă guvernantă de acolo, englezo-scoțianca, jumătate franțuzoaică, Mary Grant, viitoarea doamnă Rosetti…
Românii aflați la Paris au participat cu mare entuziasm la declanşarea Revoluției franceze. La 24 februarie 1848, Nicolae Bălcescu a smuls o bu­cată de catifea din tronul lui Louis Philippe şi l-a trimis, împreună cu o emoționantă scrisoare, azvârlită pe hîrtie chiar în stradă, în toiul eveni­mentelor, prietenului său, poetul moldovean Vasile Alecsandri… Seara, pe Primăria Parisului, unde s-a sărbătorit victoria Revoluției, flutura, printre celelalte steaguri ale naționalităților trezite la viață, şi drapelul românesc. În manuscrisele lui Jules Michelet, conservate în Arhivele Oraşului Paris, de pe rue des Francs-bourgeois, din cartierul Marais, figurează o mențiune autografă a marelui istoric ce evocă acest moment glorios. Este, într-un fel, actul de naştere al tricolorului românesc.
În 1998, în cadrul planului de propuneri prezentat de către semnatarul acestor rînduri în vederea aniversării celor 150 de ani ai Revoluției de la 1848, s-a prevăzut ca şi naşterea drapelului național să fie celebrată cores­punzător, printr-o ceremonie distinctă. Este ceea ce s-a sărbătorit la 24 februarie 1998, printr-o mare festivitate la Arcul de Triumf, în prezența Şefului Statului, a autorităților, a corpului diplomatic şi a tuturor celorlalte corpuri constituite. Cu această ocazie, la sugestia aceluiaşi, a fost emis şi un timbru omagial. Fastuoasa ceremonie din 1998 se află la baza actua­lei Zile a Tricolorului, introdusă, de atunci, în calendarul oficial româ­nesc.
Revoluția a inflamat ansamblul Țărilor Române, dar în mod inegal. Foarte limitată în Moldova, foarte bine structurată în Valahia (unde a pre­luat puterea pentru trei luni), unde caracterul social şi liberal a fost deo­sebit de vizibil şi, în sfârşit, foarte lungă şi sângeroasă în Transilvania, unde însă cu greu se poate vorbi de o « revoluție », în sensul clasic, ci mai degrabă de o luptă, dreaptă, corectă, necesară, absolut justificată, cu caracter național.
Moldova va fi prima care va încerca să se ridice, dar mişcarea s-a di­zolvat repede, şi din cauza proximității imediate cu Rusia şi a amenin­țărilor acesteia. La 27 martie, a fost prezentată domnului Mihai Sturza o Petiție-Proclamație care, în pofida tonului, cu totul reținut, al celor 35 de puncte, a fost respinsă după numai trei zile. Pentru a linişti spiritele şi drept dovadă a moderației inițiatorilor săi, documentul chiar începea invocînd « sfântul respect al Regulamentului Organic », simbolul, prin ex­celență, al « vechiului regim » românesc… Cu toate acestea, organizatorii au fost arestați şi exilați. Printre ei : Mihail Kogălniceanu, Vasile Alec­sandri, Al. I. Cuza, Vasile Mălinescu (singurul adevărat liberal-radical moldovean, comparabil cu muntenii Rosetti, Bălcescu, Dumitru sau Ion Brătianu ; fusese cel care preparase mişcarea după modelul « Frăției » din Țara Românească, din 1843…). Revoluția din Moldova, în realitate, ră­masă în istorie doar ca o mişcare revoluționară avortată, îşi are însă impor­tanța ei, mai ales prin programele sale « postume », pe care protagoniştii acesteia, ajunşi pribegi, le vor redacta în perioada succesivă, în afara granițelor principatului.
Ne referim, în special, la « Doleanțele Partidei Naționale », program redactat la Cernăuți, în august, 1848, de Mihail Kogălniceanu, refugiat pe moşia nobililor Hurmuzachi (titlul îl primiseră de la Habsburgi!), un text valoros, dar vizibil inspirat din « Proclamația de la Islaz » (vezi mai jos), precum şi la complexa sa propunere de Constituție, elaborată în acelaşi timp, ori la « Prințipiile noastre pentru reformarea patriei », proiect extrem de radical, dar irealist şi cam utopic (prevedea, spre exemplu, «împro­prietărirea lăcuitorilor săteni fără nici un fel de răscumpărare din partea lor», « unirea Moldovei şi a Valahiei într-un singur stat neatârnat româ­nesc», «nimicirea tuturor privilegiilor », etc !... ), semnat, la Braşov, către sfîrşitul lunii mai 1848, de către mai mulți exilați moldoveni, printre care Costache Negri, frații Vasile şi Ion – zis şi Iancu – Alecsandri, etc., cu toții aflați sub impresia puternică a celei de-a doua Adunări Naționale de la Blaj, din 15 mai 1848…

În Transilvania, țară net românească din punct de vedere al majorității etnice, dar maghiară din punct de vedere al clasei politice dominante, Revoluția a luat, după cum am văzut, un caracter de luptă națională pentru emanciparea românilor, contra revoluției sociale şi liberale – dar complet mioapă la latura etnică! – înfăptuite de unguri. În epocă, mişcarea româ­nilor a fost percepută, începînd chiar cu afirmațiile românilor înşişi, ca un război civil sau, şi mai clar, ca o contra-revoluție (în folosul, evi­dent, al Curții de la Viena, ca aliat obiectiv, cu atît mai mult cu cît Austria însăşi devenise, cu propria revoluție, un stat constituțional). Conform unor cercetări recente ale istoricilor clujeni Nicolae Bocşan şi Valeriu Leu2 care au adunat şi studiat numeroase mărturii scrise, de sursă românească tran­silvăneană, din epocă, nici un român nu a folosit – şi aceasta până la începutul secolului XX! – termenul de «revoluție» pentru Transilvania, spre deosebire de Muntenia, unde noțiunea, veritabil « cuvânt magic » era prezentă, cu mândrie, la tot pasul…
Cînd se compară experiența şi formația intelectuală occidentală (în special franceză, dar, uneori, însă mai rar, şi britanică – cazul Ion Ghica, Dumitru Brătianu, chiar şi C. A. Rosetti, şi nu numai prin soție), a elitelor « moldo -valahe » cu pregătirea provincială şi destul de modestă a capilor români din Transilvania, nu se poate să nu se constate notabila diferență de cultură politică dintre ei, evident, în defavoarea ardelenilor. Între tran­sil­văneanul Avram Iancu, tânăr avocat format la şcoli de drept cam aproxi­mative, cum erau cele de la Cluj şi de la Sibiu, şi valahii Ghica, Bălcescu, C. A. Rosetti, frații Brătianu, Goleştii, dar şi moldoveni precum Kogăl­nicenu sau Cuza, etc. şcoliți la Collège de France, şi uneori şi cu liceul făcut în Franța sau Elveția, era un adevărat abis… Exista o imensă dife­rență între tipul de cultură politică ce se preda în universitățile franceze (în special la Collège de France !), unde se plăsmuia crema întregii Europe, şi se vehiculau cele mai moderne şi mai revoluționare concepte, unde stu­denții se adăpau la izvoarele cele mai limpezi ale gîndirii occidentale (dintre care cel mai avansat era liberalismul radical, profesat de triada Michelet-Quinet-Mickiewicz) – şi cartea care se făcea – atîta cît se făcea- prin părțile Transilvaniei, o margine a unui imperiu reacționar, ca cel habsburgic, purtător, el însuşi, la vremea aceea, al unei culturi politice occi­dentale, dar de mâna a doua. Este o realitate care trebuie spusă şi asumată…
Puținii transilvăneni care au ajuns la studii în Italia (Simion Bărnuțiu, la Pavia, Al. Papiu Ilarian, la Padova), se găseau acolo tot pe teritoriul « chezaro-crăiesc », la vremea când aceste mari centre universitare se aflau în mâinile aceleiaşi Austrii retrograde (în cadrul aşa zisului « Regat Lombardo-Venețian »), cu tot ceea ce decurgea de aici (cenzura, supra­vegherea polițienească metternich-iană a « subversivilor », etc.). Lor, transilvănenilor, cu punctele lor de referință într-un Occident « subal­tern », secund, de tip Budapesta – Viena, cultura franceză – de departe cea mai avansată din epocă – le era, ca şi limba, practic, străină, şi aşa va rămîne încă mult timp…
Există însă şi reversul medaliei. Prin forța lucrurilor, în Transilvania, prin apartenența sa, chiar şi marginală, la un imperiu occidental, cultura occi­dentală, fie ea şi de « mâna a doua », pătrunsese cu mult mai adînc şi chiar « difuzase » mai temeinic în societate, incomparabil mai larg decît în Muntenia sau Moldova, inclusiv în mediile, aprioric, cele mai închise – auto-închise ! – deci şi mai defavorizate, cele româneşti ortodoxe – cele greco-catolice fiind, oricum, sensibil mai avantajate. In Valahia şi Moldova, existau, în schimb, elite, extrem de bine acultu­rate, direct de la sursa franțuzească, mult mai bine decît elitele, cam provinciale, transilvănene. Din păcate, aceste elite erau extrem de restrînse numericeşte şi, ceea ce este mai grav, nu aveau în spate o « linie a doua » mai consistentă (orăşeni, mică burghezie, o pătură de intelectuali, învățători, profesori, cler secular rural/urban, meşteşugari, mici întreprinzatori, profesii liberale, avocați, medici, farmacişti, notari…) cum era, însă, în cazul Transilvaniei. Iată de ce, în Țara Româ­nească, mult mai înapoiată, în profunzime, dar, paradoxal, cu lideri mult mai avansați – o discrepanță de-a dreptul îngrijorătoare! – guvernul revoluționar, pentru a lumina poporul şi a răspîndi «bunul cuvânt», a fost nevoit să recurgă la celebrii – şi cam controversații – « comisari », propagandiştii revoluției (dacă starea poporului era atît de rea – insinua reacțiunea – de ce mai era nevoie de ei? Exact din cauza gradului mare de ignoranță al maselor, ajunse a nu-şi mai conştientiza nici propria condiție!), recrutați chiar din mediile enumerate mai sus, tocmai printre românii «de dincolo»… Dar aceasta este o altă ches­tiune. Sociologic vorbind, modelul social este, indiscutabil, dat de că­tre elite. Ele trag după sine, ele propulsează şi plăsmuiesc, după chi­pul şi asemănarea lor, proporțional, la scară, societatea, care le ur­mează (actualizînd, absența însăşi a unui astfel de model social, dat pînă atunci de elite- eliminate ori chiar exterminate în închisori şi, evident, ne -înlocuite, căci nu mai era cu ce- sau, şi mai grav, impunerea unor anti-modele, de tip Elena, Nicu Ceauşescu, sau triada Lina Ciobanu, Alexan­drina Găinuşă, Venerica Pătru, pentru a le aminti pe cele mai tragic – groteşti, a dus la înspăimîntătoarea involuție, pe toate planurile, a Româ­niei, petrecută sub regimul comunist, cu uriaşe consecințe nefaste pînă astăzi; de aceasta te puteai feri, cel mult, doar la nivel individual, dacă aveai norocul să întîlneşti vreun model personal, din vechile elite, salvat cine ştie cum!). Elitele sunt modelul, ele dau tonul...
Problemele culturii politice ale ‘48-ului românesc, ale consistenței extrem de reduse a elitelor noastre şi ale subțirimii eşalonului doi, al celor conştienți – societatea civilă, cum s-ar spune azi! – (să nu uităm niciodată că statul român modern este rezultatul voinței unui număr irelevant statistic, de patrioți clar-văzători, bine formați şi bine educați, ce ajun­se­seră să dialogheze de la egal la egal cu elitele occidentale, formate la aceleaşi surse ale gîndirii apusene), evaluarea şi măsurarea grosimii aces­tor straturi, ale impactului lor în societate – o situație care, din păcate, a reprezentat o constantă a istoriei nostre, şi care se reproduce, dureros, chiar şi astăzi, cu atît mai gravă după hăul valorilor răsturnate lăsat de regimul comunist – sunt realități, de regulă, evitate de către istoriografia românească, tocmai deoarece, poate, mai delicate, mai dificil de admis. De ele însă trebuie să se țină cont. Nu pot fi « cocoloşite », ori « ascunse sub preş »… Altfel, istoria se răzbună, cum, de altfel, s-a şi întîmplat, în anii somnului rațunii care naşte monştri, reprezentat de comunism. Con­secințele le plătim şi în prezent, iar repercusiunile, încă mult timp…

O curiozitate: inițial, în Transilvania – de exemplu, la Adunarea de la Blaj, de la 15 mai 1848– , românii arborau drapelul francez3! Nu era o noutate, se întîmpla şi prin alte părți ale Europei, de pildă în Italia, dovadă clară a fascinației exercitate în întreaga lume de Franța, de tricolorul său, de Marea Revoluție, de magica deviză « Liberté – Egalité – Fraternité »… Cu rea credință, Ungurii îi acuzau pe români de utilizarea stindardului…. rusesc (cu alte cuvinte, că ar fi fost agenți țarişti – aluzia la ortodoxia co­mună era, şi ea, implicită!), care, din punct de vedere strict al enume­rării culorilor, semăna, se putea spune, cu cel francez, nicidecum ca ordine şi ca dispunere a acestora – cu totul alta. Cum însă imagistica, vizualul, în epocă, erau extrem de reduse, şi prima net descriptivul, se putea face uşor o astfel de manipulare… Revoluția sau, mai exact, lupta națională a româ­ni­lor din Transilvania a fost cea mai lungă, durînd cît revoluția maghiară, adică pînă la invazia rusească, din vara-toamna lui 1849. De partea ma­ghiară, bănuielile şi acuzațiile – uneori justificate – de colaborare a miş­că­rii lui Avram Iancu cu ruşii, în funcțiune anti-ungurească, avînd în vedere şi amintita confesiune creştină orientală împărtăşită – în fapt, doar o coincidență / convergență de obiective şi interese – au cunoscut o largă răspîndire. Realitate? Dezinformare? Intoxicare? Rea voință? Elemente inerente bătăliei politice ?
În lumina celor de mai sus, se poate afirma că, la 1848, singura adevă­rată revoluție română, în sensul unei mişcări sociale care să preia puterea şi să schimbe orînduirea politică (un «Ancien régime» – regimul Regula­mentelor Organice – este înlocuit cu un sistem – cadru, apt construirii, în perspectivă, a unei democrații şi a corolarului acesteia, o economie reală de piață liberă, eliberată de frînele feudale, de privilegiile boiereşti, etc.), pe o perioadă semnificativă de timp, a avut loc în Valahia.
Un comitet secret, avînd la bază loja masonică Dreptate-Frăție (mai bine cunoscută sub numele simplu de Asociația Frăția, fondată în 1843 de N. Bălcescu, Ion Ghica şi Christian Tell – după mărturia lui Ghica însuşi, din Scrisori către V. Alecsandri4, statutele Frăției erau păstrate ascunse într-o carte de algebră a unui anume Bourdon, din biblioteca de la Gher­gani, conacul lui Ghica, pînă ce, transferate în casa din « mahalaua » (=cartierul) Jicniță, a socrului său, generalul Mavros – grec, fost în slujba Rusiei şi stabilit, pe vremea Regulamentelor, la Bucureşti, mare iubitor de arheologie, fondator al Muzeului de Antichități – au ars într-un incendiu în vremea Războiului Crimeii), la care se alătură mai mulți tineri entu­ziaşti reveniți de la studiile lor de la Paris (întrerupte odată cu victoria Revoluției din Februarie), prepară, în strîns contact cu noile autorități franceze (conduse acum de chiar mentorul lor, Lamartine, preşedintele de onoare al « Asociației Studenților Români », mai sus citată, din 3, place de la Sorbonne, unde, la un alt etaj, ființa şi redacția celebrului cotidian liberal anti Louis-Philippe, Le National, al lui Armand Carrel, şi al cărui redactor şef era un viitor ministru – fie şi interimar – de externe, al Revoluției, Bastide, la care colabora, cu grave ştiri din țară, Ion Ghica5, etc. etc. – încrengături ce vorbesc de la sine !), izbucnirea Revoluției şi în Valahia. Din luna martie, circula prin țară un pamflet, scris după modelul faimosului Qu’est-ce que le tiers état?, al abatelui Em. J. Sieyès, de la 1789. Se intitula Ce sunt meseriaşii? şi, încă din titlu, se adresa acestora, percepuți, pe bună dreptate, într-o lume quasi-integral agrară, ca elemente de burghezie laborioasă, pozitivă, activă, purtători ai progresului, ai noului, chiar ai unei tehnologii avansate, într-un cuvînt, vectori ai propăşirii sociale…

Strînsul contact, amintit mai sus, dintre revoluționarii români şi noile autorități democratice franceze este ilustrat cel mai bine de următorul episod relatat tot de către Ion Ghica: « Stam toți gata şi aşteptam ordinele Comitetului ca să pornim fiecare la destinația noastră (diferitele centre în care trebuia să izbucnească revoluția n. n.), cînd d.l de Nion, consulul general al Franței, chiamă pe C. A. Rosetti şi-i arată o depeşă prin care Lamartine, atunci ministru al trebilor din afară, îi scria să-l prevestească că trimitea într-adins la Bucureşti pe un amic al său credincios, pe doctorul Mandl, care avea să ne facă comunicațiuni importante din partea sa şi că înainte de sosirea acelui trimis al său, să nu facem nici o mişcare. Lamartine fusese prevestit de noi de tot ce proiectam. În urma acestei depeşe, a trebuit să contramandăm toate dispozițiile luate şi să aşteptăm sosirea doctorului Mandl»6. Iată explicația întîrzierii declanşării revoluției pînă pe 9 iunie… Cîteva pagini mai departe, Ion Ghica scrie: « Puține zile după înțelegerea noastră cu Eliad (aderarea tardivă, ultimul, în luna Mai, a lui Eliade la comitetul pregătitor al revoluției, n. n.) şi întoarcerea lui Tell la Giurgiu (fusese suspendat temporar din funcția de comandant al pazei pe Dunăre din cauza unei delațiuni n. n.), a sosit în Bucureşti doctorul Mandl, trimisul lui Lamartine; instrucțiunile ce aducea erau consemnate în portofoliul său, scrise chiar de mîna lui Lamartine, adresate lui C. A. Rosetti şi lui Ion Ghica. Ele prescriau să nu facem nici o mişcare pînă nu ne vom înțelege cu guvernul otoman şi că generalul Aupick, noul amba­sador al Republicii la Constantinopol, avea instrucțiuni speciale de a înlesni trimisului nostru (care avea să fie ales de comitetul revoluționar chiar în persoana lui Ion Ghica, n. n.) relațiunile cu Poarta »7. Ulterior, pe durata revoluției române, dr. Mandl a funcționat ca un fel de « amba­sador » oficios al Bucureştiului la Paris, în aşteptarea trimiterii de către Bucureşti a unui agent oficial abilitat…
Revoluția valahă urma, deci, să se declanşeze în mai multe centre, în acelaşi timp, în special în saline şi în mine unde existau nuclee de muncitori. Totuşi, schimbările organizatorice şi aşteptarea « semnalului » de la Lamartine, prin dr. Mandl, au făcut ca insurecția să izbucnească numai la 9 iunie la Islaz, o mică localitate, aflată la vărsarea Oltului în Dunăre, unde, chiar sub conducerea maiorului Christian Tell, ce, am vă­zut, comanda paza pe Dunăre de la Giurgiu, şi a unui amic al său, căpita­nul Pleşoianu, se găsea o garnizoană devotată principiilor Revoluției. Inițial, revoluția română a îmbrăcat aspectul unui pronunciamento militar. Aceasta, cronologic, dar şi geografic, va marca ultima explozie revolu­ționară în Europa (cele mai multe, la Paris, Viena, Praga, Budapesta, Veneția, Milano etc., se produseseră în februarie-martie 1848).
În prezența şi a altor « conspiratori », veniți la cazarma insurgentă (printre care Nicolae Bălcescu, autorul, potrivit lui Ion Ghica8 – la solicitarea comitetului revoluționar ce se constituise –, al esenței Procla­mației, cuprinsă în cele 22 de puncte, şi importantul prefect de Caracal, viitorul căpitan general Magheru, şeful militar al Revoluției), Ion Heliade Rădulescu, în calitate de cel mai vârstnic- chiar dacă nu şi cel mai autentic – dintre revoluționari dar, mai ales, în virtutea prestigiului său de prim intelectual al țării, dă citire Proclamației, rămase, de atunci, în istorie ca Proclamația de la Islaz, în fața unei mulțimi de țărani aduşi de preotul Radu Şapcă de la Celei, satul din apropiere, el însuşi revoluționar.
Heliade trimite o scurtă scrisoare- cu caractere latine ! – ce se păstrează în Muzeul Național de Istorie din Bucureşti, către domnul George Bibescu în care îl anunța, sec, că, dat fiind că guvernul acestuia era corupt, acel cabinet era demis, şi-i prezintă lista noului executiv. Se formează, deci, la Islaz, un guvern provizoriu care se îndreaptă spre Craiova, capitala Olteniei, cel mai mare oraş din apropiere, unde este dejucată o tentativă de înăbuşire a Revoluției.,
Dar, ca şi în Decembrie 1989, dacă mişcarea revoluționară n-ar fi ajuns în Capitala țării, Revoluția ar fi rămas la stadiul de proiect, cel mult o rebeliune de provincie, repede înăbuşită... Nu a fost însă cazul. Cu toată supravegherea şi chiar persecuțiile la care erau supuşi revoluționarii bucu­reşteni (C. A. Rosetti a fost arestat cu cîteva zile înainte de izbucnirea in­su­recției din Capitală – el se va evidenția ca principalul organizator, casa sa fiind cartierul general al conspiratorilor ; cei patru frați Golescu, fiii marelui Dinicu, Nicolae, Ştefan, Alexandru şi Radu, plus vărul lor, Ale­xandru G. Golescu-Negru, zis şi Arăpilă, fiul gramaticianului Iordache, fratele lui Dinicu, şi prietenul de suflet al lui Bălcescu, frații Ion şi Dumi­tru Brătianu etc.) şi cu toate manevrele prințului George Bibescu (1842 – 1848), « lovitura » de la Bucureşti a reuşit ; aceasta grație, mai ales, ajutorului dat de ofițerii mini-armatei Principatului (recreată în 1830 de regimul regulamentar, la peste un secol de cînd fusese dizolvată de către otomani; armata număra numai şase tunuri, câteva mii de oameni, nici un general, doar doi colonei care, însă, mai târziu, s-au dovedit a fi contra-revoluționari…).
La 11 iunie, după numai trei ore de mişcare, către ora 9 seara, prințul, văzînd că a pierdut sprijinul militarilor, s-a resemnat să semneze Procla­mația citită cu două zile înainte la Islaz, devenită, acum, baza pentru viitoarea Constituție preconizată. Afişată şi distribuită prin Bucureşti, în forma, cam stîngaci tipărită de Heliade, în imprimeria sa de la Obor, populația, ieşită în masă în stradă, şi-o smulgea din mîini. Revoluția a învins ! Cu semnătura lui Vodă, se părea că se merge către o monarhie constituțională. De fapt, va deveni o reproducere, la scară redusă, desigur, a revoluției din februarie de la Paris, şi chiar o sinteză a Revoluțiilor Euro­pene. Bibescu, la sfatul consulului rus de la Bucureşti, va părăsi Bucureş­tiul pentru a dezavua mişcarea, în speranța de a o delegitima şi, deci, de-a o face să cadă. Zadarnică mişcare. Revoluția se va menține şi, dimpo­trivă, va fi realmente format, pe 14 iunie, noul guvern de tendință radicală numit, ca şi la Paris, Guvernul Provizoriu (în aşteptarea doritei normalități constituționale).