Avanpremieră
Dumitru Tepeneag
CAMIONUL BULGAR
Articol publicat în ediția Viața Românească 8-9 / 2009
De acord, trebuie să găsesc un subiect.
În definitiv, nu e chiar aşa de complicat. La o adică, pot chiar să-l împrumut, să-l iau dintr-un alt roman. Pot să mi-l aleg consultând un dicționar de opere, de pildă Le nouveau dictionnaire des oeuvres editat de Bompiani în colaborare cu Robert Laffont. Am aici subiecte căcălău numai că trebuie să citesc toate rezumatele prezentate în cele trei volume tipărite mărunt şi e chiar mai plictisitor decât să citeşti un roman... Sau să-l iau mai bine dintr-un film. Şi filme s-au realizat cu nemiluita. E drept, unele scenarii s-au inspirat tot din romane. De pildă, mi-aduc aminte de filmul ăla polonez, nu, cred că era ceh sau poate unguresc, am uitat, mă rog, n-are importanță naționalitatea actorilor, a regizorului, doar suntem în plină mondializare, îmi aduc foarte bine aminte că acțiunea se învârtea în jurul unui camion încărcat cu substanțe explozive, dinamită sau chiar nitroglicerină şi era condus de doi şoferi care luau cu schimbul volanul, era un film palpitant. Dar eu n-am nevoie de doi şoferi, unul mi-ajunge. Un şofer bulgar care transportă lăzi cu dinamită. Dinamită? Şi are vreo justificare pentru transportul dinamitei pe autorutele Europei? Are vreo patalama la mână? Acum îmi dau seama că Marianne avea dreptate: e important de ştiut ce conțin lăzile îngrămădite acolo, în spate, sub pânza coviltirului. Vameşii oricum or să vrea să ştie. Dar mai sunt vameşi acum după deschiderea granițelor conform acordului Schengen sau cum i-o fi zicând?...
Camionul era urmărit, nu de vameşi, ci de niste derbedei care se îmbătaseră şi aveau chef să se distreze. Era primejdios, dacă ciocneau mai tare camionul plin cu nitroglicerină, o substanță care explodează cât ai zice peşte... Nu mai ştiu cum se termina filmul, iar de celălalt film realizat de marea scriitoare Marguerite Duras nu mi-aduc prea bine aminte.Ca să fiu sincer nici nu l-am văzut. Am citit doar despre el. O femeie aştepta un camion. Şi pe urmă ? Parcă era şi un bărbat cu ea, un actor... Memoria mea se toceşte, se destramă pe zi ce trece, şi degeaba vreau eu să fac pe post-modernul, adică să rescriu ceea ce s-a mai scris deja,să-mi revizitez predecesorii, că nu mă țin baierile. Pentru asta ar trebui să fiu mai tânăr, să am memoria intactă şi să fi citit o grămadă de romane, iar eu n-am prea citit, iar cele câteva pe care le-am citit stau învălmăşite undeva în fundul memoriei mele care se reduce treptat ca o piele sagrinată de catâr. ... Asta am găsit într-un dicționar, eu nu cunoşteam decât expresia în franceză – peau de chagrin, da, bineînțeles, romanul lui Balzac, n-am uitat chiar totul.
Dar pe vremea lui Balzac nu existau camioane...
Afară plouă. O ploaie măruntă şi deasă. Aştept un telefon de la Milena care vrea cu orice preț să mergem să dansăm. Da, chiar aşa, să dansăm. A descoperit ea un salon de dans, se cheamă Georges et Rosy şi e frecventat mai ales de persoane mature ca ea sau mai mult decât mature... ca mine. Milena râde şi mă bate cu palma ei mică şi durdulie peste coapsă:
– Lasă, zice, că tu te tii bine, eşti în plină formă.
Doar nu sunt nebun s-o contrazic. E adevărat, cu femeile încă mă mai descurc... Dar cu literatura? N-am mai scris, în ultimii ani, decât articole de critică literară, cele mai multe acre şi răutăcioase. Am avut şi o rubrică pe care o tot mutam din revistă în revistă – Les frappes chirurgicales. Editorul meu nu vrea să mi le publice în volum, n-are chef să-şi ridice întreg Parisul literar în cap.O fi având şi el dreptatea lui.
– Scrie un roman, zice, şi ți-l public mintenaş.
pe nevastă-sa o chema Nina era foarte tânără şi nu vroia copii e prea devreme zicea nu vroia nici în ruptul capului se descurcase şi-şi făcuse rost de nişte pilule pe care le ascundea bine ca Tzvetan să nu le poată găsi îi plăcea să se drăgostească cu el dar nu-i suporta absențele îndelungate ştiu eu ce faci pe drum cum te curvăsăreşti în dreapta şi-n stânga toată lumea ştie că un camionagiu îşi găseşte câte o târfă prin toate oraşele prin care trece ştiu eu şi tocmai pentru că-i plăcea cu el în pat îi ducea lipsa
şi-i era greu să-l aştepte aşa că nu e nici o mirare că într-o bună zi şi-a găsit un hăndrălău tocmai la Sofia unde s-a dus să-şi cumpere o rochie Tzvetan i-a dat banii l-a găsit pe unul de la maică-sa din Zimnicea un român care pretindea c-o cunoaşte pe o verişoară de-a ei şi din vorbă în vorbă şi-a dat seama că nu minte ea nu mai ştia foarte bine româneşte căci era în Bulgaria de mult încă din şcoala primară când maică-sa fugise din România cu un bulgar de când murise Ceauşescu era un adevărat du-te vino peste Dunăre dar tot mai ştia câte ceva se descurca de altfel Vasile o rupea şi el pe bulgăreşte se înțelegeau de minune şi s-au dus la hotel
Ar fi trebuit să-l întreb în ce limbă să-l scriu. Franceza am început s-o uit de când n-am mai scris literatură în limba asta care se transformă cu fiecare generație, iar dacă scriu în română cine o să mă traducă... Mi s-a întâmplat ceva foarte dezagreabil de când sunt la Paris: mi-am dat seama că pe măsură ce asimilam franceza traducerile cărților mele nu mi se mai păreau la înăltime. Devenisem pretențios. Deşi eram conştient că pentru un traducător nu e uşor să-şi adapteze stilul la acela al autorului, mai ales când autorul vrea toată ziua bună-ziua să inoveze. Mă rog, exagerez şi eu... Mă laud! Traducătorul mi-e prieten. Iar editorul meu e un om minunat, ține la autorii lui, se îngrijeşte de ei ca o mamă, foarte puțini îl părăsesc, deşi pe-o mamă o părăseşti la un moment dat. Oricum, nu e el de vină că sunt nemulțumit de traduceri. Ar trebui să mă traduc eu însumi. Deşi toată lumea spune că un autor nu poate şi nici nu e bine să se traducă singur. E în stare să se îndepărteze într-atât încât să scrie un alt roman. Ei şi? Şi să fie mai prost decât cel inițial, glumeşte Paul, editorul. Nici nu sunt sigur că glumeşte... Nu ştiu de ce mă plâng. Milena publică la un editor mult mai important şi tot nu e mulțumită. E o uzină editura unde publică ea. Nu e mulțumită, deşi e desigur flatată că un editor atât de însemnat i-a acordat încredere. Vorba e că ar vrea să aibă mai mulți cititori. Şi oftează. Eventual să publice într-o colecție de buzunar. Şi eu aş vrea... Vrabia mălai visează! S-a măritat cu un francez, s-a străduit să învețe franțuzeşte. E ca şi mine: o scriitoare francofonă... Limba ei maternă, adică limba pe care nu reuțeşte s-o uite şi nu poate, orişice-ar face, să se debaraseze de ea, e slovaca. Milena are părul blond, dar pielea mai închisă la culoare decât a mea. Miroase frumos, a gutui.
acum nu la Nina se gândea Tzvetan ci la taică-său de care îşi amintea că era mai tot timpul plecat ca şi el dar taică-său nu era şofer de camion Tzvetan nu ştia exact ce era auzise tot felul unii ziceau că lucrase pentru poliția secretă se ducea deseori în Germania avea acolo un prieten sau mai degrabă un şef care semăna în mod straniu cu Putin oricum fotografia pe care Tzvetan a găsit-o printre hârtii şi acte într-unul din numeroasele paşapoarte purtând diferite nume după moartea lui în fotografia aia era cu Putin îşi zâmbeau unul altuia n-a arătat-o bineînțeles la nimeni avea un adevărat cult pentru taică-său pe care l-a văzut destul de puțin în viața lui şi care îl cam abandonase dacă a urmat totuşi liceul a fost datorită unei mătuşi care locuia la Sofia nu avea copii şi prinsese drag de el nici nu ştia dacă era sora lui Kiril aşa îl chema pe taică-său sau verişoara lui sau poate a Rumianei care murise aducându-l pe lume pe Tzvetan cert e că aflând de moartea lui Kiril s-a arătat foarte afectată a început să se tăvălească pe patul unde se întinsese să vorbească la telefon s-a rostogolit jos pe covor cu telefon cu tot
unii nu ezitau chiar să-l implice pe Kiril în complotul împotriva papei şi nu ca să-l condamne ci dimpotrivă şseful bisericii catolice nu prea era iubit în Bulgaria unde toți în afară de turci erau ortodocşi
dar asta era prea de tot pe cel care trăsese cu pistolul era turc îl chema Mehmet Ali-Acga şi nu s-a dovedit că ar fi avut complici ba mai mult se pare că CIA l-a manipulat ca să arunce oprobiul pe țările din est
Tzvetan a citit şi o carte care trata despre complot
se uita pe fereastră la capătul pajiştei din fața casei curgea un pârâu zilele trecute plouase aşa că apa crescuse puțin era ceva mai multă decât de obicei în perioadele de secetă firul apei abia se vedea mascat de vegetația care cât de cât rezistase se strecura printre pietre şi bolovani Catherine se repezea atunci spre pârâu să caute melci nu mai găsea decât cochiliile lor muriseră de căldură
ieşea din casă în picioarele goale maică-sa plecase pe bicicletă după cumpărături iarba era umedă se îndrepta către platanul cel bătrân îi plăceau copacii scorburoşi acolo găsise zilele trecute ariciul pe care l-a luat cu ea în pat
ai să te înțepi în ace a țipat maică-sa când s-a trezit dimineața nu l-a mai găsit a plâns a refuzat să mănânce
lasă ai să găseşti altul e plin de arici
Victor i-a făcut o casă mică din lemn pentru arici iar acum în fiecare dimineață îi caută pe sub copaci sau în tufişurile care o zgâriau fără milă
Da, bărbatul era chiar Depardieu. Aşezată în fața lui, la o masă din cafeneaua aceea cam prăpădită, undeva într-o mahala, Marguerite îi citea un scenariu, scris la modul condițional. Iar Depardieu părea interesat, ceea ce fie vorba între noi e destul de puțin credibil:cred că se gândea la soiul de vin pe care avea să-l bea după ce termină de turnat scena. Nu era un film pentru el! Asta în mod sigur... Era cu alte cuvinte un film care nu există decât în proiect. Pentru mine, iată ceva într-adevăr interesant: să descrii un proiect, să-l comentezi. Pe ici pe colo totuşi, câteva imagini. Secvențe cu camionul şi omul care îl conduce. Lângă el o femeie. Ba nu, le încurc, confund cu alt film, nu e o femeie, e tot un bărbat, un al doilea şofer. Femeia ar urma să facă auto-stop. Deocamdată pare să fie într-o cafenea, aşteaptă. Afară bate vântul. Camionul e enorm. Îmi place. Ar trebui să-i spun şi Mariannei că îmi place. Uite că în sfârşit îmi place...
– Cine îți place?
– Camionul lui Marguerite Duras...
Îi dau din nou telefon Marianei, dar n-o găsesc şi-atunci – ce să fac? – încep să-i scriu o altă scrisoare:
... Marianne, nu înțeleg de ce eşti atât de furioasă... Mi-ai închis telefonul în nas. Aşa eşti tu, te încingi repede, ştiu. Îți sare muştarul! Iar telefonul nu e instrumentul cel mai potrivit pentru ca între oameni să domnească pacea şi armonia. Auzi vocea dar nu-i vezi celuilalt şi chipul, ochii. Informația e incompletă. Tu ştii foarte bine că nu pot să vorbesc la telefon. Sunt de-a dreptul handicapat. Recunosc. Nu pot să vorbesc, tind să devin monosilabic, abia aştept să se termine convorbirea. Oricâte eforturi aş face până la urmă devin nepoliticos.Aşa că prefer să-ți scriu. Bineînțeles, când îmi dai telefon mă bucur să-ți aud vocea, dar aş vrea şi să te văd. Înțelegi... Faptul că nu te văd mă blochează. Îmi pare rău, dar nu mă pot obişnui cu instrumentul ăsta. Sunt scriitor, nu sunt orator.
Şterg ultima propoziție care e de un ridicol absolut.
Iată de ce îți scriu. Aş vrea să mă ajuți să găsesc un subiect. Ai dreptate, când te apuci să scrii un roman trebuie să ai deja în cap o istorie; chiar dacă după aceea o mai schimbi, o mai aranjezi pe ici pe colo. Şi-atunci
m-am gândit că cel mai simplu ar fi să iau o istorie care există deja, povestită pe îndelete de un romancier serios, unul din secolul al XIX-lea. Balzac a scris o grămadă de istorii dar ori le-am uitat, ori nici nu le-am citit vreodată. Mai țin minte Madame Bovary. Ştiu, nu e de Balzac. Nici chiar aşa... Madame Bovary e Flaubert sau invers: Flaubert e Madame Bovary. Balzac nu ştiu cine e... Vreau să spun că nu ştiu cu care personaj s-ar putea identifica în aşa măsură încât să spună că e chiar el... În sfârşit, bat apa în piuă, ar trebui să mă opresc.
Nu e ceva nou pentru tine dacă îți spun că nu mi-a plăcut niciodată să citesc romane. Am scris câteva, pentru că nu ştiam să fac altceva. Ai să spui că alea nici nu sunt romane ce-am scris eu până acum; nici măcar ultimele în care m-am străduit să mă apropii cât mai mult de cititori.
N-am prea reuşit, aveți dreptate: şi tu şi cititorii. Măcar tu ai fost şi personaj, asta te-a enervat şi mai tare. Nu sunt geloasă, mi-ai spus. Nu-mi pasă ce zice lumea. Nu ştiu dacă e chiar aşa. Ce te-a enervat cel mai mult – şi pe bună dreptate! – e că am exagerat povestind aventurile mele extraconjugale: pe unele pur şi simplu le-am inventat. Crede-mă... Recunosc că nu trebuia să scriu la persoana întâi. Dar m-am luat şi eu după scriitoarele care sunt azi la modă. Am avut-o drept model pe Christine Angot. De ce râzi? Nu mă crezi? Sigur, nu am talentul ei. Şi poate ea chiar a trăit tot ce povesteşte, mai ales în ultimul roman, ştii ăla cu cântărețul căruia îi plăcea s-o fută... pe la spate confundând cu deliciu cele două găuri. Iartă-mă, ştiu că nu-ți plac cuvintele crude şi nici nu se potrivesc cu vârsta mea înaintată. Când eram tânăr erai mai îngăduitoare.Căci atunci eram în stare nu numai să le rostesc, pe când acum... E adevărat, acum aş avea nevoie de un context cât de cât poetic ca să treacă, să pot trece de la una la alta. Poezia e ca alifia ... De acord, şterg imediat.
Mi-ai spus într-o zi că ar fi timpul să încetez această activitate care mi se potriveşte tot mai puțin odată cu înaintarea în vârstă. Pur şi simplu să nu mai scriu. Mai precis, să mă mulțumesc să scriu articole prin ziare şi reviste, aici sau în România. Ori dacă vreau ficțiune să scriu nuvele cum scriam în tinerețe. M-am gândit foarte serios la vorbele tale. Nu erau spuse în vânt. Totuşi n-am fost în stare să-ți urmez sfatul. M-am împrietenit de curând cu un scriitor slovac, unul Milan. Sau poate Milen. Nu ştiu, Milen sau Milan, o să-l mai întreb o dată. Nu, nu e vorba de Kundera, nu se uită Kundera la mine: e prea celebru.Mâine poimâine o să intre şi la Academie... Academia franceză, bineînțeles. N-a intrat şi Bianciotti !... Nu ştii cine e Bianciotti. Nu-i grav, n-ai pierdut nimic. Pe Milen l-am cunoscut la salonul cărții. E slovac, dar de câțiva ani scrie în franceză. Ca şi mine... Mă rog, eu nu mai scriu în limba asta decât, destul de rar, articole în ziare, cronici literare sau cum vrei să le numeşti, dar am scris cu mulți ani în urmă. În orice caz, aşa i-am spus: că şi eu sunt scriitor francofon, ca şi el. A râs. Ce înseamnă scriitor francofon, m-a întrebat. Păi un scriitor care vorbeşte şi chiar scrie în limba franceză. Şi un scriitor francez? N-am ştiut ce să spun. Ai înțeles... El se crede scriitor francez şi socoteşte că francofon e o categorie de anticameră. Ce fel de categorie? am întrebat eu. Şi am râs, pentru că de fapt înțelesesem foarte bine unde bătea. Sigur, francezii sunt foarte naționalişti, mă rog, poate nu ăsta e termenul cel mai potrivit... Hai să zicem că sunt nombrilişti. Pretențioşi cu ceilalți, cu cei care nu au franceza drept limbă maternă. N-au supt-o o dată cu laptele mamei, cum zicea nu ştiu cine. Dar nu e normal? Atâtea secole de literatură franceză! Şi ce literatură! Ce mari scriitori au avut! Şi mai au chiar şi acum... Gândeşte-te la Beigbeder sau la o scriitoare ca... Camille Laurent.
Milen a râs cu poftă dându-şi capul pe spate. E blond şi destul de grăsuț. Îi stă bine. Pielea o are totuşi ceva mai închisă la culoare decât mine. E drăguț...
Dar mă întind la vorbă şi n-aş vrea să te enervez. Dacă am fi vorbit la telefon, mi-ai fi închis până acum de mai multe ori telefonul în nas. Acum eşti silită, fie şi din pură curiozitate, să citeşti până la capăt. Ce altceva ai putea să faci? Să rupi scrisoarea? S-o faci ghemotoc şi s-o arunci în coşul de hârtii... Dar nici nu țin să mă întind prea mult. Oricum ai înțeles ce vreau, unde vreau să ajung: să mă ajuțti să găsesc un subiect. Tu ai citit o grămadă de romane, mai ales anglo-saxone, romane unde se întâmplă o grămadă de lucruri palpitante. Iar memoria ta e încăpătoare şi fidelă. Nu ca a mea. A mea e vraişte.
Drum bun în continuare. Şi să te întorci sănătos, a spus bătrâna cu vocea ei gravă şi hârâită. Tzvetan o privea de sus din cabina camionului. Rămâi cu bine! Şi a pornit motorul. După ce-a rulat vreo câțiva kilometri buni s-a uitat în dreapta lui şi a văzut umbrela rezemată de spătarul scaunului de piele: avea aceeaşi culoare ca şi spătarul şi din cauza asta probabil că n-a remarcat-o mai devreme. Şi-acum ce să facă? Doar n-o să se întoarcă din drum pentru o amărâtă de umbrelă. În primul rând că e periculos, chiar dacă nu e pe autostradă. Iar satul următor unde ar putea să întoarcă fără pericol e încă departe. Bătrâna avea probabil nevoie de umbrelă. De aceea a şi luat-o cu ea. Totuşi e greu de presupus că a rămas acolo unde s-a dat jos din camion, să-l aştepte. Să fie sănătoasă! Acum dacă se gândeşte mai bine i se pare chiar puțin suspect personajul. Din cauza broboadei nu i se vedea foarte bine fața, doar nasul pe care îl avea destul de mare şi ochii cam vicleni. De altfel, n-a privit-o decât o dată drept în față. Şi trupul îl avea mare, ciolănos, de bărbat. Poate că nici nu era femeie. Tzvetan zâmbi şi apăsă pe accelerator. Depăşi un TIR, pe urmă un alt camion ceva mai mic, acoperit cu o prelată verde, deşi nu era un camion militar; în spate rămăsese neacoperit un spațiu destul de mare: înăuntru i se păru că vede, puse frumos unul peste altul, coşciuge, da, era aproape sigur, camionul era încărcat cu coşciuge. După ce îl depăşi îşi reluă locul pe dreapta. Din față se iviră mai multe automobile, înşirate unul după altul. Poate o delegație oficială. Deşi banalizată, maşina din frunte, cea care deschidea calea, era pesemne o maşină a poliției.
Se uită din nou la umbrelă. Cum să fie bărbat! Avea o fustă lungă, neagră, iar în sus un fel de hanorak de culoare prunei. Şi broboadă, tot neagră. Nu-şi aducea aminte ce avea în picioare. Nu-i văzuse pantofii. Poate că avea cizme... Iar zâmbi. Camionul cu coşciuge revenea în dreptul lui. Era condus de un bărbat gras, cu mustăți mari, pe oală. Şoferul coşciugelor râdea. Îi făcu semn cu mâna. Râdea de-a binelea.Tzvetan acceleră şi el. Se încinse o cursă în toată regula.
Dupont îşi vâra capul între picioarele ei şi rămânea acolo minute în şir nu era neplăcut dar la un moment dat ea ar fi vrut şi altceva îi mângâia capul chel ceafa umerii mai jos nu reuşea să ajungă îi strângea capul cât putea între coapse şi-i simțea maxilarele cum i se mişcă în ritm cu limba gâfâia să nu se sufoce dracului hai vino ajunge vino sus între țâțe era mare gras se sălta greoi şi bolborosea nu se ştie ce avea gura băloasă şi nu îndrăznea s-o lipească de unul din sfârcuri să-l sugă apoi de celălalt ea îi prindea pula şi coaiele în căuşul mâinii avea o pulă babană dar cam molâîe femeia făcea tot ce trebuia făcut şi degeaba bărbatul n-o putea pătrunde ce-i drept ea ştia că e cam strâmtă Dupont se enerva cumplit chiar şi unii clienți se plângeau aşa că până la urmă a dat-o pur şi simplu afară
Durand deşi mai în vârstă după multe strădanii uneori reuşea să intre şi-atunci răcnea victorios şi se prăbuşea peste ea îşi înfunda capul între țâțe şi ejacula
Da, mă rog, un monolog e altceva decât o scrisoare, iar romanul e o artă a complexității... .Nu se poate spune că asemenea locuri comune n-au şi ele un rol: citarea lor lungeşte textul, îl diluează şi-l fac mai lizibil.Cititorul e fericit că înțelege gândirea profundă a scriitorului, ba chiar participă la difuzarea ei, îi spune nevestei sau prietenului:
– Ştii, romanul e arta complicațiilor. Stai, nu aşa... E arta...
– A complicațiilor? se miră prietenul sorbind liniştit din halba de bere.
– Ba nu. A complexității, dom’le. A complexității... Înțelegi?
– A complexității, sigur...
La fel şi cu punctuația. Chiar dacă e agreabil să scrii fără punctuație, chiar dacă lipsa punctuației poate avea o justificare în cazul monologului, e mai sănătos ca scriitorul să nu abuzeze.Să facă bine să se gândească la cititor.Adică la însuşi Tzvetan care pare să nu fi urmat decât şcoala primară. A făcut şi liceul? Foarte frumos! Dar câte cărți a mai citit după aceea? Şi ce fel de cărți? Ar fi şi greu să citească la volan... Ascultă muzică, asta da... Iar când face o haltă, de preferință într-un oraş, într-o comună ceva mai mare, atunci vă dați seama şi dv. că se dedă la alte distracții decât cititul.
Îi plac femeile, iar femeile îl plac. Şi cum să nu-l placă: i-ați văzut bicepsii, pectoralii, grumazul, ochii negri, uleioşi, pantalonul mulat pe cracii muşchiuloşi, atât de strâmți încât organul genital îi iese puternic în relief părând mai proeminent decât la alții. Femeile sunt sensibile la aceste semne exterioare? Nu ştiu... Probabil. Ce-i drept, un risc există întotdeauna. Poți să te înşeli şi să cazi peste un bleg, peste un papă-lapte. Nu poți merge niciodată la sigur... Trebuie să asociezi aceste semne exterioare cu comportarea generală a masculului. Dacă acesta nu are ezitări, vine direct către țintă înseamnă că nu are nici complexe, nu se teme să respecte codul străvechi care de fapt nu s-a prea schimbat în esența lui. Deşi nu încape nici o îndoială că femeia de fapt face alegerea, ea e silită să se prefacă uşor speriată, ezitantă, iar bărbatul trebuie să insiste, n-are încotro: ăsta e jocul...
Cu Milena nu s-a întâmplat aşa, nu m-am dus eu direct către ea, a venit ea... Mă rog, a fost ca şi cum ar fi venit ea, en marche arrière...
Mă aflam la un cocteil dat în cinstea nu ştiu cărei scriitoare care luase premiul Femina. Luna trecută, în octombrie. Mă duc rar la cocteiluri, acolo am nimerit absolut din întâmplare: mă întâlnisem pe stradă cu un critic, un jurnalist care scrie mai ales critică literară, un lingău, nu are nici condei nici şira spinării, scrie aproape numai despre autorii a doi editori, probabil că ăştia îi vâră în buzunar din când în când un plic cu câteva bancnote, mă rog, nu pot să jur.
– Hai la cocteil, a zis.
– Ce cocteil, n-am chef.
– În cinstea lui Mme Cutare. Se mănâncă şi mai ales se bea bine.
M-am dus. Era deja lume multă. Am văzut şi câtiva scriitori POL. Unii s-au prefăcut că mă recunosc.Dar nu prea reuşeau să-mi pronunțe numele. Francezii sunt handicapați în fața numelor străine. Chiar şi numele engleze sau americane le pocesc. Adică le pronuță à la française. Asta
le-a rămas de pe vremea când peste tot se vorbea franceza. Şi mai e şi din cauza accentului. Nu e numai vina nombrilismului acut care acum e ridicol ca un joben pe capul unuia care a rămas în maiou. Nu ştiu dacă e bună comparația, e mai degrabă hazlie decât ridicolă. În sfârşit, nu contează.
Discutam deci cu un autor POL foarte simpatic, despre care scrisesem mai multe articole laudative – n-a trebuit să fac prea mari eforturi pentru asta, adică chiar îmi plăcea! – îmi mărturisea că şi el joacă şah şi ce-ar fi să jucăm o partidă. I-am zâmbit binevoitor. Scriitorii joacă şah cu picioarele. Deşi ăsta, fiind de origine rusă, poate că totuşi sângele apă nu se face... Am mormăit a încuviințare şi am dat duşcă paharul de vodcă. L-a dat şi el pe-al lui şi s-a îndepărtat. Rămas singur, ce era să fac, m-am dus la barman să mi-l umple din nou. Vodcă mai era, doar şampania se cam isprăvise. În fața mea, întinzând paharul, era o femeie blondă, care s-a întors şi m-a privit cu ochii ei albaştri, brusc întrebători. Avea pomeți puternici, slavi. În jur de patruzeci de ani.
– Nu mai e şampanie, a zis ea.
– Nu-mi pasă, nu-mi place şampania.Eu aş vrea puțină vodcă.
Mi-a luat paharul din mână şi l-a întins ea barmanului. Vodcă! Pentru ea, la fel. Întinzând paharul s-a cambrat şi m-a atins cu fundul care nu era foarte mare dar bine scos în evidență şi dur, muschiulos. Şocul ăsta a declanşat în mine o mică reacție chimică, sângele a coborît fulgerător în partea atinsă şi cum ea rămăsese uşor aplecată aşteptând ca barmanul să se hotărască să umple cele două pahare a simțit transformarea, ba chiar a încurajat-o proptindu-şi zdravăn fesele de locul cu pricina care acum gâlgâia de sânge.
Am dat duşcă vodca din pahare şi am ieşit amândoi pe uşă: ea pretindea că locuieşte în apropiere, pe o stradă învecinată.
şi-a ridicat atât de sus fesele încât bărbatul fără să vrea şi luat de avânt s-a înfipt ceva mai jos nu-i nimic e bine şi-acolo a şoptit ea şi avea un foarte mic accent slav dacă începi să vorbeşti o limbă la vârsta de doisprezece sau de treisprezece ani am citit asta undeva sau mi s-a spus oricât
te-ai strădui tot nu poți să scapi de accent ori trebuie să ai o ureche muzicală perfectă deşi chiar şi atunci e greu coardele vocale sunt gata formate gâtlejul întreg
nu acum imediat du-te şi te spală şi m-am dus
De când e la New York, Marianne e din ce în ce mai leneşă la scris. Nici înainte nu era ea o grafomană. Spunea: eu prefer să citesc... Invers decât mine. Adică nu ştiu... De fapt, eu preferam să fac amor. Îmi place cu tine, spunea Marianne. E adevărat, pentru asta e recomandabil să fim cât mai aproape unul de altul, eventual într-un acelaşi pat.
Nu mai face pe firoscosul!
Nu scrie, aşa că pune mâna pe telefon şi mă sună uneori chiar şi în mijlocul nopții, având scuza decalajului orar pe care nu ştie să-l calculeze. E o diferență de şase ore, îi spun fără să-mi fac mari iluzii, mai ales că replica ei dezarmantă: Asta e părerea dumitale?...
Astă noapte abia mă întorsesem acasă, abia închisesem uşa când a sunat telefonul.
– Te-am sculat din somn ? mă întreabă.
– Citeam...
– Citeai ?
– Da, ce te miri aşa... Nu puteam să adorm.
– Atunci nu te deranjez prea tare...
– Nu, dar aş vrea să beau un pahar de apă că mi-e foarte sete.
– Când citeşti ți se face sete?
– Păi da, mi se întâmplă.
– Şi ce bei când ți-e sete?
– Cum adică?
– Whisky sau vodcă ?
– Tu de-aia îmi telefonezi la două noaptea să mă întrebi ce băutură prefer?
– E două noaptea?
– Aici da...
– Şi eu care m-am sculat cu noaptea în cap ca să nu te deranjez...
Nu-mi dau seama exact dacă e ironică, aşa, mai mult sau mai puțin gratuit – pentru ea ironia ține loc de umor – sau e geloasă, bănuieşte ceva, nici ea nu ştie ce. Asta e faza cea mai interesantă a geloziei, când nu ştii exact de ce eşti gelos...
– Hai, culcă-te la loc.
– Nu mai pot, mi-am făcut o cafea.
– Nu e bine...
– Ți-am dat telefon şi mai înainte. Nu erai acasă...
– Tot ce se poate, am fost la un cocteil.
– Ți-am telefonat acum o jumătate de oră.
– Eram probabil la closet.
– Înseamnă că eşti bolnav. Ai diaree, trebuie să iei ceva...
– De ce spui asta?
– Pentru că țti-am telefonat şi-acum o oră. Tot la closet erai?
Tac câteva clipe. Tuşesc. Mi-e foarte sete. După vodcă şi după toate câte am făcut în noaptea aceea...
– Cu asta îți pierzi tu timpul? În loc să te odihneşti. E periculos să-ți pierzi noaptea în felul ăsta când eşti în tratament. Ştii foarte bine! Ți-a spus şi doctorul...
La capătul celălalt al firului nu se mai aude nimic. Nu cred că a închis, aş fi auzit ceva, un țăcănit, un zgomot cât de mic. A lăsat telefonul deschis pe noptieră sau pe pat sau poate pe masa din bucătărie şi s-a dus în altă cameră. Ştiu că stă la o prietenă, o cheamă Laura, ba nu, Laura nu stă la New York, nu mai ştiu unde locuieşte.
Marianne a plecat cu vreo două săptămâni în urmă pentru un tratament pe care nu-l putea face în altă parte. În medicină, toată lumea spune, tot americanii sunt cei mai tari. Nu m-am dus cu ea când a început tratamentul, aveam o lectură la Bruxelles. Acum îmi pare rău... De ce îmi pare rău? Pentru că am nevoie să-mi plasez interlocutorul într-un loc concret şi cunoscut. Oricum, nu-mi place să vorbesc la telefon, pentru că nu-l văd pe celălalt. E şi mai groaznic, dacă nu-mi pot imagina nici locul de unde vorbeşte... Există telefoane la care vezi imaginea celui cu care vorbeşti. Sau nu există ? Păi aşa mi s-a spus. O să-i sugerez să-şi cumpere unul, deşi nu sunt sigur că e o bună idee: o să vrea să-mi cumpăr şi eu unul la fel. Şi-atunci să te ții, o să sune telefonul în draci la orice oră din zi şi din noapte. Nu cred că fac o afacere...
Chiar Dupont a întrebat-o dacă făcuse balet la şcoală şi ea a răspuns că da, dar nu la şcoală, părinții au înscris-o la un curs de dans, erau acolo fete între 8 şi 14 ani. Nu prea îi plăcea...
– Prinde-te de bară, i-a poruncit Dupont.
Catherine şi-a încleştat mâinile pe bară şi a prins să se rotească ținându-se cu brațele amândouă, apoi cu unul singur, un picior îndoit grațios şi împins îndărăt. Dupont părea mulțumit.
– Acum scoate-ți sutienul.
Avea sânii cât nişte pepeni galbeni mai mici şi mai ovali decât de obicei sau, mai bine zis, ca nişte pere. Doar uşor țuguiate. Mai târziu a văzut un tablou la Luvru, a intrat aşa, într-o doară, într-o duminică după-amiază, un tablou al lui Tizian,şi într-adevăr asemănarea era izbitoare. Lui Dupont îi luceau ochii. A aşteptat mai multe zile până să se culce cu ea. N-a sărutat-o, n-a mângâiat-o, ea i-a luat-o în gură: o avea destul de mare, dar cam moale, iar sexul ei nu era foarte primitor. De cele mai multe ori nu intra deloc. Ar fi fost probabil necesare preliminarii mai lungi decât avea el răbdare şi decât obişnuia cu celelalte fete.
Dupont se ținea în mâini deasupra ei şi nu îndrăznea să-i atingă sânii cu gura, să-i sugă ori măcar să-i sărute. Nu se ştie de ce stângăcia sau nerăbdarea asta a lui o înduioşa, îl trăgea spre ea, îi lipea capul de sâni
şi-atunci el ejacula imediat năclăindu-i flocii cu sperma care ajungea până la buric.
– Acum cu mâinile amândouă scoate-ți şi chiloții. Foarte bine...
Vocea lui, la început puternică, se stingea pe măsură ce Catherine îşi scotea sutienul, apoi şi chiloții. Asta dimineața, la antrenament. Seara, aplauda entuziast la rând cu ceilalți, cu consumatorii. Muzica se oprea şi toată lumea îi admira corpul bine proporționat şi pe toți îi încânta, îi uimea blănița ei de floci neagră şi stufoasă care ieşea ca o coadă de vulpe din fofoloancă.
În primele zile, clienții se îngrămădeau la uşa ei. Se îmbrânceau. Îşi aruncau priviri veninoase. Atât de nerăbdători erau s-o cunoască. I se dusese buhul. Dar faptul că era greu penetrabilă i-a îndepărtat pe mulți, căci li se părea ca un fel de umilință să n-o poată pătrunde. Până la urmă, tot mai puțini i-au rămas clienți, puțini dar fideli şi entuziaşti. Erau, de ce să n-o spunem, mândri că făceau parte dintre cei care reuşeau. Formau un fel de club. Un englez care se credea plin de umor l-a botezat Woodcock Association. Nu ştiu dacă făcea şi el parte...
Durand a mărit tariful. Dar tot i se părea că e o proastă afacere: cu ea câştiga mai puțin decât cu altele care nu aveau clasa ei, dar puteau fi pătrunse cu uşurință şi-şi terminau treaba mai repede. Mult mai repede...
Într-o seară, unui client, după ce a intrat în ea cu multă insistență şi alifie, i-a rămas acolo organul captiv. Penis captivus! E o chestie care se întâmplă foarte rar... Cu cât trăgea disperat încercând să iasă, cu atât ea se contracta, iar pereții musculoşi îi strângeau pula ca într-o menghină.
– Sărută-mi sânii, striga Catherine. Suge-i, muşcă-i...
Se mişca în toate sensurile, se contorsiona, încerca disperată să se desfacă. Degeaba. Au dat alarma, a venit patronul însuşi, mătăhălosul Durand, care a început să tragă înşfăcându-l pe client de cur. A venit şi un client care se pretindea doctor.
– Penis captivus! Penis captivus!
Catherine plângea, clientul înjura de mama focului şi cerea banii îndărăt.
– Trebuie o injecție, a zis pretinsul doctor care încă nu avusese timp
să-şi tragă pe el pantalonul.
Catherine n-a rămas mult timp la Vertige d’amour. După câteva luni ponta din nou la şomaj.
„ Rien n’est vrai dans le réel” spunea Marguerite Duras.
Încă un loc comun?
Şi-a cumpărat un ordinator portabil, unul foarte mic, să-l poată ține pe genunchi. De fapt, când conducea îl aşeza pe bancheta de alături şi, din când în când, trăgea cu coada ochiului ori mâna dreaptă i se abătea repede peste clape – era deja plasat pe Google – şi bătea, de exemplu, cuvântul camion...
Glumesc.
I-am trimis primele pagini Mariannei. Cam devreme, a spus ea când am anunțat-o la telefon că le va primi.
– Păcat că nu ai şi tu acolo un ordinator cu internet.
– Ce să fac cu el?
– Am putea comunica mai uşor...
Peste numai trei zile mă sună din nou.
– Cum ? Le-ai şi primit? mă mir eu prosteşte.
– Poşta americană e rapidă.
– Mă rog..Şi... ai citit?
– Le-am citit, bineînțeles.
– Nu e textul definitiv. Înțelegi?
– Mai bine...
– Ce vrei să spui?
– Uite ce e... Ți-o spun în interesul tău. Aş vrea să nu te superi.
– Spune o dată!
– Ar trebui să nu mai scrii romane.
– Dar ce să scriu ?
– Să scrii nuvele.
– Am scris destule nuvele când eram tânăr.
– Sau schițe... Texte de două-trei pagini. Sau, şi mai bine, poeme, poeme cât mai scurte, hai-ku-uri...
– Exagerezi!
– Bineînțeles că exagerez. Ca să fiu mai convingătoare.
– Dar ce-mi reproşezi ? Concret...
– Eşti plin de tot felul de repetiții.
– Repetiții?
– Da, da...
– Asta e scriitura mea... Muzicală! Tu nu ştii?
– Cred că exagerezi puțin cu chestia asta, cu muzica... Vai de capul cititorului. O să aibă impresia că citeşte mereu acelaşi text. Că se învârte în cerc...
– Foarte bine.
– O să-şi închipuie că ai uitat ce-ai scris şi de aceea ai scris încă o dată. Nu se gândeşte cititorul la muzică... El şi-a cumpărat un roman. A dat bani pentru că-i place literatura, nu muzica. Înțelegi? De ce să-l contrariezi? Dacă vrea muzică, ascultă muzică... Îşi cumpără discuri. E simplu.
– Da, e simplu.
– Romanul e o artă a complexității, a spus marele romancier Kundera. Dar nu e muzică...
– Văd că şi tu te repeți...
– Mă repet ca să-ți intre în cap.
De data asta am închis eu telefonul.
Mă duc furios în fața ordinatorului. Caut pasajele cu pricina şi şterg, de pildă, „i-ați văzut bicepsii, pectoralii, grumazul, ochii negri, uleioşi, pantalonul mulat pe cracii musculoşi, atât de strâmți încât organul genital îi iese puternic în relief părând mai proeminent decât la alții. Femeile sunt sensibile la aceste semne exterioare... ”. Poate că are şi Marianne dreptate. N-o să fac din romanul meu un fel de Bolero al lui Ravel... Deşi la urma urmei ar fi amuzant. O să mă mai gândesc...
După ce-am transpirat dansând – tango, bineînțeles, altceva nu prea ştiu – ne-am dus la un local de strip-tease. Ne-am aşezat la o masă cât mai aproape de locul desfolierii… Milena a apreciat găselnița mea şi a zis c-o să folosească expresia în romanul la care scrie în momentul de față. Tu
ce-ai mai scris, mă întreabă ea cu oarecare neglijență, de parcă nici nu aştepta vreun răspuns. Aşa că n-am răspuns.Ştiu precis că nu mi-a citit decât o singură carte şi probabil că nici pe aia n-a terminat-o, deşi s-a lăudat că a scris despre ea. Unde? În ce ziar ? Nu aici, în Slovacia…
Mi-a pus din nou întrebarea, iar de data asta s-a uitat la mine zâmbind.
– Nu scriu…N-am chef de scris.
– Nu-i nimic, m-a încurajat ea. Nici n-are rost să scrii tot timpul.
Şi m-a mângâiat pe obraz.
În momentul acela, pe scenă a apărut un arici. Uite un arici, s-a entuziasmat Milena. Ariciul înainta destul de repede pentru un arici. Se îndrepta către mijlocul scenei. Când a ajuns lângă bară, s-a oprit, s-a întors către public şi a rămas nemişcat câteva clipe. O fată blondă îmbrăcată cu o fustă roşie şi o bluză albă de mătase s-a năpustit pe scenă de parcă ar fi fost în urmărirea ariciului. Aici erai! a exclamat fata şi a îngenuncheat acolo, lângă arici. A început să-l certe. Nimeni n-a râs.
Nu eram în sală decât cinci sau şase persoane, dintre care o singură femeie. Milena se uita după chelner. Cu brațele amândouă ridicate, le agita ca să atragă atenția.
– Eu nu vreau şampanie, a zis ea către mine.
– Nici eu…
Fata cea blondă a luat ariciul în brațe şi a ieşit cu el de-a-ndăratelea bombănind nu ştiu ce. Chelnerul n-a fost prea mulțumit că am comandat vodcă. Dar ne-a adus-o. Pe urmă a revenit pe scenă fata, dar fără arici, şi a început să se dezbrace.
(Fragment din romanul omonim, în curs de apariție)
DUMITRU ȚEPENEAG
În definitiv, nu e chiar aşa de complicat. La o adică, pot chiar să-l împrumut, să-l iau dintr-un alt roman. Pot să mi-l aleg consultând un dicționar de opere, de pildă Le nouveau dictionnaire des oeuvres editat de Bompiani în colaborare cu Robert Laffont. Am aici subiecte căcălău numai că trebuie să citesc toate rezumatele prezentate în cele trei volume tipărite mărunt şi e chiar mai plictisitor decât să citeşti un roman... Sau să-l iau mai bine dintr-un film. Şi filme s-au realizat cu nemiluita. E drept, unele scenarii s-au inspirat tot din romane. De pildă, mi-aduc aminte de filmul ăla polonez, nu, cred că era ceh sau poate unguresc, am uitat, mă rog, n-are importanță naționalitatea actorilor, a regizorului, doar suntem în plină mondializare, îmi aduc foarte bine aminte că acțiunea se învârtea în jurul unui camion încărcat cu substanțe explozive, dinamită sau chiar nitroglicerină şi era condus de doi şoferi care luau cu schimbul volanul, era un film palpitant. Dar eu n-am nevoie de doi şoferi, unul mi-ajunge. Un şofer bulgar care transportă lăzi cu dinamită. Dinamită? Şi are vreo justificare pentru transportul dinamitei pe autorutele Europei? Are vreo patalama la mână? Acum îmi dau seama că Marianne avea dreptate: e important de ştiut ce conțin lăzile îngrămădite acolo, în spate, sub pânza coviltirului. Vameşii oricum or să vrea să ştie. Dar mai sunt vameşi acum după deschiderea granițelor conform acordului Schengen sau cum i-o fi zicând?...
Camionul era urmărit, nu de vameşi, ci de niste derbedei care se îmbătaseră şi aveau chef să se distreze. Era primejdios, dacă ciocneau mai tare camionul plin cu nitroglicerină, o substanță care explodează cât ai zice peşte... Nu mai ştiu cum se termina filmul, iar de celălalt film realizat de marea scriitoare Marguerite Duras nu mi-aduc prea bine aminte.Ca să fiu sincer nici nu l-am văzut. Am citit doar despre el. O femeie aştepta un camion. Şi pe urmă ? Parcă era şi un bărbat cu ea, un actor... Memoria mea se toceşte, se destramă pe zi ce trece, şi degeaba vreau eu să fac pe post-modernul, adică să rescriu ceea ce s-a mai scris deja,să-mi revizitez predecesorii, că nu mă țin baierile. Pentru asta ar trebui să fiu mai tânăr, să am memoria intactă şi să fi citit o grămadă de romane, iar eu n-am prea citit, iar cele câteva pe care le-am citit stau învălmăşite undeva în fundul memoriei mele care se reduce treptat ca o piele sagrinată de catâr. ... Asta am găsit într-un dicționar, eu nu cunoşteam decât expresia în franceză – peau de chagrin, da, bineînțeles, romanul lui Balzac, n-am uitat chiar totul.
Dar pe vremea lui Balzac nu existau camioane...
Afară plouă. O ploaie măruntă şi deasă. Aştept un telefon de la Milena care vrea cu orice preț să mergem să dansăm. Da, chiar aşa, să dansăm. A descoperit ea un salon de dans, se cheamă Georges et Rosy şi e frecventat mai ales de persoane mature ca ea sau mai mult decât mature... ca mine. Milena râde şi mă bate cu palma ei mică şi durdulie peste coapsă:
– Lasă, zice, că tu te tii bine, eşti în plină formă.
Doar nu sunt nebun s-o contrazic. E adevărat, cu femeile încă mă mai descurc... Dar cu literatura? N-am mai scris, în ultimii ani, decât articole de critică literară, cele mai multe acre şi răutăcioase. Am avut şi o rubrică pe care o tot mutam din revistă în revistă – Les frappes chirurgicales. Editorul meu nu vrea să mi le publice în volum, n-are chef să-şi ridice întreg Parisul literar în cap.O fi având şi el dreptatea lui.
– Scrie un roman, zice, şi ți-l public mintenaş.
pe nevastă-sa o chema Nina era foarte tânără şi nu vroia copii e prea devreme zicea nu vroia nici în ruptul capului se descurcase şi-şi făcuse rost de nişte pilule pe care le ascundea bine ca Tzvetan să nu le poată găsi îi plăcea să se drăgostească cu el dar nu-i suporta absențele îndelungate ştiu eu ce faci pe drum cum te curvăsăreşti în dreapta şi-n stânga toată lumea ştie că un camionagiu îşi găseşte câte o târfă prin toate oraşele prin care trece ştiu eu şi tocmai pentru că-i plăcea cu el în pat îi ducea lipsa
şi-i era greu să-l aştepte aşa că nu e nici o mirare că într-o bună zi şi-a găsit un hăndrălău tocmai la Sofia unde s-a dus să-şi cumpere o rochie Tzvetan i-a dat banii l-a găsit pe unul de la maică-sa din Zimnicea un român care pretindea c-o cunoaşte pe o verişoară de-a ei şi din vorbă în vorbă şi-a dat seama că nu minte ea nu mai ştia foarte bine româneşte căci era în Bulgaria de mult încă din şcoala primară când maică-sa fugise din România cu un bulgar de când murise Ceauşescu era un adevărat du-te vino peste Dunăre dar tot mai ştia câte ceva se descurca de altfel Vasile o rupea şi el pe bulgăreşte se înțelegeau de minune şi s-au dus la hotel
Ar fi trebuit să-l întreb în ce limbă să-l scriu. Franceza am început s-o uit de când n-am mai scris literatură în limba asta care se transformă cu fiecare generație, iar dacă scriu în română cine o să mă traducă... Mi s-a întâmplat ceva foarte dezagreabil de când sunt la Paris: mi-am dat seama că pe măsură ce asimilam franceza traducerile cărților mele nu mi se mai păreau la înăltime. Devenisem pretențios. Deşi eram conştient că pentru un traducător nu e uşor să-şi adapteze stilul la acela al autorului, mai ales când autorul vrea toată ziua bună-ziua să inoveze. Mă rog, exagerez şi eu... Mă laud! Traducătorul mi-e prieten. Iar editorul meu e un om minunat, ține la autorii lui, se îngrijeşte de ei ca o mamă, foarte puțini îl părăsesc, deşi pe-o mamă o părăseşti la un moment dat. Oricum, nu e el de vină că sunt nemulțumit de traduceri. Ar trebui să mă traduc eu însumi. Deşi toată lumea spune că un autor nu poate şi nici nu e bine să se traducă singur. E în stare să se îndepărteze într-atât încât să scrie un alt roman. Ei şi? Şi să fie mai prost decât cel inițial, glumeşte Paul, editorul. Nici nu sunt sigur că glumeşte... Nu ştiu de ce mă plâng. Milena publică la un editor mult mai important şi tot nu e mulțumită. E o uzină editura unde publică ea. Nu e mulțumită, deşi e desigur flatată că un editor atât de însemnat i-a acordat încredere. Vorba e că ar vrea să aibă mai mulți cititori. Şi oftează. Eventual să publice într-o colecție de buzunar. Şi eu aş vrea... Vrabia mălai visează! S-a măritat cu un francez, s-a străduit să învețe franțuzeşte. E ca şi mine: o scriitoare francofonă... Limba ei maternă, adică limba pe care nu reuțeşte s-o uite şi nu poate, orişice-ar face, să se debaraseze de ea, e slovaca. Milena are părul blond, dar pielea mai închisă la culoare decât a mea. Miroase frumos, a gutui.
acum nu la Nina se gândea Tzvetan ci la taică-său de care îşi amintea că era mai tot timpul plecat ca şi el dar taică-său nu era şofer de camion Tzvetan nu ştia exact ce era auzise tot felul unii ziceau că lucrase pentru poliția secretă se ducea deseori în Germania avea acolo un prieten sau mai degrabă un şef care semăna în mod straniu cu Putin oricum fotografia pe care Tzvetan a găsit-o printre hârtii şi acte într-unul din numeroasele paşapoarte purtând diferite nume după moartea lui în fotografia aia era cu Putin îşi zâmbeau unul altuia n-a arătat-o bineînțeles la nimeni avea un adevărat cult pentru taică-său pe care l-a văzut destul de puțin în viața lui şi care îl cam abandonase dacă a urmat totuşi liceul a fost datorită unei mătuşi care locuia la Sofia nu avea copii şi prinsese drag de el nici nu ştia dacă era sora lui Kiril aşa îl chema pe taică-său sau verişoara lui sau poate a Rumianei care murise aducându-l pe lume pe Tzvetan cert e că aflând de moartea lui Kiril s-a arătat foarte afectată a început să se tăvălească pe patul unde se întinsese să vorbească la telefon s-a rostogolit jos pe covor cu telefon cu tot
unii nu ezitau chiar să-l implice pe Kiril în complotul împotriva papei şi nu ca să-l condamne ci dimpotrivă şseful bisericii catolice nu prea era iubit în Bulgaria unde toți în afară de turci erau ortodocşi
dar asta era prea de tot pe cel care trăsese cu pistolul era turc îl chema Mehmet Ali-Acga şi nu s-a dovedit că ar fi avut complici ba mai mult se pare că CIA l-a manipulat ca să arunce oprobiul pe țările din est
Tzvetan a citit şi o carte care trata despre complot
se uita pe fereastră la capătul pajiştei din fața casei curgea un pârâu zilele trecute plouase aşa că apa crescuse puțin era ceva mai multă decât de obicei în perioadele de secetă firul apei abia se vedea mascat de vegetația care cât de cât rezistase se strecura printre pietre şi bolovani Catherine se repezea atunci spre pârâu să caute melci nu mai găsea decât cochiliile lor muriseră de căldură
ieşea din casă în picioarele goale maică-sa plecase pe bicicletă după cumpărături iarba era umedă se îndrepta către platanul cel bătrân îi plăceau copacii scorburoşi acolo găsise zilele trecute ariciul pe care l-a luat cu ea în pat
ai să te înțepi în ace a țipat maică-sa când s-a trezit dimineața nu l-a mai găsit a plâns a refuzat să mănânce
lasă ai să găseşti altul e plin de arici
Victor i-a făcut o casă mică din lemn pentru arici iar acum în fiecare dimineață îi caută pe sub copaci sau în tufişurile care o zgâriau fără milă
Da, bărbatul era chiar Depardieu. Aşezată în fața lui, la o masă din cafeneaua aceea cam prăpădită, undeva într-o mahala, Marguerite îi citea un scenariu, scris la modul condițional. Iar Depardieu părea interesat, ceea ce fie vorba între noi e destul de puțin credibil:cred că se gândea la soiul de vin pe care avea să-l bea după ce termină de turnat scena. Nu era un film pentru el! Asta în mod sigur... Era cu alte cuvinte un film care nu există decât în proiect. Pentru mine, iată ceva într-adevăr interesant: să descrii un proiect, să-l comentezi. Pe ici pe colo totuşi, câteva imagini. Secvențe cu camionul şi omul care îl conduce. Lângă el o femeie. Ba nu, le încurc, confund cu alt film, nu e o femeie, e tot un bărbat, un al doilea şofer. Femeia ar urma să facă auto-stop. Deocamdată pare să fie într-o cafenea, aşteaptă. Afară bate vântul. Camionul e enorm. Îmi place. Ar trebui să-i spun şi Mariannei că îmi place. Uite că în sfârşit îmi place...
– Cine îți place?
– Camionul lui Marguerite Duras...
Îi dau din nou telefon Marianei, dar n-o găsesc şi-atunci – ce să fac? – încep să-i scriu o altă scrisoare:
... Marianne, nu înțeleg de ce eşti atât de furioasă... Mi-ai închis telefonul în nas. Aşa eşti tu, te încingi repede, ştiu. Îți sare muştarul! Iar telefonul nu e instrumentul cel mai potrivit pentru ca între oameni să domnească pacea şi armonia. Auzi vocea dar nu-i vezi celuilalt şi chipul, ochii. Informația e incompletă. Tu ştii foarte bine că nu pot să vorbesc la telefon. Sunt de-a dreptul handicapat. Recunosc. Nu pot să vorbesc, tind să devin monosilabic, abia aştept să se termine convorbirea. Oricâte eforturi aş face până la urmă devin nepoliticos.Aşa că prefer să-ți scriu. Bineînțeles, când îmi dai telefon mă bucur să-ți aud vocea, dar aş vrea şi să te văd. Înțelegi... Faptul că nu te văd mă blochează. Îmi pare rău, dar nu mă pot obişnui cu instrumentul ăsta. Sunt scriitor, nu sunt orator.
Şterg ultima propoziție care e de un ridicol absolut.
Iată de ce îți scriu. Aş vrea să mă ajuți să găsesc un subiect. Ai dreptate, când te apuci să scrii un roman trebuie să ai deja în cap o istorie; chiar dacă după aceea o mai schimbi, o mai aranjezi pe ici pe colo. Şi-atunci
m-am gândit că cel mai simplu ar fi să iau o istorie care există deja, povestită pe îndelete de un romancier serios, unul din secolul al XIX-lea. Balzac a scris o grămadă de istorii dar ori le-am uitat, ori nici nu le-am citit vreodată. Mai țin minte Madame Bovary. Ştiu, nu e de Balzac. Nici chiar aşa... Madame Bovary e Flaubert sau invers: Flaubert e Madame Bovary. Balzac nu ştiu cine e... Vreau să spun că nu ştiu cu care personaj s-ar putea identifica în aşa măsură încât să spună că e chiar el... În sfârşit, bat apa în piuă, ar trebui să mă opresc.
Nu e ceva nou pentru tine dacă îți spun că nu mi-a plăcut niciodată să citesc romane. Am scris câteva, pentru că nu ştiam să fac altceva. Ai să spui că alea nici nu sunt romane ce-am scris eu până acum; nici măcar ultimele în care m-am străduit să mă apropii cât mai mult de cititori.
N-am prea reuşit, aveți dreptate: şi tu şi cititorii. Măcar tu ai fost şi personaj, asta te-a enervat şi mai tare. Nu sunt geloasă, mi-ai spus. Nu-mi pasă ce zice lumea. Nu ştiu dacă e chiar aşa. Ce te-a enervat cel mai mult – şi pe bună dreptate! – e că am exagerat povestind aventurile mele extraconjugale: pe unele pur şi simplu le-am inventat. Crede-mă... Recunosc că nu trebuia să scriu la persoana întâi. Dar m-am luat şi eu după scriitoarele care sunt azi la modă. Am avut-o drept model pe Christine Angot. De ce râzi? Nu mă crezi? Sigur, nu am talentul ei. Şi poate ea chiar a trăit tot ce povesteşte, mai ales în ultimul roman, ştii ăla cu cântărețul căruia îi plăcea s-o fută... pe la spate confundând cu deliciu cele două găuri. Iartă-mă, ştiu că nu-ți plac cuvintele crude şi nici nu se potrivesc cu vârsta mea înaintată. Când eram tânăr erai mai îngăduitoare.Căci atunci eram în stare nu numai să le rostesc, pe când acum... E adevărat, acum aş avea nevoie de un context cât de cât poetic ca să treacă, să pot trece de la una la alta. Poezia e ca alifia ... De acord, şterg imediat.
Mi-ai spus într-o zi că ar fi timpul să încetez această activitate care mi se potriveşte tot mai puțin odată cu înaintarea în vârstă. Pur şi simplu să nu mai scriu. Mai precis, să mă mulțumesc să scriu articole prin ziare şi reviste, aici sau în România. Ori dacă vreau ficțiune să scriu nuvele cum scriam în tinerețe. M-am gândit foarte serios la vorbele tale. Nu erau spuse în vânt. Totuşi n-am fost în stare să-ți urmez sfatul. M-am împrietenit de curând cu un scriitor slovac, unul Milan. Sau poate Milen. Nu ştiu, Milen sau Milan, o să-l mai întreb o dată. Nu, nu e vorba de Kundera, nu se uită Kundera la mine: e prea celebru.Mâine poimâine o să intre şi la Academie... Academia franceză, bineînțeles. N-a intrat şi Bianciotti !... Nu ştii cine e Bianciotti. Nu-i grav, n-ai pierdut nimic. Pe Milen l-am cunoscut la salonul cărții. E slovac, dar de câțiva ani scrie în franceză. Ca şi mine... Mă rog, eu nu mai scriu în limba asta decât, destul de rar, articole în ziare, cronici literare sau cum vrei să le numeşti, dar am scris cu mulți ani în urmă. În orice caz, aşa i-am spus: că şi eu sunt scriitor francofon, ca şi el. A râs. Ce înseamnă scriitor francofon, m-a întrebat. Păi un scriitor care vorbeşte şi chiar scrie în limba franceză. Şi un scriitor francez? N-am ştiut ce să spun. Ai înțeles... El se crede scriitor francez şi socoteşte că francofon e o categorie de anticameră. Ce fel de categorie? am întrebat eu. Şi am râs, pentru că de fapt înțelesesem foarte bine unde bătea. Sigur, francezii sunt foarte naționalişti, mă rog, poate nu ăsta e termenul cel mai potrivit... Hai să zicem că sunt nombrilişti. Pretențioşi cu ceilalți, cu cei care nu au franceza drept limbă maternă. N-au supt-o o dată cu laptele mamei, cum zicea nu ştiu cine. Dar nu e normal? Atâtea secole de literatură franceză! Şi ce literatură! Ce mari scriitori au avut! Şi mai au chiar şi acum... Gândeşte-te la Beigbeder sau la o scriitoare ca... Camille Laurent.
Milen a râs cu poftă dându-şi capul pe spate. E blond şi destul de grăsuț. Îi stă bine. Pielea o are totuşi ceva mai închisă la culoare decât mine. E drăguț...
Dar mă întind la vorbă şi n-aş vrea să te enervez. Dacă am fi vorbit la telefon, mi-ai fi închis până acum de mai multe ori telefonul în nas. Acum eşti silită, fie şi din pură curiozitate, să citeşti până la capăt. Ce altceva ai putea să faci? Să rupi scrisoarea? S-o faci ghemotoc şi s-o arunci în coşul de hârtii... Dar nici nu țin să mă întind prea mult. Oricum ai înțeles ce vreau, unde vreau să ajung: să mă ajuțti să găsesc un subiect. Tu ai citit o grămadă de romane, mai ales anglo-saxone, romane unde se întâmplă o grămadă de lucruri palpitante. Iar memoria ta e încăpătoare şi fidelă. Nu ca a mea. A mea e vraişte.
Drum bun în continuare. Şi să te întorci sănătos, a spus bătrâna cu vocea ei gravă şi hârâită. Tzvetan o privea de sus din cabina camionului. Rămâi cu bine! Şi a pornit motorul. După ce-a rulat vreo câțiva kilometri buni s-a uitat în dreapta lui şi a văzut umbrela rezemată de spătarul scaunului de piele: avea aceeaşi culoare ca şi spătarul şi din cauza asta probabil că n-a remarcat-o mai devreme. Şi-acum ce să facă? Doar n-o să se întoarcă din drum pentru o amărâtă de umbrelă. În primul rând că e periculos, chiar dacă nu e pe autostradă. Iar satul următor unde ar putea să întoarcă fără pericol e încă departe. Bătrâna avea probabil nevoie de umbrelă. De aceea a şi luat-o cu ea. Totuşi e greu de presupus că a rămas acolo unde s-a dat jos din camion, să-l aştepte. Să fie sănătoasă! Acum dacă se gândeşte mai bine i se pare chiar puțin suspect personajul. Din cauza broboadei nu i se vedea foarte bine fața, doar nasul pe care îl avea destul de mare şi ochii cam vicleni. De altfel, n-a privit-o decât o dată drept în față. Şi trupul îl avea mare, ciolănos, de bărbat. Poate că nici nu era femeie. Tzvetan zâmbi şi apăsă pe accelerator. Depăşi un TIR, pe urmă un alt camion ceva mai mic, acoperit cu o prelată verde, deşi nu era un camion militar; în spate rămăsese neacoperit un spațiu destul de mare: înăuntru i se păru că vede, puse frumos unul peste altul, coşciuge, da, era aproape sigur, camionul era încărcat cu coşciuge. După ce îl depăşi îşi reluă locul pe dreapta. Din față se iviră mai multe automobile, înşirate unul după altul. Poate o delegație oficială. Deşi banalizată, maşina din frunte, cea care deschidea calea, era pesemne o maşină a poliției.
Se uită din nou la umbrelă. Cum să fie bărbat! Avea o fustă lungă, neagră, iar în sus un fel de hanorak de culoare prunei. Şi broboadă, tot neagră. Nu-şi aducea aminte ce avea în picioare. Nu-i văzuse pantofii. Poate că avea cizme... Iar zâmbi. Camionul cu coşciuge revenea în dreptul lui. Era condus de un bărbat gras, cu mustăți mari, pe oală. Şoferul coşciugelor râdea. Îi făcu semn cu mâna. Râdea de-a binelea.Tzvetan acceleră şi el. Se încinse o cursă în toată regula.
Dupont îşi vâra capul între picioarele ei şi rămânea acolo minute în şir nu era neplăcut dar la un moment dat ea ar fi vrut şi altceva îi mângâia capul chel ceafa umerii mai jos nu reuşea să ajungă îi strângea capul cât putea între coapse şi-i simțea maxilarele cum i se mişcă în ritm cu limba gâfâia să nu se sufoce dracului hai vino ajunge vino sus între țâțe era mare gras se sălta greoi şi bolborosea nu se ştie ce avea gura băloasă şi nu îndrăznea s-o lipească de unul din sfârcuri să-l sugă apoi de celălalt ea îi prindea pula şi coaiele în căuşul mâinii avea o pulă babană dar cam molâîe femeia făcea tot ce trebuia făcut şi degeaba bărbatul n-o putea pătrunde ce-i drept ea ştia că e cam strâmtă Dupont se enerva cumplit chiar şi unii clienți se plângeau aşa că până la urmă a dat-o pur şi simplu afară
Durand deşi mai în vârstă după multe strădanii uneori reuşea să intre şi-atunci răcnea victorios şi se prăbuşea peste ea îşi înfunda capul între țâțe şi ejacula
Da, mă rog, un monolog e altceva decât o scrisoare, iar romanul e o artă a complexității... .Nu se poate spune că asemenea locuri comune n-au şi ele un rol: citarea lor lungeşte textul, îl diluează şi-l fac mai lizibil.Cititorul e fericit că înțelege gândirea profundă a scriitorului, ba chiar participă la difuzarea ei, îi spune nevestei sau prietenului:
– Ştii, romanul e arta complicațiilor. Stai, nu aşa... E arta...
– A complicațiilor? se miră prietenul sorbind liniştit din halba de bere.
– Ba nu. A complexității, dom’le. A complexității... Înțelegi?
– A complexității, sigur...
La fel şi cu punctuația. Chiar dacă e agreabil să scrii fără punctuație, chiar dacă lipsa punctuației poate avea o justificare în cazul monologului, e mai sănătos ca scriitorul să nu abuzeze.Să facă bine să se gândească la cititor.Adică la însuşi Tzvetan care pare să nu fi urmat decât şcoala primară. A făcut şi liceul? Foarte frumos! Dar câte cărți a mai citit după aceea? Şi ce fel de cărți? Ar fi şi greu să citească la volan... Ascultă muzică, asta da... Iar când face o haltă, de preferință într-un oraş, într-o comună ceva mai mare, atunci vă dați seama şi dv. că se dedă la alte distracții decât cititul.
Îi plac femeile, iar femeile îl plac. Şi cum să nu-l placă: i-ați văzut bicepsii, pectoralii, grumazul, ochii negri, uleioşi, pantalonul mulat pe cracii muşchiuloşi, atât de strâmți încât organul genital îi iese puternic în relief părând mai proeminent decât la alții. Femeile sunt sensibile la aceste semne exterioare? Nu ştiu... Probabil. Ce-i drept, un risc există întotdeauna. Poți să te înşeli şi să cazi peste un bleg, peste un papă-lapte. Nu poți merge niciodată la sigur... Trebuie să asociezi aceste semne exterioare cu comportarea generală a masculului. Dacă acesta nu are ezitări, vine direct către țintă înseamnă că nu are nici complexe, nu se teme să respecte codul străvechi care de fapt nu s-a prea schimbat în esența lui. Deşi nu încape nici o îndoială că femeia de fapt face alegerea, ea e silită să se prefacă uşor speriată, ezitantă, iar bărbatul trebuie să insiste, n-are încotro: ăsta e jocul...
Cu Milena nu s-a întâmplat aşa, nu m-am dus eu direct către ea, a venit ea... Mă rog, a fost ca şi cum ar fi venit ea, en marche arrière...
Mă aflam la un cocteil dat în cinstea nu ştiu cărei scriitoare care luase premiul Femina. Luna trecută, în octombrie. Mă duc rar la cocteiluri, acolo am nimerit absolut din întâmplare: mă întâlnisem pe stradă cu un critic, un jurnalist care scrie mai ales critică literară, un lingău, nu are nici condei nici şira spinării, scrie aproape numai despre autorii a doi editori, probabil că ăştia îi vâră în buzunar din când în când un plic cu câteva bancnote, mă rog, nu pot să jur.
– Hai la cocteil, a zis.
– Ce cocteil, n-am chef.
– În cinstea lui Mme Cutare. Se mănâncă şi mai ales se bea bine.
M-am dus. Era deja lume multă. Am văzut şi câtiva scriitori POL. Unii s-au prefăcut că mă recunosc.Dar nu prea reuşeau să-mi pronunțe numele. Francezii sunt handicapați în fața numelor străine. Chiar şi numele engleze sau americane le pocesc. Adică le pronuță à la française. Asta
le-a rămas de pe vremea când peste tot se vorbea franceza. Şi mai e şi din cauza accentului. Nu e numai vina nombrilismului acut care acum e ridicol ca un joben pe capul unuia care a rămas în maiou. Nu ştiu dacă e bună comparația, e mai degrabă hazlie decât ridicolă. În sfârşit, nu contează.
Discutam deci cu un autor POL foarte simpatic, despre care scrisesem mai multe articole laudative – n-a trebuit să fac prea mari eforturi pentru asta, adică chiar îmi plăcea! – îmi mărturisea că şi el joacă şah şi ce-ar fi să jucăm o partidă. I-am zâmbit binevoitor. Scriitorii joacă şah cu picioarele. Deşi ăsta, fiind de origine rusă, poate că totuşi sângele apă nu se face... Am mormăit a încuviințare şi am dat duşcă paharul de vodcă. L-a dat şi el pe-al lui şi s-a îndepărtat. Rămas singur, ce era să fac, m-am dus la barman să mi-l umple din nou. Vodcă mai era, doar şampania se cam isprăvise. În fața mea, întinzând paharul, era o femeie blondă, care s-a întors şi m-a privit cu ochii ei albaştri, brusc întrebători. Avea pomeți puternici, slavi. În jur de patruzeci de ani.
– Nu mai e şampanie, a zis ea.
– Nu-mi pasă, nu-mi place şampania.Eu aş vrea puțină vodcă.
Mi-a luat paharul din mână şi l-a întins ea barmanului. Vodcă! Pentru ea, la fel. Întinzând paharul s-a cambrat şi m-a atins cu fundul care nu era foarte mare dar bine scos în evidență şi dur, muschiulos. Şocul ăsta a declanşat în mine o mică reacție chimică, sângele a coborît fulgerător în partea atinsă şi cum ea rămăsese uşor aplecată aşteptând ca barmanul să se hotărască să umple cele două pahare a simțit transformarea, ba chiar a încurajat-o proptindu-şi zdravăn fesele de locul cu pricina care acum gâlgâia de sânge.
Am dat duşcă vodca din pahare şi am ieşit amândoi pe uşă: ea pretindea că locuieşte în apropiere, pe o stradă învecinată.
şi-a ridicat atât de sus fesele încât bărbatul fără să vrea şi luat de avânt s-a înfipt ceva mai jos nu-i nimic e bine şi-acolo a şoptit ea şi avea un foarte mic accent slav dacă începi să vorbeşti o limbă la vârsta de doisprezece sau de treisprezece ani am citit asta undeva sau mi s-a spus oricât
te-ai strădui tot nu poți să scapi de accent ori trebuie să ai o ureche muzicală perfectă deşi chiar şi atunci e greu coardele vocale sunt gata formate gâtlejul întreg
nu acum imediat du-te şi te spală şi m-am dus
De când e la New York, Marianne e din ce în ce mai leneşă la scris. Nici înainte nu era ea o grafomană. Spunea: eu prefer să citesc... Invers decât mine. Adică nu ştiu... De fapt, eu preferam să fac amor. Îmi place cu tine, spunea Marianne. E adevărat, pentru asta e recomandabil să fim cât mai aproape unul de altul, eventual într-un acelaşi pat.
Nu mai face pe firoscosul!
Nu scrie, aşa că pune mâna pe telefon şi mă sună uneori chiar şi în mijlocul nopții, având scuza decalajului orar pe care nu ştie să-l calculeze. E o diferență de şase ore, îi spun fără să-mi fac mari iluzii, mai ales că replica ei dezarmantă: Asta e părerea dumitale?...
Astă noapte abia mă întorsesem acasă, abia închisesem uşa când a sunat telefonul.
– Te-am sculat din somn ? mă întreabă.
– Citeam...
– Citeai ?
– Da, ce te miri aşa... Nu puteam să adorm.
– Atunci nu te deranjez prea tare...
– Nu, dar aş vrea să beau un pahar de apă că mi-e foarte sete.
– Când citeşti ți se face sete?
– Păi da, mi se întâmplă.
– Şi ce bei când ți-e sete?
– Cum adică?
– Whisky sau vodcă ?
– Tu de-aia îmi telefonezi la două noaptea să mă întrebi ce băutură prefer?
– E două noaptea?
– Aici da...
– Şi eu care m-am sculat cu noaptea în cap ca să nu te deranjez...
Nu-mi dau seama exact dacă e ironică, aşa, mai mult sau mai puțin gratuit – pentru ea ironia ține loc de umor – sau e geloasă, bănuieşte ceva, nici ea nu ştie ce. Asta e faza cea mai interesantă a geloziei, când nu ştii exact de ce eşti gelos...
– Hai, culcă-te la loc.
– Nu mai pot, mi-am făcut o cafea.
– Nu e bine...
– Ți-am dat telefon şi mai înainte. Nu erai acasă...
– Tot ce se poate, am fost la un cocteil.
– Ți-am telefonat acum o jumătate de oră.
– Eram probabil la closet.
– Înseamnă că eşti bolnav. Ai diaree, trebuie să iei ceva...
– De ce spui asta?
– Pentru că țti-am telefonat şi-acum o oră. Tot la closet erai?
Tac câteva clipe. Tuşesc. Mi-e foarte sete. După vodcă şi după toate câte am făcut în noaptea aceea...
– Cu asta îți pierzi tu timpul? În loc să te odihneşti. E periculos să-ți pierzi noaptea în felul ăsta când eşti în tratament. Ştii foarte bine! Ți-a spus şi doctorul...
La capătul celălalt al firului nu se mai aude nimic. Nu cred că a închis, aş fi auzit ceva, un țăcănit, un zgomot cât de mic. A lăsat telefonul deschis pe noptieră sau pe pat sau poate pe masa din bucătărie şi s-a dus în altă cameră. Ştiu că stă la o prietenă, o cheamă Laura, ba nu, Laura nu stă la New York, nu mai ştiu unde locuieşte.
Marianne a plecat cu vreo două săptămâni în urmă pentru un tratament pe care nu-l putea face în altă parte. În medicină, toată lumea spune, tot americanii sunt cei mai tari. Nu m-am dus cu ea când a început tratamentul, aveam o lectură la Bruxelles. Acum îmi pare rău... De ce îmi pare rău? Pentru că am nevoie să-mi plasez interlocutorul într-un loc concret şi cunoscut. Oricum, nu-mi place să vorbesc la telefon, pentru că nu-l văd pe celălalt. E şi mai groaznic, dacă nu-mi pot imagina nici locul de unde vorbeşte... Există telefoane la care vezi imaginea celui cu care vorbeşti. Sau nu există ? Păi aşa mi s-a spus. O să-i sugerez să-şi cumpere unul, deşi nu sunt sigur că e o bună idee: o să vrea să-mi cumpăr şi eu unul la fel. Şi-atunci să te ții, o să sune telefonul în draci la orice oră din zi şi din noapte. Nu cred că fac o afacere...
Chiar Dupont a întrebat-o dacă făcuse balet la şcoală şi ea a răspuns că da, dar nu la şcoală, părinții au înscris-o la un curs de dans, erau acolo fete între 8 şi 14 ani. Nu prea îi plăcea...
– Prinde-te de bară, i-a poruncit Dupont.
Catherine şi-a încleştat mâinile pe bară şi a prins să se rotească ținându-se cu brațele amândouă, apoi cu unul singur, un picior îndoit grațios şi împins îndărăt. Dupont părea mulțumit.
– Acum scoate-ți sutienul.
Avea sânii cât nişte pepeni galbeni mai mici şi mai ovali decât de obicei sau, mai bine zis, ca nişte pere. Doar uşor țuguiate. Mai târziu a văzut un tablou la Luvru, a intrat aşa, într-o doară, într-o duminică după-amiază, un tablou al lui Tizian,şi într-adevăr asemănarea era izbitoare. Lui Dupont îi luceau ochii. A aşteptat mai multe zile până să se culce cu ea. N-a sărutat-o, n-a mângâiat-o, ea i-a luat-o în gură: o avea destul de mare, dar cam moale, iar sexul ei nu era foarte primitor. De cele mai multe ori nu intra deloc. Ar fi fost probabil necesare preliminarii mai lungi decât avea el răbdare şi decât obişnuia cu celelalte fete.
Dupont se ținea în mâini deasupra ei şi nu îndrăznea să-i atingă sânii cu gura, să-i sugă ori măcar să-i sărute. Nu se ştie de ce stângăcia sau nerăbdarea asta a lui o înduioşa, îl trăgea spre ea, îi lipea capul de sâni
şi-atunci el ejacula imediat năclăindu-i flocii cu sperma care ajungea până la buric.
– Acum cu mâinile amândouă scoate-ți şi chiloții. Foarte bine...
Vocea lui, la început puternică, se stingea pe măsură ce Catherine îşi scotea sutienul, apoi şi chiloții. Asta dimineața, la antrenament. Seara, aplauda entuziast la rând cu ceilalți, cu consumatorii. Muzica se oprea şi toată lumea îi admira corpul bine proporționat şi pe toți îi încânta, îi uimea blănița ei de floci neagră şi stufoasă care ieşea ca o coadă de vulpe din fofoloancă.
În primele zile, clienții se îngrămădeau la uşa ei. Se îmbrânceau. Îşi aruncau priviri veninoase. Atât de nerăbdători erau s-o cunoască. I se dusese buhul. Dar faptul că era greu penetrabilă i-a îndepărtat pe mulți, căci li se părea ca un fel de umilință să n-o poată pătrunde. Până la urmă, tot mai puțini i-au rămas clienți, puțini dar fideli şi entuziaşti. Erau, de ce să n-o spunem, mândri că făceau parte dintre cei care reuşeau. Formau un fel de club. Un englez care se credea plin de umor l-a botezat Woodcock Association. Nu ştiu dacă făcea şi el parte...
Durand a mărit tariful. Dar tot i se părea că e o proastă afacere: cu ea câştiga mai puțin decât cu altele care nu aveau clasa ei, dar puteau fi pătrunse cu uşurință şi-şi terminau treaba mai repede. Mult mai repede...
Într-o seară, unui client, după ce a intrat în ea cu multă insistență şi alifie, i-a rămas acolo organul captiv. Penis captivus! E o chestie care se întâmplă foarte rar... Cu cât trăgea disperat încercând să iasă, cu atât ea se contracta, iar pereții musculoşi îi strângeau pula ca într-o menghină.
– Sărută-mi sânii, striga Catherine. Suge-i, muşcă-i...
Se mişca în toate sensurile, se contorsiona, încerca disperată să se desfacă. Degeaba. Au dat alarma, a venit patronul însuşi, mătăhălosul Durand, care a început să tragă înşfăcându-l pe client de cur. A venit şi un client care se pretindea doctor.
– Penis captivus! Penis captivus!
Catherine plângea, clientul înjura de mama focului şi cerea banii îndărăt.
– Trebuie o injecție, a zis pretinsul doctor care încă nu avusese timp
să-şi tragă pe el pantalonul.
Catherine n-a rămas mult timp la Vertige d’amour. După câteva luni ponta din nou la şomaj.
„ Rien n’est vrai dans le réel” spunea Marguerite Duras.
Încă un loc comun?
Şi-a cumpărat un ordinator portabil, unul foarte mic, să-l poată ține pe genunchi. De fapt, când conducea îl aşeza pe bancheta de alături şi, din când în când, trăgea cu coada ochiului ori mâna dreaptă i se abătea repede peste clape – era deja plasat pe Google – şi bătea, de exemplu, cuvântul camion...
Glumesc.
I-am trimis primele pagini Mariannei. Cam devreme, a spus ea când am anunțat-o la telefon că le va primi.
– Păcat că nu ai şi tu acolo un ordinator cu internet.
– Ce să fac cu el?
– Am putea comunica mai uşor...
Peste numai trei zile mă sună din nou.
– Cum ? Le-ai şi primit? mă mir eu prosteşte.
– Poşta americană e rapidă.
– Mă rog..Şi... ai citit?
– Le-am citit, bineînțeles.
– Nu e textul definitiv. Înțelegi?
– Mai bine...
– Ce vrei să spui?
– Uite ce e... Ți-o spun în interesul tău. Aş vrea să nu te superi.
– Spune o dată!
– Ar trebui să nu mai scrii romane.
– Dar ce să scriu ?
– Să scrii nuvele.
– Am scris destule nuvele când eram tânăr.
– Sau schițe... Texte de două-trei pagini. Sau, şi mai bine, poeme, poeme cât mai scurte, hai-ku-uri...
– Exagerezi!
– Bineînțeles că exagerez. Ca să fiu mai convingătoare.
– Dar ce-mi reproşezi ? Concret...
– Eşti plin de tot felul de repetiții.
– Repetiții?
– Da, da...
– Asta e scriitura mea... Muzicală! Tu nu ştii?
– Cred că exagerezi puțin cu chestia asta, cu muzica... Vai de capul cititorului. O să aibă impresia că citeşte mereu acelaşi text. Că se învârte în cerc...
– Foarte bine.
– O să-şi închipuie că ai uitat ce-ai scris şi de aceea ai scris încă o dată. Nu se gândeşte cititorul la muzică... El şi-a cumpărat un roman. A dat bani pentru că-i place literatura, nu muzica. Înțelegi? De ce să-l contrariezi? Dacă vrea muzică, ascultă muzică... Îşi cumpără discuri. E simplu.
– Da, e simplu.
– Romanul e o artă a complexității, a spus marele romancier Kundera. Dar nu e muzică...
– Văd că şi tu te repeți...
– Mă repet ca să-ți intre în cap.
De data asta am închis eu telefonul.
Mă duc furios în fața ordinatorului. Caut pasajele cu pricina şi şterg, de pildă, „i-ați văzut bicepsii, pectoralii, grumazul, ochii negri, uleioşi, pantalonul mulat pe cracii musculoşi, atât de strâmți încât organul genital îi iese puternic în relief părând mai proeminent decât la alții. Femeile sunt sensibile la aceste semne exterioare... ”. Poate că are şi Marianne dreptate. N-o să fac din romanul meu un fel de Bolero al lui Ravel... Deşi la urma urmei ar fi amuzant. O să mă mai gândesc...
După ce-am transpirat dansând – tango, bineînțeles, altceva nu prea ştiu – ne-am dus la un local de strip-tease. Ne-am aşezat la o masă cât mai aproape de locul desfolierii… Milena a apreciat găselnița mea şi a zis c-o să folosească expresia în romanul la care scrie în momentul de față. Tu
ce-ai mai scris, mă întreabă ea cu oarecare neglijență, de parcă nici nu aştepta vreun răspuns. Aşa că n-am răspuns.Ştiu precis că nu mi-a citit decât o singură carte şi probabil că nici pe aia n-a terminat-o, deşi s-a lăudat că a scris despre ea. Unde? În ce ziar ? Nu aici, în Slovacia…
Mi-a pus din nou întrebarea, iar de data asta s-a uitat la mine zâmbind.
– Nu scriu…N-am chef de scris.
– Nu-i nimic, m-a încurajat ea. Nici n-are rost să scrii tot timpul.
Şi m-a mângâiat pe obraz.
În momentul acela, pe scenă a apărut un arici. Uite un arici, s-a entuziasmat Milena. Ariciul înainta destul de repede pentru un arici. Se îndrepta către mijlocul scenei. Când a ajuns lângă bară, s-a oprit, s-a întors către public şi a rămas nemişcat câteva clipe. O fată blondă îmbrăcată cu o fustă roşie şi o bluză albă de mătase s-a năpustit pe scenă de parcă ar fi fost în urmărirea ariciului. Aici erai! a exclamat fata şi a îngenuncheat acolo, lângă arici. A început să-l certe. Nimeni n-a râs.
Nu eram în sală decât cinci sau şase persoane, dintre care o singură femeie. Milena se uita după chelner. Cu brațele amândouă ridicate, le agita ca să atragă atenția.
– Eu nu vreau şampanie, a zis ea către mine.
– Nici eu…
Fata cea blondă a luat ariciul în brațe şi a ieşit cu el de-a-ndăratelea bombănind nu ştiu ce. Chelnerul n-a fost prea mulțumit că am comandat vodcă. Dar ne-a adus-o. Pe urmă a revenit pe scenă fata, dar fără arici, şi a început să se dezbrace.
(Fragment din romanul omonim, în curs de apariție)
DUMITRU ȚEPENEAG