Eseuri
Constantin Pricop
INIMA LUI DANKO PE GOOGLE
Articol publicat în ediția Viața Românească 8-9 / 2009
Copilărie. Uimire naivă. Focuri de artificii ale simțurilor. Imaginație pulsînd, amplificîndu-se şi contractîndu-se. Lumea desfăşurîndu-se ca un sul în fața ochilor tăi – nu vezi începutul, nu vezi sfîrşitul, doar ceea ce îți este pus, pe loc, în față. Aurore boreale în destrămare. Pe firmament pîlpîiri de ocazie, multicolore. Creşteri – şi descreşteri. Rarissime coagulări în memorie. Fragmente în imersiune. Obsesii în constituire.
Pentru generația mea minunile veneau din poveşti şi povestiri scrise pe hîrtie. Citite de cei mai în vîrstă sau silabisite de noi. Impresii declanşate de text. Cîteva se vor fixa şi vor reveni periodic la suprafața conştiinței. Secvența căreia i-am descoperit peste mulți ani semnificația literară se prelungea dintr-o carte de Maxim Gorki. O culegere, în traducere – epoca masivelor traduceri din rusă. Ne uitam la poze. Cîteodată ne citea din ea bunica – personaj central al copilăriei trecută prin toate stadiile.
Povestea din poveste. Ca majoritatea oamenilor normali de vîrsta ei bunica avea o neascunsă pornire antirusească şi anticomunistă. Mama mamei era nevastă de ofițer din primul război (mondial, bineînțeles), pe timp de pace institutor. Învățătorul a avut la război gradul de căpitan şi
nu-şi amesteca numele cu al oricui. Ea semna, după moda timpului, Elena Căpitan Pătraşcu – pentru că bărbatul ei avea grad de căpitan.
Alături de pornirea anticomunistă şi antirusească (care-i punea pe părinții mei, oameni nevoiți să se adapteze vremurilor, în situații periculoase, ei încercînd, fără să reuşească, fără să poate împinge interdicțiile prea departe, să o domolească), ea îşi mărturisea neîntîrziat şi antipatia față de… liberali. Soțul, bunicul, căpitanul pe timp de război, pe care nu l-am prins în viață, fusese liberal. La cererea organizației lui îşi pusese gaj la o bancă, pentru un împrumut al grupului politic, propria casă. Banii
s-au dus, grupul s-a dat la fund şi, în ciuda intervențiilor la liberalii de la putere şi de la conducerea băncii familia lui a rămas fără casă. Toată viața femeia i-a blestemat pentru casa ei din Tîrgu-Ocna sau din Doftana, Bacău, nu mai ştiu, pe porcii de liberali, zicea ea ridicînd vocea.
Nu se prea omora aşadar să ne citească din povestirile lui Gorki sau ale altor autori ruşi şi sovietici care îşi revărsau operele, pe pagini lucioase, violent colorate, în librării. Îi făcea plăcere în schimb să ne citească din autori români. Fram ursul polar, Ultima poveste, Toate pînzele sus… au ajuns la mine, la fratele şi la sora mea prin ochii şi prin vocea ei. Oricum, o întîmplare din culegerea lui Gorki mi-a rămas în memorie. Un tînăr hotărît să-şi scoată la liman poporul rătăcit în beznă şi-a smuls inima din piept şi a ținut-o, aprinsă, deasupra tuturor pentru a le lumina calea. La sfîrşitul drumului, după ce şi-a îndeplinit rostul, eroul moare. Cei care
s-au folosit de sacrificiul său îi calcă inima în picioare… să nu ia foc pădurea…
Am reținut povestea şi numele personajului. Danko. Şi pe cel al autorului – Gorki. Mi-am reamintit de cele relatate acolo tîrziu, şi-apoi istoria mi-a revenit din ce în ce mai des în minte. La început fără legături conceptuale – sacrificiu, iluminare, ingratitudine. Reținusem pur şi simplu imagini dure, şocante, inima scoasă din piept, ținută de sacrificat deasupra populației confuze, inima dureroasă, luminoasă, arătînd calea. Cred că textului i se adăuga o ilustrație impresionantă.
De numele autorului mi-am amintit mai greu – a fost nevoie de tatonări, de sondări în inconştient. În cele din urmă l-am găsit – Gorki fusese totuşi fixat în adîncurile propriului eu. Nu datorită marilor lui fresce sociale, care nu m-au atras niciodată, ci prin această istorioară teologică trimițînd, într-un fel, la Tolstoi. Părinții noştri erau la muncă de dimineață pînă seara. Bunica era legătura mea cu lumea imaginară. Danko coborîse în inconştient şi va sări de-acolo, din nou, peste ani şi ani…
Cînd internetul a început să însemne ceva am făcut cîteva incursiuni căutînd lămuriri suplimentare în legătură cu vechea poveste a lui Danko. N-am găsit mare lucru. Combinînd totuşi diverşi algoritmi de căutare am ajuns la un rezultat notabil. Am aflat titlul povestirii – titlu în care nu se afla numele eroului. Ci al unui alt personaj, prea puțin semnificativ. Textul se intitula Bătrîna Izerghil. Au trecut cîțiva ani, am uitat din nou titlul. Uitasem şi unde mi-am notat – pentru că o făcusem – datele primei căutări. Povestea sacrificiului lui Danko atacă din nou din memorie. De curînd, după ani, am repetat interogarea rețelei. Google. Am rămas uimit, pentru că motorul de căutare îmi înşira acum o mulțime de notificări în legatură cu Danko. Se vorbea despre scrierea părintelui realismului socialist, nu era vreo coincidență de nume. Titlul dat de Gorki (Bătrîna Izerghil) a dispărut, parcă, în schimb povestea în sine, cu numele eroului în prima linie se răspîndise amețitor. Constatam că între timp se făcuseră tot soiul de interpretări, de dramatizări, filmulețe ş. a. m. d. care în urmă cu cîțiva ani nu apăreau. Danko, pe care-l credeam un detaliu secret al istoriei mele personale cucerise, între timp, fără să o ştiu, lumea… Am aflat chiar detalii surprinzătoare. Gorki ar fi auzit povestea în Basarabia şi n-a făcut decît să o preia şi să o prelucreze… În 1894. N-am văzut dovezi ştiințifice ale unui asemenea împrumut, doar alegații. Dar aşa o fi.
În tot ceea ce s-a scris în ultimul timp s-a subliniat în forță semnificația alegorică. Nu insist, pentru că se poate aluneca pe o pantă fără sfîrşit în prezentarea lui Danko – alternativă la exemplul lui Hristos. Neomenia cu care i-a fost aruncată inima, după ce poporul său s-a salvat prin luminosul sacrificiu, e de neuitat. E sensul fabulei.
Ar trebui să reproduc, în continuarea acestor rînduri, povestirea în traducerea ei de pe vremuri, din anii 50, 60… Din păcate n-am găsit-o pe Google. N-am găsit-o nici în vreo limbă europeană de circulație. Nici măcar în rusă – oricît de lăudată e generozitatea didactică a acestui motor de căutare. Doar materiale „despre”.
Pentru generația mea minunile veneau din poveşti şi povestiri scrise pe hîrtie. Citite de cei mai în vîrstă sau silabisite de noi. Impresii declanşate de text. Cîteva se vor fixa şi vor reveni periodic la suprafața conştiinței. Secvența căreia i-am descoperit peste mulți ani semnificația literară se prelungea dintr-o carte de Maxim Gorki. O culegere, în traducere – epoca masivelor traduceri din rusă. Ne uitam la poze. Cîteodată ne citea din ea bunica – personaj central al copilăriei trecută prin toate stadiile.
Povestea din poveste. Ca majoritatea oamenilor normali de vîrsta ei bunica avea o neascunsă pornire antirusească şi anticomunistă. Mama mamei era nevastă de ofițer din primul război (mondial, bineînțeles), pe timp de pace institutor. Învățătorul a avut la război gradul de căpitan şi
nu-şi amesteca numele cu al oricui. Ea semna, după moda timpului, Elena Căpitan Pătraşcu – pentru că bărbatul ei avea grad de căpitan.
Alături de pornirea anticomunistă şi antirusească (care-i punea pe părinții mei, oameni nevoiți să se adapteze vremurilor, în situații periculoase, ei încercînd, fără să reuşească, fără să poate împinge interdicțiile prea departe, să o domolească), ea îşi mărturisea neîntîrziat şi antipatia față de… liberali. Soțul, bunicul, căpitanul pe timp de război, pe care nu l-am prins în viață, fusese liberal. La cererea organizației lui îşi pusese gaj la o bancă, pentru un împrumut al grupului politic, propria casă. Banii
s-au dus, grupul s-a dat la fund şi, în ciuda intervențiilor la liberalii de la putere şi de la conducerea băncii familia lui a rămas fără casă. Toată viața femeia i-a blestemat pentru casa ei din Tîrgu-Ocna sau din Doftana, Bacău, nu mai ştiu, pe porcii de liberali, zicea ea ridicînd vocea.
Nu se prea omora aşadar să ne citească din povestirile lui Gorki sau ale altor autori ruşi şi sovietici care îşi revărsau operele, pe pagini lucioase, violent colorate, în librării. Îi făcea plăcere în schimb să ne citească din autori români. Fram ursul polar, Ultima poveste, Toate pînzele sus… au ajuns la mine, la fratele şi la sora mea prin ochii şi prin vocea ei. Oricum, o întîmplare din culegerea lui Gorki mi-a rămas în memorie. Un tînăr hotărît să-şi scoată la liman poporul rătăcit în beznă şi-a smuls inima din piept şi a ținut-o, aprinsă, deasupra tuturor pentru a le lumina calea. La sfîrşitul drumului, după ce şi-a îndeplinit rostul, eroul moare. Cei care
s-au folosit de sacrificiul său îi calcă inima în picioare… să nu ia foc pădurea…
Am reținut povestea şi numele personajului. Danko. Şi pe cel al autorului – Gorki. Mi-am reamintit de cele relatate acolo tîrziu, şi-apoi istoria mi-a revenit din ce în ce mai des în minte. La început fără legături conceptuale – sacrificiu, iluminare, ingratitudine. Reținusem pur şi simplu imagini dure, şocante, inima scoasă din piept, ținută de sacrificat deasupra populației confuze, inima dureroasă, luminoasă, arătînd calea. Cred că textului i se adăuga o ilustrație impresionantă.
De numele autorului mi-am amintit mai greu – a fost nevoie de tatonări, de sondări în inconştient. În cele din urmă l-am găsit – Gorki fusese totuşi fixat în adîncurile propriului eu. Nu datorită marilor lui fresce sociale, care nu m-au atras niciodată, ci prin această istorioară teologică trimițînd, într-un fel, la Tolstoi. Părinții noştri erau la muncă de dimineață pînă seara. Bunica era legătura mea cu lumea imaginară. Danko coborîse în inconştient şi va sări de-acolo, din nou, peste ani şi ani…
Cînd internetul a început să însemne ceva am făcut cîteva incursiuni căutînd lămuriri suplimentare în legătură cu vechea poveste a lui Danko. N-am găsit mare lucru. Combinînd totuşi diverşi algoritmi de căutare am ajuns la un rezultat notabil. Am aflat titlul povestirii – titlu în care nu se afla numele eroului. Ci al unui alt personaj, prea puțin semnificativ. Textul se intitula Bătrîna Izerghil. Au trecut cîțiva ani, am uitat din nou titlul. Uitasem şi unde mi-am notat – pentru că o făcusem – datele primei căutări. Povestea sacrificiului lui Danko atacă din nou din memorie. De curînd, după ani, am repetat interogarea rețelei. Google. Am rămas uimit, pentru că motorul de căutare îmi înşira acum o mulțime de notificări în legatură cu Danko. Se vorbea despre scrierea părintelui realismului socialist, nu era vreo coincidență de nume. Titlul dat de Gorki (Bătrîna Izerghil) a dispărut, parcă, în schimb povestea în sine, cu numele eroului în prima linie se răspîndise amețitor. Constatam că între timp se făcuseră tot soiul de interpretări, de dramatizări, filmulețe ş. a. m. d. care în urmă cu cîțiva ani nu apăreau. Danko, pe care-l credeam un detaliu secret al istoriei mele personale cucerise, între timp, fără să o ştiu, lumea… Am aflat chiar detalii surprinzătoare. Gorki ar fi auzit povestea în Basarabia şi n-a făcut decît să o preia şi să o prelucreze… În 1894. N-am văzut dovezi ştiințifice ale unui asemenea împrumut, doar alegații. Dar aşa o fi.
În tot ceea ce s-a scris în ultimul timp s-a subliniat în forță semnificația alegorică. Nu insist, pentru că se poate aluneca pe o pantă fără sfîrşit în prezentarea lui Danko – alternativă la exemplul lui Hristos. Neomenia cu care i-a fost aruncată inima, după ce poporul său s-a salvat prin luminosul sacrificiu, e de neuitat. E sensul fabulei.
Ar trebui să reproduc, în continuarea acestor rînduri, povestirea în traducerea ei de pe vremuri, din anii 50, 60… Din păcate n-am găsit-o pe Google. N-am găsit-o nici în vreo limbă europeană de circulație. Nici măcar în rusă – oricît de lăudată e generozitatea didactică a acestui motor de căutare. Doar materiale „despre”.