Dacă Cerul nu există în tine, n-are cum exista deasupra ta

Am descoperit prima dată Biblia la cîțiva ani, cred, cînd o carte mare
şi cu tartajele unsuroase de atîtea mîini care au răsfoit-o pînă atunci
stătea mai tot timpul la căpătîiul mamei, carte de care ea nu se
despărțea niciodată, iar seara, cînd mergeam la culcare, o lăsam cu ea în
mînă, iar dimineața cînd ne trezeam, o găseam pe mama în fața icoanelor tot
cu acea carte mare în mîini. Acea carte era Biblia şi pînă să învăț şi eu să
citesc, am aflat ce scrie în ea de la mama. Cam pe acea vreme am descoperit
Cartea Cărților, aşa cum am aflat mai tîrziu că i se spune acelei cărți cu
copertele slinoase şi cu foile dintr-o hîrtie foarte subțire, filigranată, cu texte
pe două coloane şi numerotate cu cifre mici şi roşii, iar fiecare capitol începea
cu o literă mare şi frumoasă. Am citit-o apoi la fel de încet, cum o citea şi
mama, cîte o filă pe zi, sau pe sărite, să văd ce se mai întîmplă cu Moise, ce
Cîntări mai spune Solomon, ce vitejii mai face David, ce psalmi mai scrie lui
Dumnezeu, ce spune Ecleziastul şi dacă prorocirile se vor împlini, dacă
Pămîntul Făgăduinței va fi găsit vreodată, pînă ce, intrat în Noul Testament,
să descopăr cele patru evanghelii menite să confirme naşterea, viața, moartea
şi învierea lui Iisus Hristos… O citeam pe atunci ca pe o carte de aventuri sau
de istorie, deşi o consideram o carte coborîtă direct din cer, pe care numai cei
aleşi, cum spunea mama, o pot înțelege cu adevărat. Şi din cauza asta, uneori,
cînd nu înțelegeam ceva, credeam că nu sunt ales, că Dumnezeu nu mă ştie
şi pe mine printre nenumărații lui oameni de pe pămînt. Mai tîrziu, cînd
Biblia a devenit şi pentru mine ceea ce este cu adevărat, pot spune că abia
atunci am descoperit-o. Atunci cînd am găsit-o şi-n alte cărți, sub existența
altor personaje, altor istorii semnate de diverşi autori.
O vizită la Ierusalim nu înseamnă trăirea sacrului
Dacă ar fi posibil, ca pămîntean, să pot trăi, să fi putut trăi în vreun fel
sacrul, atunci puținele experiențe ale vieții mele cu sacrul, de mirean, dar nu
şi de practicant asiduu al credinței, deşi mă închin în fiecare dimineață şi în
fiecare seară, n-ar fi deloc relevante, deoarece descoperirea lui Dumnezeu,
credința în el, în Fiul Lui, în Iisus, ar putea fi singura întîlnire a unui om de
rînd cu sacrul. Sacrul nu ține de vizual, ci de imaginar, nu ține de o experiență
fizică, ci doar de una spirituală, şi atunci, bineînțeles, poate doar botezul,
poate doar spovedania, poate doar împărtăşania să rămînă singurele
experiențe de acest tip. Nu cred că o vizită la Nazaret, la Bethleem, la
Ierusalim ar putea însemna o experiență a trăirii sacrului. Ci - cel mult - o
împlinire turistică, nu-i aşa, care te sporeşte sufleteşte. Ca profan, evident,
zilnic îți doreşti o altfel de experiență, măcar una a împlinirii sacrale, dar cred
că aşa ceva nu este posibil, decît prin răbdare şi credință, prin viziunea
care-ți dă voie, ca simplu pămîntean, să crezi într-o experiență sacră doar în
viața de apoi, cea veşnică. Relația cu o astfel de sacralitate rămîne o veşnică
promisiune şi nu o redare a ei după o experiență trăită. Trăitul ține de efemer.
Netrăitul de veşnicie. Trăitul îți oferă împliniri fade. Netrăitul împliniri
definitive. Ceea ce cunoaştem nu este suficient pentru a afla ce este dincolo.
Definim ca sacru tot ceea ce ține de religie, de har, de vocație, tot ceea ce cere
venerație. Şi atunci, evident, ne întîlnim cu sacrul de fiecare dată cînd intrăm
în contact cu religia în care credem, cu formele ei de pe pământ, Biserica lui
Iisus, Apostolică, cu toate cele ce le are în trupul ei, de la icoană pînă la ceara
sau seul arzînd, mirul sau anafura, împărtăşania aşa cum se spune, ca sînge
al Domnului Nostru Iisus Hristos. Şi astfel, desigur, am trăit nenumărate
asemenea experiențe.
Credeam că marii scriitori au venit direct din cer
Copil fiind, am crezut că marii scriitori, care pentru mine atunci erau
Eminescu şi Creangă, au venit direct din cer, de undeva din grădinile lui
Dumnezeu. Nu mi-l puteam imagina pe Eminescu pămîntean, aşa cum era
tata, obosit şi mereu necăjit că nimic nu este suficient, că pentru a ne asigura
traiul trebuia să muncească zi şi noapte, ci că el, Eminescu era o ființă
supranaturală. Cînd, mai tîrziu, am aflat că el s-a născut la Botoşani, la nici
douăzeci de kilometri de locul unde copilăream, acolo unde m-am născut şi
eu, că a fost om ca noi toți, că a suferit şi murit de tînăr, mi-am spus că aş
putea şi eu să încerc. Şi atunci am avut prima relație de tip creator cu
Dumnezeu. Poate că abia atunci am fost ales să fiu aproape de el. Pentru că
a fi cu adevărat creator, trebuie să fii foarte aproape de Dumnezeu. Şi aşa am
început să cred că doar cele ce vin direct de la el, inspirația, talentul, munca,
dăruirea, toate la un loc pot crea ceva durabil, aşa cum el a creat tot ceea ce
ne înconjoară şi ne face pe noi să existăm. Scrisul meu a fost obligat de
această relație să se perfecționeze, să se aşeze în cărți ca pe trup carnea şi în
vene şi vase sîngele, ca în trup respirația şi gîndul. Nu pot să spun cum
funcționează această relație, această influență, dar probabil şi acum, cînd
scriu, ea funcționează într-un fel. De exemplu: tentația de a renunța să
răspund la această anchetă mă pîndeşte la fiecare cuvînt scris. Însă dorința de
a termina răspunsurile la această anchetă este mult mai mare decît această
tentație. Creatorul, astfel, este pîndit de aceste două tentații.
Uneori, la unii, cea mai puternică este tentația de a abandona, de a pica în
lene, de cele mai multe ori şi din cauza lehamitei sau din cauza celor din jur,
mai ales a prejudecăților unora care fac şi desfac într-o literatură, erijîndu-se
în dumnezei. Şi în literatura română, în istoria ei recentă, din păcate, sunt
suficient de multe nume importante, pasămite, care decid ce şi cum, ignorînd
sau punînd verdicte fără să cuprindă totul, ba uneori fără să citească măcar o
carte dintr-un autor sau altul. Încît scopul, pentru unii, dacă este acesta, de a
fi luați în seamă de un critic sau istoric literar sau altul, abandonul şi ruperea,
din acest punct de vedere al relației cu Creatorul Divin, sunt inevitabile.
Astfel, faptul că încă nu am abandonat scrisul, pentru că nu ştiu ce istoric
literar nu m-a inclus în cartea lui, sau nu ştiu ce critic nu mă ia în seamă, ci
dimpotrivă îmi împlinesc proiectele pe care mi le-am propus cu rigoare şi
responsabilitate, înseamnă că viața mea îi datorează această voință şi ambiție
Celui de Sus, Cerului, care - dacă nu există în tine - nu are cum exista şi
deasupra ta. Va veni, desigur, şi un timp al tău, îți spui, şi astfel Creatorul
Divin se exprimă prin tine, iar tu trebuie să o faci cu desăvîrşire chiar şi atunci
cînd ai de spus lucruri banale, lipsite pasămite de importanță pentru cei ce au
cîntarele vremelnice la ei.
Cînd creatorul scrie cu talent, divinul este în el
Nu cred că valoarea literară poate fi un substitut, un mijloc sau o
complementaritate a divinului, ci este chiar divinul în sine. Divinul nu este
nici etalon, nici țel de atins. El, în cazul creatorului literar, că despre asta
vorbim aici, este sau nu este. Cînd nu este, creatorul, chiar dacă scrie şi o face
fără talent, nu este în relație cu divinul, ci cu o falsă dorință de copiere, de
fals, de alergare în van, de pierdere a timpului, deşertăciune a deşertăciunilor.
Atunci cînd creatorul scrie cu talent, cu har, asta înseamnă că divinul este în
el, îl cuprinde şi astfel se exprimă, cu scopul de a transmite ceea ce acesta
doreşte să se propage în timp. Talentul este peren. Lipsa de talent nici măcar
efemeridă nu poate fi. Substitutele le fac cei ce ordonează false valori, cei ce
fac evaluări incorecte, din interese sau părtiniri ce nu țin cîtuşi de puțin de
relația cu Dumnezeu. Prin urmare valoarea literară există numai dacă ea este
în directă relație cu divinitatea, nu în a o slăvi, a-i aduce osanale, în
obediență, bigotism şi aşa mai departe, ci în scopul curat al creației, în tot
arealul ei artistic.
Bibliotecar fidel marilor cărți ale lumii
Sunt mereu într-o relație de bibliotecar fidel marilor cărți ale lumii. Iar
Biblia este prima mare carte a lumii, neîntrecută încă de cele alte încă o sută,
să zic, mari cărți ale lumii, scrise de mari scriitori, mîini prelungite ale lui
Dumnezeu pe pămînt. Biblia mi-a inspirat cîteva scrieri : cîteva piese de
teatru, un roman, un poem de peste zece mii de versuri – «Singur în fața lui
Dumnezeu». Biblia îmi stă alături pentru adăparea inspirației. Biblia nu poate
fi plagiată ! Biblia doar te inspiră. Marile literaturi ale lumii, marii pictori ai
lumii n-ar fi existat dacă Biblia nu ar fi fost scrisă şi cu acest scop.
Apreciez psalmii Regelui David în primul rînd ca poezie. Primele poeme
dedicate credinței în Dumnezeu. Nu ştiu dacă pot să-i asociezi poeziei
politice. Doar în sensul că aceştia, fără să fi fost scrişi cu acest scop, au creat
cei mai mulți prozeliți. Sunt puține pasaje ale Vechiului Testament care intră
în dogmele Bisericii Creştine. Poate că aceştia au avut, în intenția divinității,
prin exprimarea lui David, menirea ecumenică. Pe lîngă Cîntarea Cîntărilor
şi Ecleziastul, aceştia sunt acceptați de toate bisericile lui Dumnezeu. Ca artă
liturgică au fost folosiți după aceea. David se închina astfel lui Dumnezeu.
Dumnezeu i-a acceptat şi i-a aşezat la loc de cinste în Cartea Cărților.
Literatura ca literatură
Dacă ar mai exista un Goliat, iar Solomon ar avea nevoie de un David
pentru a-l dărîma, poate că da, ar mai putea fi un profet biblic consilier al
conducătorului politic de azi. Dar cum să-l crezi pe Iliescu un nou Solomon,
cînd Davidul lui a fost Dan Iosif ? Ce-a profețit acesta ? În afara ocrotirii unei
hoarde de bandiți şi de criminali, Iliescu n-a ridicat nici un templu care să-i
fi fost sugerat de vreun sfătuitor de prin preajmă. Poate că doar Templul
Sărăciei, la care au zidit şi ceilalți ce i-au urmat. Or, ar putea fi Băsescu acel
înțelept care să scoată țara la liman, cînd sfătuitorii lui cei buni, ca Pleşu, ca
Săftoiu, au fost izgoniți? Nici Bush, din păcate, nu poate ridica vreun
sfătuitor la rangul sacu al profeților din Vechiul Testament. Rănile lăsate în
urmă de acest om, considerat cel mai puternic, în fruntea unei națiuni ce se
vrea jandarmul omenirii, nu sunt deloc pe placul lui Dumnezeu şi tocmai de
aceea nu i-a lăsat în preajmă profeți de calibrul celor din Vechiul Testament.
Nu ar fi posibil să se reactualizeze vreodată dimensiunea profetică a
literaturii. Biblia în primul rînd nu este literatură. Iar literatura nu poate fi
decît literatură, o faptă umană cu scop estetic, poate moralizator, poate
ordonator, dar nu profetic. Orice erijare de acest tip l-ar deranja pe
Dumnezeu. Chiar şi cînd iese din tipare, în sensul de a deranja anumite
canoane sau gusturi, literatura nu rămîne decît ceea ce a fost menită să fie –
o faptă umană, limitată la gesturi umane, nu divine. Că ea este ajutată de
divinitate şi ține de relația directă cu Dumnezeu, asta nu înseamnă că poate
lua şi o dimensiune profetică. Literatura este plină de viziuni, de profeții
umane, de premoniții, dar, la fel, nu înseamnă că are dimensiuni profetice.
Cel puțin aşa cred eu.
Mereu sacrificat, niciodată sanctificat
Din păcate creatorul de azi nici măcar înger nu poate fi. Îngerul nu este
sacrificat, el este sanctificat. Creatorul este mereu sacrificat şi niciodată
sanctificat, decît doar dacă urmează căile scrise ala canonizărilor, de la
monahismul terestru la cel de soldat perpetuu al lui Dumnezeu, în lumea în
care acesta se arată. Cît despre « Geneza perpetuă a lumii noi », ce să zic, asta
ține de perpetuumul lumii, de regenerarea ei şi, prin urmare, de includerea
creatorului literar ca speță în tot acest angrenaj. Nu ne mai putem întoarce la
formulele Renaşterii, la cele ale Romantismului. Existăm într-un postmodernism
geamăn cu apocalipsa ce înghite totul şi uniformizează: încît
demiurgul poate fi şi cerşetorul de la uşa bisericii, dar şi Marele Prelat
care-şi face noile reguli de subordonare a monahiilor, de unul singur, cum
vrea Prea Fericitul Daniel, Patriarhul României. Dar asta nu mai înseamnă,
desigur, mare lucru, ci pur şi simplu o întîmplare comună, aşa cum nici
poetul sau scriitorul nu mai sunt Poetul şi Scriitorul. Intrarea în loc comun
este numitorul aglutinant al acestei lumi în care trăim. Confuzia valorilor, la
fel. Singura salvare şi întoarcere cu efect scontat poate fi întoarcerea la
sugestiile de ieşire la liman ale Bibliei. În rest, vînare de vînt !
Cultura este în sine sacrul originar
Culturii nu i s-au dat niciodată prea multe şanse. Ea a dat toate şansele
posibile lumii să existe, să ajungă pînă aici şi să meargă mai departe. Cultura
este în sine sacrul originar. Primul gest al lui Dumnezeu cînd s-a gîndit să-l
creeze pe om a fost acela de a-i da spirit şi a-l face independent de toate, dar
nu şi de Dumnezeu, creatorul lui. Cît priveşte cultura de mîine, ea nu poate
fi prea deosebită de cea de ieri, de cea de la începuturi, numai că formele în
care ea se arată sunt altele, sunt cele ale evoluției, obligată a fi de dorința de
supraviețuire, de ieşire la liman. La final, cînd totul se va sfîrşi aici, pe
această lume, cea care va stinge lumina va fi cea care a aprins-o la începuturi
– cultura ! Cu voia sau fără voia unor politicieni întîmplători, puşi să o
diriguiască.
Credința joacă în viața şi opera mea principalul rol – cel al creației în sine.
Cred în Dumnezeu !