Debut
Dragoş Ghițulete
SUFLEORUL
Articol publicat în ediția Viața Românească 8-9 / 2009
Dragoş Ghițulete este în viața sa de zi cu zi ziarist şi în viața sa secretă scriitor. Ceva din luciditatea cu care descifrează lumea la RFI se regăseşte în proza sa scrisă cu mult acid şi cu o siguranță remarcabilă. El reuşeşte de fapt să urce pe versantul cel mai dificil al meseriei de scriitor pentru că reuşeşte să povestească. Are un dar al narațiunii şi o privire interesantă asupra unor subiecte cu conotație istorică. El face de altfel parte din acea generație care a fost puțin marcată de comunism, dar suficient pentru a-l păstra în memorie şi a încerca acum să descifreze mecanismele schizofrenizării ființei umane prin ideologie şi printr-o anumită practică istorică revoluționară. Privirea sa asupra acelei epoci este proaspătă, interesantă, strict literară şi fără nici o umbră de răfuială personală cu trecutul. De unde valoarea acestei proze la care se adaugă ritmul său cinematografic. Dragoş Ghițulete merită un debut, restul depinde de multe date subiective şi obiective, printre altele şi de capacitatea sa de a sta lipit de masa de scris. Pentru că, aşa cum spunea Marin Preda, primul lucru de care are nevoie un prozator este o bună structură osoasă, ca să poată rezista timp de ore şi ore în fața paginii albe...
Matei Vişniec
Puteai să aştepți pînă după premieră. Înțeleg că n-ai mai putut, că te-a mîncat, dar ştii şi tu că la astfel de spectacole vin şi mistreții. Şi după îşi scot colții. Şi iar ne trezim c-o scot din repertoriul teatrului. Şi dă-o încolo de treabă, băi Fleo, iar miroşi a alcool. Eu înțeleg că ştii pe de rost toate replicile, că nu ți-e uşor să stai acolo în cuşca aia de sub scenă, dar iar intri în gura ăstora. Abia ce le dai motiv să se ia de tine.
– Da, maestre, ştiu.
– Nu mă mai lua cu maestre, băi Fleo. Dă-o în pizda măsii de treabă. Eşti la fel de bun ca noi toți. Poate or să vină şi vremuri mai bune şi o să poți să urci pe scenă.
– Ca de obicei, Potze?
– Ca de obicei, mama măsii de treabă. Da’ şi cu o cafea de data asta, că mă doare capu’. Poşirca dracului, cred că iar a pus fătuca aia apă şi zahăr în ea.
Mă cheamă Fleo. De fapt nu mă cheamă aşa. Dar cam toată lumea îmi zice Fleo. Cu excepția cîtorva. Fleo vine de la sufleor. Atît am reuşit. Poate că sînt mai bun decît mulți care urcă pe scenă. Plîng cîteodată, îmi muşc degetele cînd îi văd pe unii cît de incompetenți sînt. Şi se dau mari vedete. Dar s-au pus bine cu conducerea de partid. Mai ales cînd îi văd cum îmi strigă ajutor din priviri că au uitat replicile. Ştiți, actorii au mai multe tehnici prin care cer ajutor: întorc privirea către mine în vreme ce ar trebui să privească în altă parte, pocnesc din degete, strigă fără să se uite la mine, fac o pauză înaintea cuvîntului pierdut sau îşi îngroaşă vocea, făcînd să pară că sînt răciți sau răguşiți.
Sîntem în toamna anului 1989 şi la teatrul M se pune în scenă, după mari presiuni făcute de maestrul Potze, susținut ce e drept şi de cadrul de partid care supraveghează echipa, chiar nu ştiu cum l-o fi păcălit, se pune în scenă Sinucigaşul lui Erdmann. Şi în seara asta tocmai a avut loc avanpremiera. Maestrul Potze, eu îi spun aşa, că el îl joacă pe Poțekalnikov, personajul principal, a fost sublim. Eu cred că ştia prea bine ce face atunci cînd şi-a dres glasul şi a făcut pauza. Era urcat pe scaun şi vorbea la telefon. Cu Kremlinul trebuia să ceară, dar eu i-am şoptit cabinetul 1. El a spus cabinetul 1 şi de-aici nebunia. S-a făcut linişte în sală, el dădea înainte că l-a citit pe Marx dar că nu i-a plăcut, că vrea cu cel mai mare de la cabinetul 1, se termină scena şi cred că vreo 2 minute sala a fost în delir. L-au aplaudat în picioare. Eu jubilam în cuşca mea. Din poziția în care stau nu pot să-l văd pe Crăciun, ăsta e omul partidului. Dar mi-a spus Potze că a tras cu ochiul, şi l-a văzut că îşi scosese o foaie de hîrtie şi tot scria. Trebuie să-l suportăm iar în seara asta la cîrciumă. Să ne dăm mieluşei, să-l linguşim ca să nu dea raportul. Are o slăbiciune pentru Potze, iar Potze pentru mine, că altfel nu făceam eu mulți purici în teatrul ăsta.
Trag cu ochiul la Potze care merge cu pasul ăla al lui de uriaş. E un octombrie cald, o seară plăcută, dar noi tot grăbiți ne îndreptăm spre loc. O speluncă de fapt, dar fata care serveşte e minunată, chiar dacă mai pune apă în vin iar pereții se fac de multe ori că n-au urechi.
– Of, tot jegoasă e fața asta de masă. Angel radios, nu mai schimbați şi voi decorul?
Potze e bine dispus. Roşu la față. De la vin. Ioana, angel radios adică, stă în brațele lui şi îşi plimbă degetele prin părul lui. Are părul destul de lung, amîndoi avem părul destul de lung, şi nu de puține ori ne-am aruncat în explicații savante la miliție. De multe ori au ajuns pînă la a-mi băga foarfeca în păr, de atîtea ori am reuşit să scap fără să mă tundă. E rolul de aşa natură, le spuneam, trebuie să am părul lung.
– Ioana, îi spun, mă exciți dragă. Mai lasă-l şi lasă-mă să respir.
– Fleo, tărăganează cuvintele Potze, uiți că partidu’ nu dă voie să te exciți?
– Iar voi uitați că mai sînt şi alți oameni la mese care vor să fie serviți, aruncă Ioana vorbele peste umăr şi fuge spre bucătărie.
– Sînt mase la mese, Fleo. Mase. Uită-te la ei cum stau cu botu’ în halbele alea de bere. Nu vine dinspre ei nimic. Sînt stînci. Uite-l pe Crăciun. Fleo, stai dracului în banca ta, mă laşi pe mine să-i explic.
De masa noastră se apropie organu’. E aranjată putoarea. Costum, ras, tuns şi frezat. Miroase a parfum, destul de bun, nu ştiam că are gusturi aşa fine. Iar o fi călcat vreo fată pe la hotel. Țăranu’ dracului, se duce la pont. Ştie cînd e de luat ceva. Le amenință că le dă pe mîna miliției, le fute şi le ia şi ce au prin geanta. A venit odată una după el aici. L-a urmărit. Era nervoasă rău. Îl tot înjura, ăsta cică s-o calmeze. I-a dat o palmă şi a băgat-o în spate. Se auzeau miorlăieli, țipete. Asta tot înjura. “Fă, futu-ți capu’ mă-tii, dacă te mai ții după mine, gaia te ia. Or să-ți putrezească oasele prin beciuri. Păi aşa ne fuse vorba? Ea nu şi nu, că hai, mă Crăciunel, că mi-ai promis că-mi dai viza aia. Am făcut tot pentru tine. El, gura fă, eram beat. M-ai ademenit. Hai, calm, calm. Rezolvăm pînă la urmă. Nu sînt io băiețelul tău? Cu plecatu’ ăsta al tău îmi dai peste cap nişte treburi. Ia
de-aici pînă una alta, medicamentele alea pentru mă-ta şi dispari. Te caut eu. Cred că se cam aprinsese prostu, că deh, frumoasă fata. O ardea cu nişte italieni şi ăsta îi ținea spatele. Avea şi el de cîştigat, un parfum bun, nişte cartuşe de țigări, sau chiar dolari. Dar şi ea. Se enervase jegosu’, cred, că asta i-a spus că vrea să plece din țară. Şi îl tot urmărea, îl pisa la cap să-i facă rost de viza aia.
– Mi-ați făcut-o, bă bulangiilor. Cît crezi, mă Potze, că mai pot să vă acopăr. Păi aşa ne fuse vorba? Io caut să vă ajut, să ajut arta, bă bulangiilor, că mi-ai împuiat capul cu “erdiman” ăsta al vostru.
– Nikolai Erdmann, zic.
– Tu taci, bă Fleo, tu să taci. Că am io şi cu tine o vorbă. E mai roşu la față decît Potze, se aşază la masă şi dă din cap atunci cînd Ioana îl întreabă “ca de obicei?”. Da’ fără, ştii.
– Da tovarăşe. Fără.
De fiecare dată îi tot spunea Ioanei că el vrea vin din ăla de care bea împăratu’, nu de care bea tot satu’. Citise țăranu cînd era mic Gruia cel voinic şi încerca să impresioneze. M-am tot întrebat dacă ăsta avusese copilărie, şi dacă da, ce fel de copilărie? S-o fi jucat şi el cu bețele de maroco, cu maşinuțe? După cum se poartă, nu prea. Cred că avea steagu roşu la capul patului şi citea Marx. Măcar dacă l-ar fi înțeles, mi-a spus odată Potze, după ce l-am bîrfit şi am încercat să aflu de ce ne ține, sau mai bine zis, de ce îl ține pe el în brațe. E, o să afli, măi Fleo, la un moment dat o să afli. Las’ că-i bine aşa, sîntem şi noi puțin curve că altfel ne-ar scoate ăştia peri albi. Am juca numai Mazilu şi Baranga.
– De-acu înainte, zice Crăciun, Mazilu şi Baranga o să jucați bă. Dacă se află, io fac raport da’ n-o să spun tot în el, ați belit-o.
– Hai sictir, vino să te pup. Potze îl ia de după gît şi îl sărută zgomotos. Las’ că ne-ai mai scăpat tu şi altă dată. O s-o faci şi acum. Întrebarea e cum.
– A fi sau a nu fi. Asta e întrebarea pe care tu n-o să ți-o pui niciodată, Crăciunel. M-am scăpat şi Potze se îneacă cu vinul. Rîde sănătos iar Crăciun se face şi mai roşu la față.
– Hai sictir, bulangiule. Nu-i convenea că toată suflarea din cîrciumă aflase atunci cum îl alintă curvele. Dacă nu eram io, ți-l luau pe Teo. Cît m-am luptat, mă, să nu-l trimită la casa de copii?
– Du-te dracului, ce-l bagi tu acum în discuție pe Teo?
De fiecare dată cînd ne adunam, aşa decurgeau discuțiile la masă. Pînă se îmbăta Crăciun şi devenea şi el uman. Spunea bancuri, cînta. O țineam aşa pînă dimineața.
Teo este nepotul meu. O bomboană de copil. Maică-sa, adică soră-mea, a fugit în Germania acum 6 ani şi nu mai vrea să ştie de el. Tatăl nu l-a văzut niciodată. Locuiesc cu el şi cu cealaltă soră, Simona. Ea îi e acum mamă. De fapt, îi şi spune mamă. E în clasa a doua, învață bine. E puțin complexat că vine dintr-o familie spartă. Îi e jenă atunci cînd îl întreabă colegii ce e mama, ce e tata. Un copil din flori, şi cu mama fugită din țară, e ceva anormal în zilele astea ale noastre. De parcă ar fi ceva normal. Au vrut să-l ia la casa de copii, am făcut presiuni, m-au ajutat Potze şi Crăciun, aici trebuie să recunosc, dacă nu era Crăciun, Teo ajungea la orfelinat. Da’ dă-l în măsa de țăran, n-o să-mi scoată ochii toată viața cu asta.
Acum, cînd îl văd beat şi cu ochii ăia lăcrămoşi, are şi ăsta ceva secrete, mai că-mi vine să-l iau în brațe. Şi cum debitează el tot felul de bancuri.
– O ştiți p-aia cu radio Erevan? Aia mă, întreabă unu la radio Erevan dacă un popor moare dacă i se dă din ce în ce mai puțină mîncare. Şi răspund ăia: da, tovarăşe Ceauşescu, poate, da de ce nu încercați direct cu cianură. Hahaha.
În momentele astea nici n-ai bănui că ăsta e securist. Şi din ăla mare. Acu’ însă i-aş sparge capu’. Se dă cocoş pe lîngă Ioana care tot aduce carafe cu vin la masă. M-a întrebat o dată, bine, mă, ce dracu căutați cu ăsta la masă? Ce-l tot cărați după voi?, că-mi vine să vomit cînd îl văd. Libidinosu’ dracului, se mai şi dă la mine. Numai eu ştiu de cîte ori mi-a pus mîna pe cur. Mi-e frică să-i zic ceva, că mă dă dracului afară.
Ioana, minunată femeie. Tunsă ca un paj, are o față frumoasă şi înconjurată de păr. Ochii verzi, iar atunci cînd îşi plimbă mîna prin păr, nici că ți-ai dori mai mult decît s-o priveşti. Ne tatonăm de ceva vreme, dar n-am avut încă curajul să merg mai departe. Mi-e teamă.
– Măi Fleo, păi aşa ne fuse vorba? A rămas că Ioana e a mea, nu te mai uita după ea. M-am îndrăgostit.
– Tu, mă, Romeo, durul durilor. Ăla care taie şi spînzură? Degeaba îmi face semn Potze din cap să tac.
– Ce ştiți voi, bă. E greu să stai în sistem. Că şi un denunț anonim şi mă scoate pe linie moartă. Da’ eu nu renunț.
– Şi dă-i şi luptă, a? Cu cine te lupți, mă Crăciune? Că din cîte ştiu, nu prea ai adversar. Aici Potze a punctat. Ştie multe despre securistu’ ăsta.
– Păi mă lupt cu ăia care nu vă lasă pă voi să faceți artă, mă. Care vine peste voi la repetiții. Ce v-ați face, mă, fără mine? Cum ați fi scos cămaşa atunci cînd au găsit jurnalu’?
Chiar o ia de la paşopt. Acu’ vreo cîteva luni apare unu’ în teatru, Crăciun nu era în Bucureşti. Atunci am cunoscut pentru prima oară cu adevărat ce înseamnă să ai de-a face cu ăştia. Găsise femeia de serviciu în spatele scenei o borsetă plină cu hîrtii. Era un jurnal bătut la maşină. Neştiutoare sau poate montată bine, în loc să-i dea hîrtiile lui Potze, ea chemase miliția. Investigație în toată regula, a cui e maşina de scris, cine a scris jurnalul. Era numai otravă acolo, aşa se exprimase ochi albaştri ăsta. M-au bănuit pe mine. M-au luat la secție, m-au băgat într-un beci şi dă-i cu lampa în ochi.
Le-am zis calm că n-am maşină de scris, că nu țin jurnal. E, aici în partea a doua mințeam. Țin jurnal, dar am totul aici, în cap.
– Băi, element conspirativ, vroiai să trimiți hîrtiile astea soră-tii, în Germania. La imperialişii ăia, mă? Să ne dea trădătorii ăia la Europa Liberă.
Două zile n-am putut să mă mişc din pat. M-au bătut cu cartonul. O metodă care nu lasă urme. Adică au pus nişte cartoane şi au început să dea. N-am avut urme, dar cînd mergeam să mă aşez pe veceu, urlam de durere. Cînd s-a intors, Crăciun a muşamalizat totul. A luat jurnalul la el, şi am aflat mai tîrziu, după decembrie ‘89, că l-a scos țap ispăşitor pe un amarît care-i furase nevasta. Vorba vine nevasta, era o femeie cu care stătea, ei îşi permit să trăiască fără acte. Asta, sătulă de măgăriile lui, s-a aruncat în brațele primului venit care i-a zîmbit galeş. Lucra la o farmacie şi a impresionat-o olteanul prost, pentru Crăciun toți antipaticii erau olteni proşti, cînd i-a povestit ce migrene avea el. Burghezu’ dracului, migrene, auzi. A ajuns ăsta dizident fără să vrea. După ce citise jurnaluă, îl luase deoparte pe Potze. Era negru de furie. Nu ştiu cît a înțeles din ce scria acolo, Potze mi-a spus că erau însemnări grele despre regim, totul documentat. Era criticat inclusiv el pentru articolele alea din Scînteia. Ăsta era compromisul lui Potze. Ca să se impună în teatru, mai scria din cînd în cînd materiale elogioase. E, recunosc, am recitat şi eu poezii patriotice. Şi nu numai cînd eram mic.
Mai săptămînile trecute m-a chemat învățătoarea lui Teo la şcoală. Era revoltată. Mi-a arătat caietul băiatului. M-a pufnit rîsul cînd am văzut ce scrie acolo. Aşa, cu caligrafia lui de copilaş, scria că ‘’Ene are ulcer şi Leana are sifilis’’. De unde ştie copilul despre ulcer şi sifilis, mă întrebase învățătoarea atunci. Aşa se vorbeste la noi acasă?
I-am explicat că e o greşeală, că băiatul o fi auzit pe la bloc sau pe stradă lucrurile alea. I-am arătat ce îl învăț eu acasă. I-am recitat o poezie care începea cu “tovarăşa Elena Ceauşescu”. A rămas mască. S-a îndrăgostit atunci de mine, mi-a spus mai tîrziu, după ce am convins-o că relația noastră nu poate să dureze. M-a rugat, după o partidă de sex, foarte sălbatică tovarăşa învățătoare, n-ai fi zis, să-i mai recit o dată poezia aia. Şi să-i mai aduc nişte vată dacă pot. Îi dusesem prima oară flori, şampanie şi nişte vată. Dăduse Crăciun la toată cîrciuma. Bucurie mare. Reuşise, prostu’ naibii, ce-i plăcea să se laude, reuşise s-o ducă în patul lui pe Olguța, fata care se ocupă de costumele din teatru. E drept că am contribuit şi eu la această acuplare. Stăteam în cîrciumă într-o seară, se vorbeau vrute şi nevrute, cînd îl văd pe Crăciun că se pune lîngă mine şi mă întreabă cine e blonduța aia din fața mea.
– Ce-i, Crăciunel, ți s-a făcut?
– Hai, bă Fleo, nu fi zdreanță. Îmi place rău de ea.
– Ştii Shakespeare?, l-am întrebat încercînd să nu rîd.
– Hai, bă Fleo, de unde dracu să ştiu. Bă, aşa ne fuse vorba, că mă iei la mişto?
I-am zis atunci la ureche că o să mă bag sub masă cînd pleacă ea la veceu şi rezolvăm. Da să spună exact ce-i şoptesc eu de sub masă.
– “Toate zilele sînt nopți pînă te văd, iar nopțile strălucesc ca zilele cînd te visez.”
– Nu acum, idiotule. Mă chinuiam să stau cît mai departe de Olguța şi să fiu aproape de Crăciun ca să mă audă. Le vedeam picioarele, Olguței îi vedeam chiar şi chiloții. Îi urmăream cum se mişcă pe scaun, păreau că stau tot timpul în poziții incomode. Numai lui Potze, care stătea în capul mesei, nu-i vedeam picioarele. De ce? Pentru că le avea pe masă.
Aud frînturi de discuție între Crăciun şi Olguța. Asta ştia ce-i cu el şi era prudentă. Nu scotea multe cuvinte. În schimb ăsta tot turuia.
– E cel mai mare. Shakespeare rămîne supremul:
Frumoasele ființe ne-or creşte bunăstarea,
Cînd n-o să moară fala întruchipării-n roze;
La fel ca desfrînatul, ar îmbrăca paloarea
Urmaşul său sensibil ce l-ar păstra în poze.
Încurcase poze cu roze dar în beția aia nimeni nu mai era atent la nuanțe.
Se dezlănțuise, cred că îi plăcuse prostului cum sună, atunci cînd i-am şoptit “Noi cînd ne naştem plîngem că intrăm... pe această mare scenă de bufoni!
Olguța tot bătea în retragere. Ba spunea că o doare capul, ba că e foarte deprimată. Crăciun îi dădea înainte:
“Înfrînge-ți durerea, fii vesel de se poate, căci tot la zi ajunge şi cea mai lungă noapte”.
S-au dus pînă la urmă la el acasă. Dar nu că a impresionat-o talentul lui. I-a bătut obrazul şi Potze după, cînd a început să se laude. Dar ne-a prins bine tuturor. Ce s-a bucurat Simona cînd i-am dus acasă vată. Aveam şi gumă de mestecat pentru Teo iar cu țigările rezolvasem pentru o săptămînă.
La începutul lui noiembrie, la cîteva zile după povestea cu cabinetul 1 de la teatru, am primit un telefon acasă. Tare supărat a fost Potze că după avanpremiera cu bucluc, au scos Sinucigaşul din lista de reprezentații.
N-au uitat nici de jurnalul ăla găsit în teatru şi nici de isprava mea. Chiar dacă pentru jurnal găsiseră țap ispăşitor, au continuat să mă piseze la cap. Vroiau, şi aici ofițerul de securitate care m-a chemat în biroul lui mi-a vorbit foarte frumos, să le spun ce se întîmplă prin teatru. Ce se mai vorbeşte, cine mai bîrfeşte.
– Adică să torn? Dar ce credeți voi că sînt, Iuda? Eram sigur pe mine şi mai ales pe sprijinul lui Potze şi Crăciun. M-am albit la față cînd am aflat că nu mă mai pot bizui pe Crăciun. Sau cel puțin aşa mi-a aruncat securistul ăsta în față.
– Uită de Crăciun şi apoi vezi că sînt probleme la dosarul lui Teo. S-au făcut nişte controale şi se pare că o să meargă la o casă de copii.
– Îl cresc eu şi sora mea. Şi o facem bine. Întrebați-l şi pe Teo, e foarte mulțumit să stea cu noi.
– Aveți probleme cu legea. Mai gîndiți-vă, tovarăşe, putem fi toți mulțumiți. Şi apoi nu e mare lucru, semnați o hîrtie că sînteți de acord cu ce vă cerem şi apoi, de două ori pe lună să spunem, ne întîlnim undeva în oraş şi îmi povestiți, ştiu că o faceți foarte frumos, ce se mai întîmplă în teatru.
Am ajuns acasă după întîlnirea aia cu un gust foarte amar în gură. Simona se juca cu Teo, m-a văzut în ce stare sînt şi a venit după mine în bucătărie. Nu se întîmplase de multe ori să vin acasă şi să nu mă alătur lor. Îl luam pe Teo în cîrcă, eu mă puneam pe jos şi el mă călărea. Era D’Artagnan cam tot timpul. Îi spuneam poveşti în poziția aia. Ştia de la mine atît de multe poveşti încît, mi-a arătat Simona o dată un caiet pe care Teo îl ținea sub pat, începuse el să scrie despre cavaleri şi domnițe.
– Are 8 ani, Fleo. Cred că poate sta şi el cu noi. Simona e convinsă că băiatul o să înțeleagă ce se întîmplă.
I-am zis că e foarte grav.
– Mai lasă-l puțin, îi spun. Încerc totuşi să o scot basma curată. Pe scurt, Simona, vor să semnez un angajament.
– Adică să te faci turnător?
– Exact. M-au amenințat, poți să bănuieşti, cu Teo. Că ni-l iau şi îl duc la orfelinat.
I-l descriu pe securistul care mă racolase. Mă uit prin bucătărie şi încerc să n-o privesc în față. Îmi pocneşte capul de nervi. Ciudat, mă simt vinovat că am fost pus în situația asta, să aleg. Trebuie să-i păcălesc. Nu vreau să cedez dar nici să mi-l ia pe Teo. M-au luat la întrebări la securitate.
– Unde-a fugit, mă, sora-ta. S-a dus să se facă curvă prin străinătățuri? Aici nu-i mai ajungea?
Dobitocul ăla turbase. De parcă era vina mea că mama lui Teo rămăsese în Germania.
– Băi Potze, i-am zis maestrului la petrecerea pe care o făcea la el acasă, împlinea 40 de ani, mult mai trebuie să trag eu pe faza asta cu soră-mea.
– A pățit ceva Simona?, mă întreabă Potze cu gura plină. Erau numai bunătăți pe masă. Le adusese Crăciun. Ştiu că mi-am îndesat la plecare un salam de Sibiu, nişte kaiser şi mai multe feluri de brînză într-o plasă. Ce mai înfuleca Teo, se săturase de parizeru’ ăla infect. Luasem şi nişte icre negre, dar n-au prins. La cîte conserve de peşte se mîncau la noi acasă, cred şi eu că şi Simona şi Teo au strîmbat din nas atunci cînd au văzut bubițele alea negre. E din familia peştelui, nu vreau, a pus Teo punct încercărilor mele de a-l familiariza cu mîncarea asta de aristocrați. Aristocrați pe dracu’, dacă îl vezi pe Crăciun cum înfuleca la ele, de parcă era fasole bătută. Şi turna şampanie în el de ziceai că e bere. Îl prinsese pe unu din responsabilii de la “Doina”, ăla de lîngă statuia aviatorilor, cu vreo 300 de dolari la el. E, se dusese la pont, ăla că nu ştie cum au ajuns banii la el în buzunar. Oricum, de-atunci Crăciun tot apărea pe la petrecerile organizate de Potze, cu bunătăți. Era responsabil cu aprovizionarea, şi aici trebuie să recunosc, se achita bine de sarcini.
– Nu de Simona e vorba, măi Potze, ci de mama lui Teo. Mă pregăteam cumva să-i spun de tentativa de racolare.
– Şi tu ai fi făcut la fel dacă ai fi avut ocazia. Era normal să plece din căcatul ăsta. Greşeşte cu Teo, că nu face nimic să-l ia acolo. Dar în rest, las-o baltă, băi Fleo, cînd ai asemenea ocazie n-o ratezi. În viață mai bine regreți ce faci decît ce nu faci.
Şi Nutzi, mama lui Teo, nu cred că regreta. Se pare că îi e bine acolo. S-a măritat, Simona a reuşit să vorbească la telefon cu ea o dată. Că nu mai vine în țară, că n-o mai interesează nimic de-aici. Că nu vrea să ştie nici de Teo, nu l-a dorit, a fost o greşeală, o întîmplare. A încercat să facă avort la vremea aia, dar n-a găsit pe nimeni dispus, iar de metode tradiționale n-a vrut să audă. Ori doctor, ori nimic. Doctor de specialitate. Măi fată, i-am spus atunci, avortu’ e interzis, ştii bine. Faci naibii puşcărie, şi tu şi ăla care s-ar băga să te scape de sarcină. Ea nu şi nu, că nu vrea copilu’ da nici pe mîna unui măcelar nu se dă. Dacă l-aş fi cunoscut atunci pe Crăciun poate că aş fi vorbit cu el. Am făcut-o acum un an, cînd Simona a pățit la fel. Ce-o fi în capul fetelor ăstora nu ştiu. N-au avut noroc în dragoste. Nici una. Simona era pe aproape să se mărite cu Neluțu, ce le place să se strige între ei cu diminutive, dar ăsta era deja însurat. I-a spus cînd Simona l-a anunțat că e gravidă. Mi-a zis mie să mă duc să-l ard pe țăran, să-l iau la bataie. Să-l împuşc, eventual, i-am zis. Gîscă proastă, aşa a făcut-o Neluțu. A ajutat-o Crăciun să facă avort. Şi i-am zis că Neluțu ăsta e poamă. Ar fi trebuit să ia aminte de la Nutzi. Că şi asta tot cu capu’ înainte s-a aruncat atunci cînd a rămas gravidă. Frumuşel, aranjat, avea Dacie. Albastră. Îi stătea bine în uniforma aia. Emil. Ce-l mai lăuda Nutzi. Că o să se mărite cu el, că or să reuşească să plece din țară, că ăsta, zicea ea, are pile. Şi se cunoaşte cu toți de pe la partid. Că or să facă rost de paşapoarte şi-or să plece din mizeria asta. A plecat, ce e drept, dar singură. La doi ani după ce l-a născut pe Teo. I-a sucit mințile, îşi luase atunci, după ce Emil i-a zis mucles, să nu te mai văd, îşi luase un angajament,
să-i fraierească pe toți bărbații. Să le dea cu tifla cînd o fi cazul. Şi-a dat peste un fraier, lucra prin Ministerul de Externe, era ceva directoraş. I-a dansat Nutzi într-o seară la o petrecere pe masă şi ăsta a înnebunit. O luase razna, mă tot căuta la teatru să-mi spună că el are gînduri serioase şi că vrea s-o ia cu acte. Că nu-l interesează că are copil, o să-l crească şi o
să-l iubească ca şi cum ar fi al lui, că s-o conving eu să nu-l mai trateze aşa de sus. Îl făcea la psihic Nutzi de-ai fi zis că face ăsta atac de cord. Ba îl pupa şi-l drăgălea, ba îi spunea că o săptămâna n-are chef să-l vadă că e ocupată. Aveam atunci casa plină de bunătățuri. Tudor, aşa-l chema pe amorez, venea tot timpul, cînd îl lăsa Nutzi să vină acasă la noi, cu o geantă plină cu de-ale gurii, numai minunății. Aducea şi cafea şi țigări şi whisky. I-am zis o dată, cînd a adus mai multe pachete de unt, că uite, mă, o puneți de-un tango la Bucureşti. Nu ştia Tudor de Marlon Brando şi Ultimul tango la Paris, dar a fost foarte interesat cînd i-am povestit filmul. Ni se luase de margarina aia de plastic cu marmeladă. Ce triere făcuse un coleg de facultate atunci cînd am văzut filmul cu Brando. Parcă urma să tipărim manifeste, aşa ne-am dus la ăsta acasă, avea video, tacso era şefu, unei măcelării, plin de bani. Îi plăcea mult de Nutzi, era colegă cu ea la facultate şi încerca s-o impresioneze. Aşa că n-a avut încotro şi
m-a chemat şi pe mine, Nutzi i-a spus că nu vine singură să vadă filmul. Nu mă înghițea deloc colegul ăsta al ei, din arogant nu mă scotea, dar
m-a suportat toată seara cu stoicism. Nici măcar nu i-a ieşit ceva, că Nutzi i-a retezat-o scurt cînd ăsta a încercat mai mult. Păi cum, mă frati-mio, să mă mîngîie măcelaru’ ăsta pe mine. Tot timpul pute a carne prăjită, cred că ăştia în casă îşi pun şi în cur carne. Crede că mă duce în patul lui cu nişte cîrnați şi carne de vițel? Era nervoasă cînd povestea despre ce avansuri îi făcea. Venea la facultate şi scotea ostentativ senvişurile cu carne. Aveau un coleg, l-a şi bătut ăsta o dată, s-a enervat rău, venise băut la cursuri şi cînd l-a văzut că-şi scoate tacticos carnea din geantă, poponaru’ dracu’, vine cu geantă de gagici, aşa s-a exprimat şi l-a pocnit direct. Pleacă dracu’ cu fițele astea, bă, vii la mine în față, stau în cămin şi mănînc parizer şi marmeladă şi apari tu cu căcaturile astea. Hai, toarnă, du-te dracu’ şi toarnă la şefu’ de an. Că mă piş pă tine şi pă tactu ăla măcelaru. Ce pula mea îți trebuie ție şcoală, mă? Că te face tactu măcelar şi-o să faci bani, şi-o să cumperi oameni cu carnea aia a ta. Ăsta se făcuse mic, îşi băgase senvişurile în geantă şi încercase să plece. Nervosu’, nu şi nu. L-a prins de haină şi l-a scuipat. Au sărit atunci gagicile care erau de față şi au încercat să-l calmeze. Că lasă-l, că nu ți-a făcut nimic. Ăsta nu şi nu, băi voi ştiți ce goarnă e carne ăsta. Că, şulfa dracului, suflă tot la şefu’ de an. V-a mîncat în cur să mergeți la el acasă. Că are video, căcat, v-a monitorizat bă. Acu’ ştie şi pulă ăla de Victor cine şi ce preferințe are. Victor, şefu’ de an. Fiu de securist, viitor securist cu ştaif. Un finuț. Prima oară l-am pocnit cînd s-a dat la Simona. Eu în ultimu’ an, ca Nutzi, ea în primul de facultate. Libidonusu’ naibii, l-am auzit fără să vreau la un chef pe care l-a făcut să sărbătorească mă-sa mai ştie ce, el tot insista să sărbătorească c-a trecut în ultimul an şi se tot lăuda că pune gheara pe prospătura aia care venise cu Nutzi. Nu ştia că-i soră-sa şi nici că fratele cel mare, adică eu, veghează. A tras-o pe balcon, un apartament mare, frumos. Se tot lăuda cu muzica pe care o să ne-o pună, cu cărțile cu care o să ne dea pe spate, totu’ făcut să vadă care şi ce preferințe are. I-a pus mîna pe cur, eram în dreptul balconului, şi îi tot spunea că poate s-o ajute că e mare şmecher în universitate şi că dacă vrea poate s-o ajute cu restanțe, note mari, că poate face rost de țigări, cafea şi, de ce nu, whisky. Că ştie că are părinți bolnavi, aici se încurcase idiotu’ sau încurcase fata cu alta, noi am rămas fără părinți de mult. Nici măcar nu l-am avertizat,
i-am dat-o direct. A căzut cu capu’ în afara balconului şi a început să miaune, lasă-mă, îți dau ce vrei. L-am flegmat între ochi, am luat-o pe Simona de mînă, am chemat-o pe Nutzi din priviri şi ne-am cărat în cîteva minute. Da, părinții noştri s-au prăpădit cînd eram mici. Eu şi Nutzi eram la şcoală iar Simona abia se născuse. Ne-au crescut bunicii. Noroc cu ei, că ajungeam la orfelinat. Tata a murit la canal iar mama la puțin timp după el, de inimă rea. Nutzi a suferit cel mai tare. Prin liceu luase deja hotărîrea că o să plece din țară. Nu ştia cum, eu îi tot spuneam că ne facem o barcă şi fugim pe Dunăre. L-oi fi auzit pe bunicu’ cum povestea despre mare şi vapoare şi îmi intrase în cap chestia cu apa. Din liceu rămăsese Nutzi cu oroarea asta de proaspăt îmbogățit. Tare frumoasă fată. De-atunci făceau coadă la ea la clasă. Îi tot lua în rîs. Se dădeau pe lîngă ea încercînd s-o cucerească cu tot felul de cadouri. Ştiau că n-are părinți, că mai stă cu doi frați şi cu bunicii, şi veneau la noi acasă cu tot felul de cadouri. Cel mai haios a fost unu, Marinache, mă-sa era directoarea spitalului de urgență iar tac-su secretar de partid, sau ceva în genul ăsta. A venit direct cu maşina de serviciu a lu’ tac-su, cu şoferu’, şi s-a pus pe descărcat în fața blocului. Ieşiseră vecinii ca la urs. Ăsta tot dădea ordine şi bietul şofer împovărat de sacoşe se executa. A urcat în bloc, le-a pus în fața uşii, a sunat şi a dat să fugă. Noi eram pe balcon. A ieşit bunicu’ atunci cu făcălețu’ la el. L-a prins şi i-a zis că dacă mai calcă pe-acolo îl face şnițel. Şi să-şi ia dracului plocoanele de la uşă.
Mă uit la Potze cum tot soarbe din paharu’ ăla cu vin. Se vede că e mulțumit şi de mîncare şi de băutură. Se pricepe să facă petreceri.
– Tu crezi că îi e bine, mă, acolo, printre străinii ăia? îl întreb.
– Băi Fleo, ştim amîndoi că acolo măcar eşti liber să faci şi să spui ce crezi. Uită-te la noi, cît ne chinuim să ne facem meseria, şi la naiba, nu facem maşini şi tractoare. Trebuie să păcălim cenzura, eu să scriu căcaturile alea prin Scînteia, crezi că mi-e uşor? Apropo, ai putea şi tu din cînd în cînd să mai dai o limbă, ți-ar fi mai uşor, şi nu s-ar mai lua toți milițienii de tine.
– Mi-e teamă că o să dau cu toată gura. M-au racolat, Potze. Mi-au zis să semnez o hîrtie, cum că dau pe goarnă ce se întîmplă în teatru, ce se mai discută. M-au amenințat că mi-l iau pe Teo. Iar.
Potze rămîne cu paharu’ lîngă gură, se uită lung pe sub ochi la mine, dă paharu’ peste cap.
– Întrebarea nu era dacă, ci cînd. Pe toți cred că ne-a luat la un moment dat cineva, a încercat adică să ne racoleze. Pe mine acu’ vreo 2 ani, i-am injurat şi am zis nu. Au încercat să mă amenințe că mă dau afară, le-am zis, hai băieți, dați-i drumu’. N-au avut curaj. Aici m-au ajutat limbile alea de care ție ți-e silă, da, alea din ziar. Şi Crăciun desigur.
– Acu’ se pare că n-o să mă mai poată ajuta Crăciun. Aşa mi-au zis ăştia la securitate, să-mi iau gîndu’ că mă mai scoate Crăciun din căcat.
– Crăciun adică e de căcat, mă zdrențelor? Se apropie de noi clătinîndu-se, îmi dă o palmă peste cap iar lui Potze îi bate obrazu cu degetul.
– Stai, mă, jos şi potoleşte-te. Potze are o față cît se poate de serioasă. Crăciun îşi trage un scaun lîngă noi şi se uită întrebător cînd la mine cînd la el. Sîntem la jumătatea lui noiembrie 1989.
– Uite, bă, care-i treaba, mă uit fix în ochii lui Crăciun. M-au racolat, mă amenință că mi-l iau pe Teo dacă nu semnez un angajament. Ştii ceva despre asta?
Crăciun îşi fereşte privirea, ia o sticlă de vin din care bea direct, nu-şi mai toarnă în pahar. Are cearcăne, e un bărbat bine el aşa, dar are fața aia de şobolan. Are ceva în priviri, nici nu ştii dacă se uită la tine sau prin tine. Cred că te scrutează mai degrabă atunci cînd nu eşti atent, te urmăreşte cînd nu e în raza ta vizuală. I-a învățat bine la şcoala aia. Eu dacă nu mă uit în ochii unui om atunci cînd vorbesc cu el, nu vorbesc mai bine.
– Nu ştiu nimic, băi Fleo. Pe cuvîntu’ meu. Ăştia încearcă să mă treacă pe linie moartă. Nu ştiu pe cine am supărat acolo sus. Pizda mă-sii, cred că mi-am făcut-o şi singur. M-am dus beat de vreo cîteva ori. A venit unu de la partid, şmecher mare, şi tot a încercat să mă testeze. Mi-a pus tot felul de întrebări, nici măcar nu vă interesează pe voi, dar m-a amenințat, aşa, voalat, ce e drept, că trebuie să fiu mai vigilent.
Se ridică brusc de pe scaun şi se îndreaptă spre un grup de colegi din teatru care se pregătea să plece.
– Păi, aşa ne fuse vorba, mă, ce pula calului faceți? N-am zis că bem pînă dimineață? Hai, dezbrăcarea că urmează piesa de rezistență. Două sticle de whisky. De la mama lor.
A reuşit imediat să-i facă să se răzgîndească. Am continuat să turnăm în noi pînă dimineață. Am încercat să mai vorbesc cu el despre problema mea, dar m-a evitat toată seara. Nici cu Potze n-am mai adus problema în discuție.
Am semnat la începutul lui decembrie. Dar n-am dat nici o notă informativă. N-a mai fost nevoie. Dacă mai rezistam cîteva săptămîni, scăpam. Pe 16 decembrie, seara, m-am dus cu Potze la cîrciuma noastră. Vroiam să-i zic lui Potze că am semnat. Eram hotărît să-i spun şi Ioanei că mi-ar plăcea să ne vedem într-o zi, să ne plimbăm, să mergem la un restaurant numai noi doi.
– Băi Fleo, nu mai dau de Crăciun. Am vorbit ieri cu el, a trecut pe la mine pe-acasă, şi zicea că vine şi el în seara asta. Dar văd că nu-i aici. Ioana, ştii ceva de Crăciun?, o întreabă Potze atunci cînd fata se apropie de masa noastră cu o sticlă de vin şi două pahare. O să aflăm cîteva zile mai tîrziu că îl chemaseră la Timişoara.
– Nu, nu l-am văzut. Fleo, de la tine sînt florile alea? Sînt foarte frumoase. Mulțumesc.
M-am înroşit. Îi trimisesem nişte flori în urmă cu două zile, ştiam că a fost ziua ei, am încercat să nu-şi dea seama de unde sînt.
– Vă fac cinste eu cu sticla asta, zice Ioana. A fost ziua mea. Tare frumos îi stătea în uniforma aia de chelneriță.
Iar eu mă simțeam pătat, parcă mi-ar fi intrat în haine tot căcatul din lume. Nici cu toată apa Dîmboviței nu puteam să-l scot din mine. Dar mă hotărîsem, o să mint. O să mint cît pot de mult, îi păcălesc. Nu le spun adevărul în notele alea, nici să mă pici cu ceară.
Simona
“M-am înecat ca țiganu’ la mal. N-o să pot trăi cu semnătura aia pe conştiință. Iartă-mă. Sper să înțelegi şi tu şi să înțeleagă şi Teo. Sper că acum o să trăiască într-o țară liberă. Vă îmbrățişez, Fleo.
PS. Băi, futu-i mama ei de treabă, Potze, nici să mori demn nu mai poți. Spune-le ălora de la recuzită că sînt nişte incompetenți. E stricat pistolu’ tău. Ăla cu care încercai tu să te sinucizi pe scenă. Ce distanță e între pac şi țac? Veşnicia, zici? Iar de tramvai mi-e frică. N-am io noroc să dea el peste mine fără să vreau. Noroc că m-am priceput să-l repar. Să nu se supere Crăciun pe mine că i-am furat un glonț din încărcător. La nebunia asta de-acu’, nu cred că o să se bage de seamă. Să zică şi el că l-a tras într-un terorist. Trăsese el Crăciun mai multe gloanțe, dar nu în terorişti. Lasă mă, nu mai fi supărat, că o să ne găsim dincolo şi-o să putem juca ce teatru vrem noi. O să ne odihnim, şi-o să scriem noi doi cea mai tare piesă de teatru. Iar eu o să joc, n-o să mai stau în cuşca aia să vă suflu. Bine, nu ție, că tu înțelegi arta, ci vitelor care uită replicile mai ceva ca Crăciun cînd se dă lovit după beție că nu mai ține minte ce prostii a spus. Să mă întrebe şi pe mine Ăl de sus dacă am suferit mult. Cetățene Fleo, ai suferit mult? Oho, ce-o să-i mai spun. Cred că ar trebui, aşa am să-i spun, cred că ar trebui să ştii cît am suferit. Tu n-ai văzut ce iad ai lăsat acolo? Crezi că amenințările alea cu cazanu’ cu smoală îşi aveau rostul? Tu nu vedeai, acum Potze, sper să stea să mă şi asculte, tu nu vedeai în ce cazan am stat noi 50 de ani? Ce vină am avut eu că Nutzi a plecat din țară? Crezi că nu mi-ar fi plăcut şi mie să stau cu craniu’ ăla în mînă şi să mă întreb ce-i cu viața? Sau măcar acolo, să mă dau şi eu mare revoluționar, om care trebuie ales de popor pentru binele poporului care va să zică. Nu, eu stăteam în cuşca aia şi mă chinuiam, îmi muşcam degetele, dar nu aveam voie să ies şi să joc. Că nu sînt un element bun. Sînt irascibil, înjur şi nu ştiu să ascult. Da, Potze, poate m-am şi complăcut în uşurătatea aia. Decît să mă bat pentru un rol am acceptat să suflu. Prima oară, că a două mi-a pus capac. Să suflu la securitate e prea mult pentru mine. Era mai simplu, nu mă vedea nimeni. M-a uns pe suflet maestru’ R, cînd a venit la televizor cu hîrtia aia igienică, că cică trebuie multă ca să ne ştergem la gură pentru cît căcat am mîncat. Mă Potze, tu în afară de poeziile alea stupide, ai mai mîncat şi alt căcat? Era aşa, retoric, că oricum n-o să aflu în viața asta. Las că te spovedeşti tu la mine dincolo. N-am putut, mă Potze, n-am putut să trăiesc cu gîndu’ ăsta. Papagal, aşa am fost. Dacă mai rezistam, dar n-am mai putut. Să-l iei tu pe Teo deoparte, că Simona e prea încărcată cred, să-l iei tu deoparte şi să-i spui că l-am iubit mult. Că dacă eu n-am avut copii, pe el l-am iubit ca pe copilu’ meu. Ți-am zis că cele mai frumoase momente din viață le-am petrecut cu el, atunci cînd ne jucam, cînd puneam în scenă poveşti. Acolo puteam să fiu actor, regizor, tot. Şi el mă asculta şi făcea ce-i spuneam. N-am reuşit să-l conving că nu e bine să fie tot timpul D’Artagnan. Că poate să-şi aleagă să fie şi alt erou. Sau poate nu neapărat erou. El nu şi nu, că D’Artagnan e şi frumos şi viteaz. Eu am încercat să-i spun că vitejia ți-o arăți şi altfel decît cu sabia. Spune-i tu, Potze, că au fost oameni curajoşi care n-au scos sabia din teacă. Că au făcut mult bine şi cu cuvîntul doar. Ia-l tu şi învață-l ce n-am mai putut eu. Fereşte-l, Potze, de compromisuri. Ai grijă şi de Simona, dacă eu n-am putut. Mi-ai fost ca un frate mai mare. Țin minte şi ce spuneai, că tu înaintea mea, ei bine ți-am luat-o înainte”.
L-am găsit întins pe jos în sufragerie, o pată mare de sînge se întindea pe covor pînă aproape de bucătărie. Ținea strîns în mîna stîngă, Fleo e stîngaci, pistolul. Am leşinat lîngă el. Mi-a luat minute bune cred pînă să-mi revin, m-am aplecat asupra lui şi i-am desfăcut haina. Clavicula era zdrobită. Mai văzusem la spital astfel de răni, am răsuflat uşurată că rana era departe de inimă. Fleo abia respira. N-aveam unde să sun, era puțin probabil ca în aceste zile ale revoluției să vină vreo maşină de salvare. Salvarea a venit de la Potze, l-am sunat acasă şi am avut noroc să dau de el. A venit repede cu o maşină, era cu un tip pe care nu-l cunosc, l-am băgat pe Fleo în ea şi fuga la spital. Noroc că Teo stă de cîteva zile la o prietenă, la Cheia. L-am trimis departe de agitația asta de aici.
– Ce-ai pățit, Simona, abia ai terminat tura. Ți-am zis să mergi să te odihneşti că o să avem mult de lucru în zilele următoare. Iar răniți? Of, nu se mai termină o dată cu nebunia asta?
Medicul de gardă, Ovidiu, are cearcăne, halatul plin de sînge. Pufăie într-una. Fumează enorm, i-am spus de multe ori să se lase. E vraişte în salonul în care am intrat împreună cu Potze. L-au adus pe Fleo pe o targă, Ovidiu s-a uitat la rană.
– E superficială. O să-i treacă. A avut noroc. Puțin mai jos şi-i găurea inima. Teroriştii naibii.
– E fratele meu, i-am zis. Şi nu a fost rănit la revoluție, s-a împuşcat singur. E o poveste lungă. Noroc că e stîngaci. Probabil că e greu să te împuşti în inimă atunci cînd eşti stîngaci.
Am izbucnit în plîns. Oboseala şi toată povestea asta m-au dărîmat. Înainte să se ocupe de Fleo, Ovidiu mi-a făcut o injecție cu calciu. A urmat o operație simplă, avea aşa mulți răniți Ovidiu încît ajunsese să extragă gloanțele cum face Fleo cu măslinele din salata boeuf. Le ia şi le aruncă la gunoi. Apoi dezinfectat, pansat şi altu’ la rînd. Acum Fleo stă întins pe un pat alături de un puşti de vreo 15 ani care fusese împuşcat în genunchi. Era speriat, nu ştia cum s-a întîmplat. Era cu tatăl lui şi trebuia să meargă din Drumul Taberei în Militari. Le-au oprit maşina nişte revoluționari şi
i-au dat jos pentru percheziție. Şi atunci a apărut un glonț din senin. A spart parbrizul, glonțul a ricoşat în piciorul lui. Se uită acum la Fleo şi
mi-a fost greu să-i explic că fratele meu s-a împuşcat singur.
– A, din dragoste. Mai bine aşa, măcar a făcut-o pentru un țel. Nu ca mine. Să fiu împuşcat din cer.
Mihăiță, tînărul împuşcat, spre surprinderea mea, chiar îl compătimeşte. Tatăl lui se apropie de pat şi îi aduce o banană. Se uită stingher la mine şi îi spune că o să se întoarcă mai tîrziu să-l vadă.
– Ce credeți, domnişoară doctor, mă întreabă Mihăiță, o să ne fie mai bine? O să se termine?
Îmi plimb privirea de la el la Fleo, care încă nu s-a trezit. Oare ce-o să spună atunci cînd o să deschidă ochii? O să fie mai bine? O să se termine cu bine? Terorişti, Ceauşescu, România scapă de dictatură. Vom trăi şi vom fi liberi.
– Da, Mihăiță, o să se termine cu bine. O să trăieşti într-o țară liberă.
– O să scap de la şcoală, să nu mai fac limba rusă? Vreau şi eu engleză, franceză.
– Rusa e o limbă minunată. Cred că nu e puțin lucru să-i citeşti pe clasici în original.
Fleo e cel care vorbeşte acum. S-a trezit şi se uită mirat în jur. Îl vede pe Potze care stă cu capul în mîini pe un scaun. Se uită la mine, apoi la Mihăiță care se strînge puțin ca să-i facă loc mai bine în pat.
– Ce s-a întîmplat? Mda, se pare că n-am reuşit.
Matei Vişniec
Puteai să aştepți pînă după premieră. Înțeleg că n-ai mai putut, că te-a mîncat, dar ştii şi tu că la astfel de spectacole vin şi mistreții. Şi după îşi scot colții. Şi iar ne trezim c-o scot din repertoriul teatrului. Şi dă-o încolo de treabă, băi Fleo, iar miroşi a alcool. Eu înțeleg că ştii pe de rost toate replicile, că nu ți-e uşor să stai acolo în cuşca aia de sub scenă, dar iar intri în gura ăstora. Abia ce le dai motiv să se ia de tine.
– Da, maestre, ştiu.
– Nu mă mai lua cu maestre, băi Fleo. Dă-o în pizda măsii de treabă. Eşti la fel de bun ca noi toți. Poate or să vină şi vremuri mai bune şi o să poți să urci pe scenă.
– Ca de obicei, Potze?
– Ca de obicei, mama măsii de treabă. Da’ şi cu o cafea de data asta, că mă doare capu’. Poşirca dracului, cred că iar a pus fătuca aia apă şi zahăr în ea.
Mă cheamă Fleo. De fapt nu mă cheamă aşa. Dar cam toată lumea îmi zice Fleo. Cu excepția cîtorva. Fleo vine de la sufleor. Atît am reuşit. Poate că sînt mai bun decît mulți care urcă pe scenă. Plîng cîteodată, îmi muşc degetele cînd îi văd pe unii cît de incompetenți sînt. Şi se dau mari vedete. Dar s-au pus bine cu conducerea de partid. Mai ales cînd îi văd cum îmi strigă ajutor din priviri că au uitat replicile. Ştiți, actorii au mai multe tehnici prin care cer ajutor: întorc privirea către mine în vreme ce ar trebui să privească în altă parte, pocnesc din degete, strigă fără să se uite la mine, fac o pauză înaintea cuvîntului pierdut sau îşi îngroaşă vocea, făcînd să pară că sînt răciți sau răguşiți.
Sîntem în toamna anului 1989 şi la teatrul M se pune în scenă, după mari presiuni făcute de maestrul Potze, susținut ce e drept şi de cadrul de partid care supraveghează echipa, chiar nu ştiu cum l-o fi păcălit, se pune în scenă Sinucigaşul lui Erdmann. Şi în seara asta tocmai a avut loc avanpremiera. Maestrul Potze, eu îi spun aşa, că el îl joacă pe Poțekalnikov, personajul principal, a fost sublim. Eu cred că ştia prea bine ce face atunci cînd şi-a dres glasul şi a făcut pauza. Era urcat pe scaun şi vorbea la telefon. Cu Kremlinul trebuia să ceară, dar eu i-am şoptit cabinetul 1. El a spus cabinetul 1 şi de-aici nebunia. S-a făcut linişte în sală, el dădea înainte că l-a citit pe Marx dar că nu i-a plăcut, că vrea cu cel mai mare de la cabinetul 1, se termină scena şi cred că vreo 2 minute sala a fost în delir. L-au aplaudat în picioare. Eu jubilam în cuşca mea. Din poziția în care stau nu pot să-l văd pe Crăciun, ăsta e omul partidului. Dar mi-a spus Potze că a tras cu ochiul, şi l-a văzut că îşi scosese o foaie de hîrtie şi tot scria. Trebuie să-l suportăm iar în seara asta la cîrciumă. Să ne dăm mieluşei, să-l linguşim ca să nu dea raportul. Are o slăbiciune pentru Potze, iar Potze pentru mine, că altfel nu făceam eu mulți purici în teatrul ăsta.
Trag cu ochiul la Potze care merge cu pasul ăla al lui de uriaş. E un octombrie cald, o seară plăcută, dar noi tot grăbiți ne îndreptăm spre loc. O speluncă de fapt, dar fata care serveşte e minunată, chiar dacă mai pune apă în vin iar pereții se fac de multe ori că n-au urechi.
– Of, tot jegoasă e fața asta de masă. Angel radios, nu mai schimbați şi voi decorul?
Potze e bine dispus. Roşu la față. De la vin. Ioana, angel radios adică, stă în brațele lui şi îşi plimbă degetele prin părul lui. Are părul destul de lung, amîndoi avem părul destul de lung, şi nu de puține ori ne-am aruncat în explicații savante la miliție. De multe ori au ajuns pînă la a-mi băga foarfeca în păr, de atîtea ori am reuşit să scap fără să mă tundă. E rolul de aşa natură, le spuneam, trebuie să am părul lung.
– Ioana, îi spun, mă exciți dragă. Mai lasă-l şi lasă-mă să respir.
– Fleo, tărăganează cuvintele Potze, uiți că partidu’ nu dă voie să te exciți?
– Iar voi uitați că mai sînt şi alți oameni la mese care vor să fie serviți, aruncă Ioana vorbele peste umăr şi fuge spre bucătărie.
– Sînt mase la mese, Fleo. Mase. Uită-te la ei cum stau cu botu’ în halbele alea de bere. Nu vine dinspre ei nimic. Sînt stînci. Uite-l pe Crăciun. Fleo, stai dracului în banca ta, mă laşi pe mine să-i explic.
De masa noastră se apropie organu’. E aranjată putoarea. Costum, ras, tuns şi frezat. Miroase a parfum, destul de bun, nu ştiam că are gusturi aşa fine. Iar o fi călcat vreo fată pe la hotel. Țăranu’ dracului, se duce la pont. Ştie cînd e de luat ceva. Le amenință că le dă pe mîna miliției, le fute şi le ia şi ce au prin geanta. A venit odată una după el aici. L-a urmărit. Era nervoasă rău. Îl tot înjura, ăsta cică s-o calmeze. I-a dat o palmă şi a băgat-o în spate. Se auzeau miorlăieli, țipete. Asta tot înjura. “Fă, futu-ți capu’ mă-tii, dacă te mai ții după mine, gaia te ia. Or să-ți putrezească oasele prin beciuri. Păi aşa ne fuse vorba? Ea nu şi nu, că hai, mă Crăciunel, că mi-ai promis că-mi dai viza aia. Am făcut tot pentru tine. El, gura fă, eram beat. M-ai ademenit. Hai, calm, calm. Rezolvăm pînă la urmă. Nu sînt io băiețelul tău? Cu plecatu’ ăsta al tău îmi dai peste cap nişte treburi. Ia
de-aici pînă una alta, medicamentele alea pentru mă-ta şi dispari. Te caut eu. Cred că se cam aprinsese prostu, că deh, frumoasă fata. O ardea cu nişte italieni şi ăsta îi ținea spatele. Avea şi el de cîştigat, un parfum bun, nişte cartuşe de țigări, sau chiar dolari. Dar şi ea. Se enervase jegosu’, cred, că asta i-a spus că vrea să plece din țară. Şi îl tot urmărea, îl pisa la cap să-i facă rost de viza aia.
– Mi-ați făcut-o, bă bulangiilor. Cît crezi, mă Potze, că mai pot să vă acopăr. Păi aşa ne fuse vorba? Io caut să vă ajut, să ajut arta, bă bulangiilor, că mi-ai împuiat capul cu “erdiman” ăsta al vostru.
– Nikolai Erdmann, zic.
– Tu taci, bă Fleo, tu să taci. Că am io şi cu tine o vorbă. E mai roşu la față decît Potze, se aşază la masă şi dă din cap atunci cînd Ioana îl întreabă “ca de obicei?”. Da’ fără, ştii.
– Da tovarăşe. Fără.
De fiecare dată îi tot spunea Ioanei că el vrea vin din ăla de care bea împăratu’, nu de care bea tot satu’. Citise țăranu cînd era mic Gruia cel voinic şi încerca să impresioneze. M-am tot întrebat dacă ăsta avusese copilărie, şi dacă da, ce fel de copilărie? S-o fi jucat şi el cu bețele de maroco, cu maşinuțe? După cum se poartă, nu prea. Cred că avea steagu roşu la capul patului şi citea Marx. Măcar dacă l-ar fi înțeles, mi-a spus odată Potze, după ce l-am bîrfit şi am încercat să aflu de ce ne ține, sau mai bine zis, de ce îl ține pe el în brațe. E, o să afli, măi Fleo, la un moment dat o să afli. Las’ că-i bine aşa, sîntem şi noi puțin curve că altfel ne-ar scoate ăştia peri albi. Am juca numai Mazilu şi Baranga.
– De-acu înainte, zice Crăciun, Mazilu şi Baranga o să jucați bă. Dacă se află, io fac raport da’ n-o să spun tot în el, ați belit-o.
– Hai sictir, vino să te pup. Potze îl ia de după gît şi îl sărută zgomotos. Las’ că ne-ai mai scăpat tu şi altă dată. O s-o faci şi acum. Întrebarea e cum.
– A fi sau a nu fi. Asta e întrebarea pe care tu n-o să ți-o pui niciodată, Crăciunel. M-am scăpat şi Potze se îneacă cu vinul. Rîde sănătos iar Crăciun se face şi mai roşu la față.
– Hai sictir, bulangiule. Nu-i convenea că toată suflarea din cîrciumă aflase atunci cum îl alintă curvele. Dacă nu eram io, ți-l luau pe Teo. Cît m-am luptat, mă, să nu-l trimită la casa de copii?
– Du-te dracului, ce-l bagi tu acum în discuție pe Teo?
De fiecare dată cînd ne adunam, aşa decurgeau discuțiile la masă. Pînă se îmbăta Crăciun şi devenea şi el uman. Spunea bancuri, cînta. O țineam aşa pînă dimineața.
Teo este nepotul meu. O bomboană de copil. Maică-sa, adică soră-mea, a fugit în Germania acum 6 ani şi nu mai vrea să ştie de el. Tatăl nu l-a văzut niciodată. Locuiesc cu el şi cu cealaltă soră, Simona. Ea îi e acum mamă. De fapt, îi şi spune mamă. E în clasa a doua, învață bine. E puțin complexat că vine dintr-o familie spartă. Îi e jenă atunci cînd îl întreabă colegii ce e mama, ce e tata. Un copil din flori, şi cu mama fugită din țară, e ceva anormal în zilele astea ale noastre. De parcă ar fi ceva normal. Au vrut să-l ia la casa de copii, am făcut presiuni, m-au ajutat Potze şi Crăciun, aici trebuie să recunosc, dacă nu era Crăciun, Teo ajungea la orfelinat. Da’ dă-l în măsa de țăran, n-o să-mi scoată ochii toată viața cu asta.
Acum, cînd îl văd beat şi cu ochii ăia lăcrămoşi, are şi ăsta ceva secrete, mai că-mi vine să-l iau în brațe. Şi cum debitează el tot felul de bancuri.
– O ştiți p-aia cu radio Erevan? Aia mă, întreabă unu la radio Erevan dacă un popor moare dacă i se dă din ce în ce mai puțină mîncare. Şi răspund ăia: da, tovarăşe Ceauşescu, poate, da de ce nu încercați direct cu cianură. Hahaha.
În momentele astea nici n-ai bănui că ăsta e securist. Şi din ăla mare. Acu’ însă i-aş sparge capu’. Se dă cocoş pe lîngă Ioana care tot aduce carafe cu vin la masă. M-a întrebat o dată, bine, mă, ce dracu căutați cu ăsta la masă? Ce-l tot cărați după voi?, că-mi vine să vomit cînd îl văd. Libidinosu’ dracului, se mai şi dă la mine. Numai eu ştiu de cîte ori mi-a pus mîna pe cur. Mi-e frică să-i zic ceva, că mă dă dracului afară.
Ioana, minunată femeie. Tunsă ca un paj, are o față frumoasă şi înconjurată de păr. Ochii verzi, iar atunci cînd îşi plimbă mîna prin păr, nici că ți-ai dori mai mult decît s-o priveşti. Ne tatonăm de ceva vreme, dar n-am avut încă curajul să merg mai departe. Mi-e teamă.
– Măi Fleo, păi aşa ne fuse vorba? A rămas că Ioana e a mea, nu te mai uita după ea. M-am îndrăgostit.
– Tu, mă, Romeo, durul durilor. Ăla care taie şi spînzură? Degeaba îmi face semn Potze din cap să tac.
– Ce ştiți voi, bă. E greu să stai în sistem. Că şi un denunț anonim şi mă scoate pe linie moartă. Da’ eu nu renunț.
– Şi dă-i şi luptă, a? Cu cine te lupți, mă Crăciune? Că din cîte ştiu, nu prea ai adversar. Aici Potze a punctat. Ştie multe despre securistu’ ăsta.
– Păi mă lupt cu ăia care nu vă lasă pă voi să faceți artă, mă. Care vine peste voi la repetiții. Ce v-ați face, mă, fără mine? Cum ați fi scos cămaşa atunci cînd au găsit jurnalu’?
Chiar o ia de la paşopt. Acu’ vreo cîteva luni apare unu’ în teatru, Crăciun nu era în Bucureşti. Atunci am cunoscut pentru prima oară cu adevărat ce înseamnă să ai de-a face cu ăştia. Găsise femeia de serviciu în spatele scenei o borsetă plină cu hîrtii. Era un jurnal bătut la maşină. Neştiutoare sau poate montată bine, în loc să-i dea hîrtiile lui Potze, ea chemase miliția. Investigație în toată regula, a cui e maşina de scris, cine a scris jurnalul. Era numai otravă acolo, aşa se exprimase ochi albaştri ăsta. M-au bănuit pe mine. M-au luat la secție, m-au băgat într-un beci şi dă-i cu lampa în ochi.
Le-am zis calm că n-am maşină de scris, că nu țin jurnal. E, aici în partea a doua mințeam. Țin jurnal, dar am totul aici, în cap.
– Băi, element conspirativ, vroiai să trimiți hîrtiile astea soră-tii, în Germania. La imperialişii ăia, mă? Să ne dea trădătorii ăia la Europa Liberă.
Două zile n-am putut să mă mişc din pat. M-au bătut cu cartonul. O metodă care nu lasă urme. Adică au pus nişte cartoane şi au început să dea. N-am avut urme, dar cînd mergeam să mă aşez pe veceu, urlam de durere. Cînd s-a intors, Crăciun a muşamalizat totul. A luat jurnalul la el, şi am aflat mai tîrziu, după decembrie ‘89, că l-a scos țap ispăşitor pe un amarît care-i furase nevasta. Vorba vine nevasta, era o femeie cu care stătea, ei îşi permit să trăiască fără acte. Asta, sătulă de măgăriile lui, s-a aruncat în brațele primului venit care i-a zîmbit galeş. Lucra la o farmacie şi a impresionat-o olteanul prost, pentru Crăciun toți antipaticii erau olteni proşti, cînd i-a povestit ce migrene avea el. Burghezu’ dracului, migrene, auzi. A ajuns ăsta dizident fără să vrea. După ce citise jurnaluă, îl luase deoparte pe Potze. Era negru de furie. Nu ştiu cît a înțeles din ce scria acolo, Potze mi-a spus că erau însemnări grele despre regim, totul documentat. Era criticat inclusiv el pentru articolele alea din Scînteia. Ăsta era compromisul lui Potze. Ca să se impună în teatru, mai scria din cînd în cînd materiale elogioase. E, recunosc, am recitat şi eu poezii patriotice. Şi nu numai cînd eram mic.
Mai săptămînile trecute m-a chemat învățătoarea lui Teo la şcoală. Era revoltată. Mi-a arătat caietul băiatului. M-a pufnit rîsul cînd am văzut ce scrie acolo. Aşa, cu caligrafia lui de copilaş, scria că ‘’Ene are ulcer şi Leana are sifilis’’. De unde ştie copilul despre ulcer şi sifilis, mă întrebase învățătoarea atunci. Aşa se vorbeste la noi acasă?
I-am explicat că e o greşeală, că băiatul o fi auzit pe la bloc sau pe stradă lucrurile alea. I-am arătat ce îl învăț eu acasă. I-am recitat o poezie care începea cu “tovarăşa Elena Ceauşescu”. A rămas mască. S-a îndrăgostit atunci de mine, mi-a spus mai tîrziu, după ce am convins-o că relația noastră nu poate să dureze. M-a rugat, după o partidă de sex, foarte sălbatică tovarăşa învățătoare, n-ai fi zis, să-i mai recit o dată poezia aia. Şi să-i mai aduc nişte vată dacă pot. Îi dusesem prima oară flori, şampanie şi nişte vată. Dăduse Crăciun la toată cîrciuma. Bucurie mare. Reuşise, prostu’ naibii, ce-i plăcea să se laude, reuşise s-o ducă în patul lui pe Olguța, fata care se ocupă de costumele din teatru. E drept că am contribuit şi eu la această acuplare. Stăteam în cîrciumă într-o seară, se vorbeau vrute şi nevrute, cînd îl văd pe Crăciun că se pune lîngă mine şi mă întreabă cine e blonduța aia din fața mea.
– Ce-i, Crăciunel, ți s-a făcut?
– Hai, bă Fleo, nu fi zdreanță. Îmi place rău de ea.
– Ştii Shakespeare?, l-am întrebat încercînd să nu rîd.
– Hai, bă Fleo, de unde dracu să ştiu. Bă, aşa ne fuse vorba, că mă iei la mişto?
I-am zis atunci la ureche că o să mă bag sub masă cînd pleacă ea la veceu şi rezolvăm. Da să spună exact ce-i şoptesc eu de sub masă.
– “Toate zilele sînt nopți pînă te văd, iar nopțile strălucesc ca zilele cînd te visez.”
– Nu acum, idiotule. Mă chinuiam să stau cît mai departe de Olguța şi să fiu aproape de Crăciun ca să mă audă. Le vedeam picioarele, Olguței îi vedeam chiar şi chiloții. Îi urmăream cum se mişcă pe scaun, păreau că stau tot timpul în poziții incomode. Numai lui Potze, care stătea în capul mesei, nu-i vedeam picioarele. De ce? Pentru că le avea pe masă.
Aud frînturi de discuție între Crăciun şi Olguța. Asta ştia ce-i cu el şi era prudentă. Nu scotea multe cuvinte. În schimb ăsta tot turuia.
– E cel mai mare. Shakespeare rămîne supremul:
Frumoasele ființe ne-or creşte bunăstarea,
Cînd n-o să moară fala întruchipării-n roze;
La fel ca desfrînatul, ar îmbrăca paloarea
Urmaşul său sensibil ce l-ar păstra în poze.
Încurcase poze cu roze dar în beția aia nimeni nu mai era atent la nuanțe.
Se dezlănțuise, cred că îi plăcuse prostului cum sună, atunci cînd i-am şoptit “Noi cînd ne naştem plîngem că intrăm... pe această mare scenă de bufoni!
Olguța tot bătea în retragere. Ba spunea că o doare capul, ba că e foarte deprimată. Crăciun îi dădea înainte:
“Înfrînge-ți durerea, fii vesel de se poate, căci tot la zi ajunge şi cea mai lungă noapte”.
S-au dus pînă la urmă la el acasă. Dar nu că a impresionat-o talentul lui. I-a bătut obrazul şi Potze după, cînd a început să se laude. Dar ne-a prins bine tuturor. Ce s-a bucurat Simona cînd i-am dus acasă vată. Aveam şi gumă de mestecat pentru Teo iar cu țigările rezolvasem pentru o săptămînă.
La începutul lui noiembrie, la cîteva zile după povestea cu cabinetul 1 de la teatru, am primit un telefon acasă. Tare supărat a fost Potze că după avanpremiera cu bucluc, au scos Sinucigaşul din lista de reprezentații.
N-au uitat nici de jurnalul ăla găsit în teatru şi nici de isprava mea. Chiar dacă pentru jurnal găsiseră țap ispăşitor, au continuat să mă piseze la cap. Vroiau, şi aici ofițerul de securitate care m-a chemat în biroul lui mi-a vorbit foarte frumos, să le spun ce se întîmplă prin teatru. Ce se mai vorbeşte, cine mai bîrfeşte.
– Adică să torn? Dar ce credeți voi că sînt, Iuda? Eram sigur pe mine şi mai ales pe sprijinul lui Potze şi Crăciun. M-am albit la față cînd am aflat că nu mă mai pot bizui pe Crăciun. Sau cel puțin aşa mi-a aruncat securistul ăsta în față.
– Uită de Crăciun şi apoi vezi că sînt probleme la dosarul lui Teo. S-au făcut nişte controale şi se pare că o să meargă la o casă de copii.
– Îl cresc eu şi sora mea. Şi o facem bine. Întrebați-l şi pe Teo, e foarte mulțumit să stea cu noi.
– Aveți probleme cu legea. Mai gîndiți-vă, tovarăşe, putem fi toți mulțumiți. Şi apoi nu e mare lucru, semnați o hîrtie că sînteți de acord cu ce vă cerem şi apoi, de două ori pe lună să spunem, ne întîlnim undeva în oraş şi îmi povestiți, ştiu că o faceți foarte frumos, ce se mai întîmplă în teatru.
Am ajuns acasă după întîlnirea aia cu un gust foarte amar în gură. Simona se juca cu Teo, m-a văzut în ce stare sînt şi a venit după mine în bucătărie. Nu se întîmplase de multe ori să vin acasă şi să nu mă alătur lor. Îl luam pe Teo în cîrcă, eu mă puneam pe jos şi el mă călărea. Era D’Artagnan cam tot timpul. Îi spuneam poveşti în poziția aia. Ştia de la mine atît de multe poveşti încît, mi-a arătat Simona o dată un caiet pe care Teo îl ținea sub pat, începuse el să scrie despre cavaleri şi domnițe.
– Are 8 ani, Fleo. Cred că poate sta şi el cu noi. Simona e convinsă că băiatul o să înțeleagă ce se întîmplă.
I-am zis că e foarte grav.
– Mai lasă-l puțin, îi spun. Încerc totuşi să o scot basma curată. Pe scurt, Simona, vor să semnez un angajament.
– Adică să te faci turnător?
– Exact. M-au amenințat, poți să bănuieşti, cu Teo. Că ni-l iau şi îl duc la orfelinat.
I-l descriu pe securistul care mă racolase. Mă uit prin bucătărie şi încerc să n-o privesc în față. Îmi pocneşte capul de nervi. Ciudat, mă simt vinovat că am fost pus în situația asta, să aleg. Trebuie să-i păcălesc. Nu vreau să cedez dar nici să mi-l ia pe Teo. M-au luat la întrebări la securitate.
– Unde-a fugit, mă, sora-ta. S-a dus să se facă curvă prin străinătățuri? Aici nu-i mai ajungea?
Dobitocul ăla turbase. De parcă era vina mea că mama lui Teo rămăsese în Germania.
– Băi Potze, i-am zis maestrului la petrecerea pe care o făcea la el acasă, împlinea 40 de ani, mult mai trebuie să trag eu pe faza asta cu soră-mea.
– A pățit ceva Simona?, mă întreabă Potze cu gura plină. Erau numai bunătăți pe masă. Le adusese Crăciun. Ştiu că mi-am îndesat la plecare un salam de Sibiu, nişte kaiser şi mai multe feluri de brînză într-o plasă. Ce mai înfuleca Teo, se săturase de parizeru’ ăla infect. Luasem şi nişte icre negre, dar n-au prins. La cîte conserve de peşte se mîncau la noi acasă, cred şi eu că şi Simona şi Teo au strîmbat din nas atunci cînd au văzut bubițele alea negre. E din familia peştelui, nu vreau, a pus Teo punct încercărilor mele de a-l familiariza cu mîncarea asta de aristocrați. Aristocrați pe dracu’, dacă îl vezi pe Crăciun cum înfuleca la ele, de parcă era fasole bătută. Şi turna şampanie în el de ziceai că e bere. Îl prinsese pe unu din responsabilii de la “Doina”, ăla de lîngă statuia aviatorilor, cu vreo 300 de dolari la el. E, se dusese la pont, ăla că nu ştie cum au ajuns banii la el în buzunar. Oricum, de-atunci Crăciun tot apărea pe la petrecerile organizate de Potze, cu bunătăți. Era responsabil cu aprovizionarea, şi aici trebuie să recunosc, se achita bine de sarcini.
– Nu de Simona e vorba, măi Potze, ci de mama lui Teo. Mă pregăteam cumva să-i spun de tentativa de racolare.
– Şi tu ai fi făcut la fel dacă ai fi avut ocazia. Era normal să plece din căcatul ăsta. Greşeşte cu Teo, că nu face nimic să-l ia acolo. Dar în rest, las-o baltă, băi Fleo, cînd ai asemenea ocazie n-o ratezi. În viață mai bine regreți ce faci decît ce nu faci.
Şi Nutzi, mama lui Teo, nu cred că regreta. Se pare că îi e bine acolo. S-a măritat, Simona a reuşit să vorbească la telefon cu ea o dată. Că nu mai vine în țară, că n-o mai interesează nimic de-aici. Că nu vrea să ştie nici de Teo, nu l-a dorit, a fost o greşeală, o întîmplare. A încercat să facă avort la vremea aia, dar n-a găsit pe nimeni dispus, iar de metode tradiționale n-a vrut să audă. Ori doctor, ori nimic. Doctor de specialitate. Măi fată, i-am spus atunci, avortu’ e interzis, ştii bine. Faci naibii puşcărie, şi tu şi ăla care s-ar băga să te scape de sarcină. Ea nu şi nu, că nu vrea copilu’ da nici pe mîna unui măcelar nu se dă. Dacă l-aş fi cunoscut atunci pe Crăciun poate că aş fi vorbit cu el. Am făcut-o acum un an, cînd Simona a pățit la fel. Ce-o fi în capul fetelor ăstora nu ştiu. N-au avut noroc în dragoste. Nici una. Simona era pe aproape să se mărite cu Neluțu, ce le place să se strige între ei cu diminutive, dar ăsta era deja însurat. I-a spus cînd Simona l-a anunțat că e gravidă. Mi-a zis mie să mă duc să-l ard pe țăran, să-l iau la bataie. Să-l împuşc, eventual, i-am zis. Gîscă proastă, aşa a făcut-o Neluțu. A ajutat-o Crăciun să facă avort. Şi i-am zis că Neluțu ăsta e poamă. Ar fi trebuit să ia aminte de la Nutzi. Că şi asta tot cu capu’ înainte s-a aruncat atunci cînd a rămas gravidă. Frumuşel, aranjat, avea Dacie. Albastră. Îi stătea bine în uniforma aia. Emil. Ce-l mai lăuda Nutzi. Că o să se mărite cu el, că or să reuşească să plece din țară, că ăsta, zicea ea, are pile. Şi se cunoaşte cu toți de pe la partid. Că or să facă rost de paşapoarte şi-or să plece din mizeria asta. A plecat, ce e drept, dar singură. La doi ani după ce l-a născut pe Teo. I-a sucit mințile, îşi luase atunci, după ce Emil i-a zis mucles, să nu te mai văd, îşi luase un angajament,
să-i fraierească pe toți bărbații. Să le dea cu tifla cînd o fi cazul. Şi-a dat peste un fraier, lucra prin Ministerul de Externe, era ceva directoraş. I-a dansat Nutzi într-o seară la o petrecere pe masă şi ăsta a înnebunit. O luase razna, mă tot căuta la teatru să-mi spună că el are gînduri serioase şi că vrea s-o ia cu acte. Că nu-l interesează că are copil, o să-l crească şi o
să-l iubească ca şi cum ar fi al lui, că s-o conving eu să nu-l mai trateze aşa de sus. Îl făcea la psihic Nutzi de-ai fi zis că face ăsta atac de cord. Ba îl pupa şi-l drăgălea, ba îi spunea că o săptămâna n-are chef să-l vadă că e ocupată. Aveam atunci casa plină de bunătățuri. Tudor, aşa-l chema pe amorez, venea tot timpul, cînd îl lăsa Nutzi să vină acasă la noi, cu o geantă plină cu de-ale gurii, numai minunății. Aducea şi cafea şi țigări şi whisky. I-am zis o dată, cînd a adus mai multe pachete de unt, că uite, mă, o puneți de-un tango la Bucureşti. Nu ştia Tudor de Marlon Brando şi Ultimul tango la Paris, dar a fost foarte interesat cînd i-am povestit filmul. Ni se luase de margarina aia de plastic cu marmeladă. Ce triere făcuse un coleg de facultate atunci cînd am văzut filmul cu Brando. Parcă urma să tipărim manifeste, aşa ne-am dus la ăsta acasă, avea video, tacso era şefu, unei măcelării, plin de bani. Îi plăcea mult de Nutzi, era colegă cu ea la facultate şi încerca s-o impresioneze. Aşa că n-a avut încotro şi
m-a chemat şi pe mine, Nutzi i-a spus că nu vine singură să vadă filmul. Nu mă înghițea deloc colegul ăsta al ei, din arogant nu mă scotea, dar
m-a suportat toată seara cu stoicism. Nici măcar nu i-a ieşit ceva, că Nutzi i-a retezat-o scurt cînd ăsta a încercat mai mult. Păi cum, mă frati-mio, să mă mîngîie măcelaru’ ăsta pe mine. Tot timpul pute a carne prăjită, cred că ăştia în casă îşi pun şi în cur carne. Crede că mă duce în patul lui cu nişte cîrnați şi carne de vițel? Era nervoasă cînd povestea despre ce avansuri îi făcea. Venea la facultate şi scotea ostentativ senvişurile cu carne. Aveau un coleg, l-a şi bătut ăsta o dată, s-a enervat rău, venise băut la cursuri şi cînd l-a văzut că-şi scoate tacticos carnea din geantă, poponaru’ dracu’, vine cu geantă de gagici, aşa s-a exprimat şi l-a pocnit direct. Pleacă dracu’ cu fițele astea, bă, vii la mine în față, stau în cămin şi mănînc parizer şi marmeladă şi apari tu cu căcaturile astea. Hai, toarnă, du-te dracu’ şi toarnă la şefu’ de an. Că mă piş pă tine şi pă tactu ăla măcelaru. Ce pula mea îți trebuie ție şcoală, mă? Că te face tactu măcelar şi-o să faci bani, şi-o să cumperi oameni cu carnea aia a ta. Ăsta se făcuse mic, îşi băgase senvişurile în geantă şi încercase să plece. Nervosu’, nu şi nu. L-a prins de haină şi l-a scuipat. Au sărit atunci gagicile care erau de față şi au încercat să-l calmeze. Că lasă-l, că nu ți-a făcut nimic. Ăsta nu şi nu, băi voi ştiți ce goarnă e carne ăsta. Că, şulfa dracului, suflă tot la şefu’ de an. V-a mîncat în cur să mergeți la el acasă. Că are video, căcat, v-a monitorizat bă. Acu’ ştie şi pulă ăla de Victor cine şi ce preferințe are. Victor, şefu’ de an. Fiu de securist, viitor securist cu ştaif. Un finuț. Prima oară l-am pocnit cînd s-a dat la Simona. Eu în ultimu’ an, ca Nutzi, ea în primul de facultate. Libidonusu’ naibii, l-am auzit fără să vreau la un chef pe care l-a făcut să sărbătorească mă-sa mai ştie ce, el tot insista să sărbătorească c-a trecut în ultimul an şi se tot lăuda că pune gheara pe prospătura aia care venise cu Nutzi. Nu ştia că-i soră-sa şi nici că fratele cel mare, adică eu, veghează. A tras-o pe balcon, un apartament mare, frumos. Se tot lăuda cu muzica pe care o să ne-o pună, cu cărțile cu care o să ne dea pe spate, totu’ făcut să vadă care şi ce preferințe are. I-a pus mîna pe cur, eram în dreptul balconului, şi îi tot spunea că poate s-o ajute că e mare şmecher în universitate şi că dacă vrea poate s-o ajute cu restanțe, note mari, că poate face rost de țigări, cafea şi, de ce nu, whisky. Că ştie că are părinți bolnavi, aici se încurcase idiotu’ sau încurcase fata cu alta, noi am rămas fără părinți de mult. Nici măcar nu l-am avertizat,
i-am dat-o direct. A căzut cu capu’ în afara balconului şi a început să miaune, lasă-mă, îți dau ce vrei. L-am flegmat între ochi, am luat-o pe Simona de mînă, am chemat-o pe Nutzi din priviri şi ne-am cărat în cîteva minute. Da, părinții noştri s-au prăpădit cînd eram mici. Eu şi Nutzi eram la şcoală iar Simona abia se născuse. Ne-au crescut bunicii. Noroc cu ei, că ajungeam la orfelinat. Tata a murit la canal iar mama la puțin timp după el, de inimă rea. Nutzi a suferit cel mai tare. Prin liceu luase deja hotărîrea că o să plece din țară. Nu ştia cum, eu îi tot spuneam că ne facem o barcă şi fugim pe Dunăre. L-oi fi auzit pe bunicu’ cum povestea despre mare şi vapoare şi îmi intrase în cap chestia cu apa. Din liceu rămăsese Nutzi cu oroarea asta de proaspăt îmbogățit. Tare frumoasă fată. De-atunci făceau coadă la ea la clasă. Îi tot lua în rîs. Se dădeau pe lîngă ea încercînd s-o cucerească cu tot felul de cadouri. Ştiau că n-are părinți, că mai stă cu doi frați şi cu bunicii, şi veneau la noi acasă cu tot felul de cadouri. Cel mai haios a fost unu, Marinache, mă-sa era directoarea spitalului de urgență iar tac-su secretar de partid, sau ceva în genul ăsta. A venit direct cu maşina de serviciu a lu’ tac-su, cu şoferu’, şi s-a pus pe descărcat în fața blocului. Ieşiseră vecinii ca la urs. Ăsta tot dădea ordine şi bietul şofer împovărat de sacoşe se executa. A urcat în bloc, le-a pus în fața uşii, a sunat şi a dat să fugă. Noi eram pe balcon. A ieşit bunicu’ atunci cu făcălețu’ la el. L-a prins şi i-a zis că dacă mai calcă pe-acolo îl face şnițel. Şi să-şi ia dracului plocoanele de la uşă.
Mă uit la Potze cum tot soarbe din paharu’ ăla cu vin. Se vede că e mulțumit şi de mîncare şi de băutură. Se pricepe să facă petreceri.
– Tu crezi că îi e bine, mă, acolo, printre străinii ăia? îl întreb.
– Băi Fleo, ştim amîndoi că acolo măcar eşti liber să faci şi să spui ce crezi. Uită-te la noi, cît ne chinuim să ne facem meseria, şi la naiba, nu facem maşini şi tractoare. Trebuie să păcălim cenzura, eu să scriu căcaturile alea prin Scînteia, crezi că mi-e uşor? Apropo, ai putea şi tu din cînd în cînd să mai dai o limbă, ți-ar fi mai uşor, şi nu s-ar mai lua toți milițienii de tine.
– Mi-e teamă că o să dau cu toată gura. M-au racolat, Potze. Mi-au zis să semnez o hîrtie, cum că dau pe goarnă ce se întîmplă în teatru, ce se mai discută. M-au amenințat că mi-l iau pe Teo. Iar.
Potze rămîne cu paharu’ lîngă gură, se uită lung pe sub ochi la mine, dă paharu’ peste cap.
– Întrebarea nu era dacă, ci cînd. Pe toți cred că ne-a luat la un moment dat cineva, a încercat adică să ne racoleze. Pe mine acu’ vreo 2 ani, i-am injurat şi am zis nu. Au încercat să mă amenințe că mă dau afară, le-am zis, hai băieți, dați-i drumu’. N-au avut curaj. Aici m-au ajutat limbile alea de care ție ți-e silă, da, alea din ziar. Şi Crăciun desigur.
– Acu’ se pare că n-o să mă mai poată ajuta Crăciun. Aşa mi-au zis ăştia la securitate, să-mi iau gîndu’ că mă mai scoate Crăciun din căcat.
– Crăciun adică e de căcat, mă zdrențelor? Se apropie de noi clătinîndu-se, îmi dă o palmă peste cap iar lui Potze îi bate obrazu cu degetul.
– Stai, mă, jos şi potoleşte-te. Potze are o față cît se poate de serioasă. Crăciun îşi trage un scaun lîngă noi şi se uită întrebător cînd la mine cînd la el. Sîntem la jumătatea lui noiembrie 1989.
– Uite, bă, care-i treaba, mă uit fix în ochii lui Crăciun. M-au racolat, mă amenință că mi-l iau pe Teo dacă nu semnez un angajament. Ştii ceva despre asta?
Crăciun îşi fereşte privirea, ia o sticlă de vin din care bea direct, nu-şi mai toarnă în pahar. Are cearcăne, e un bărbat bine el aşa, dar are fața aia de şobolan. Are ceva în priviri, nici nu ştii dacă se uită la tine sau prin tine. Cred că te scrutează mai degrabă atunci cînd nu eşti atent, te urmăreşte cînd nu e în raza ta vizuală. I-a învățat bine la şcoala aia. Eu dacă nu mă uit în ochii unui om atunci cînd vorbesc cu el, nu vorbesc mai bine.
– Nu ştiu nimic, băi Fleo. Pe cuvîntu’ meu. Ăştia încearcă să mă treacă pe linie moartă. Nu ştiu pe cine am supărat acolo sus. Pizda mă-sii, cred că mi-am făcut-o şi singur. M-am dus beat de vreo cîteva ori. A venit unu de la partid, şmecher mare, şi tot a încercat să mă testeze. Mi-a pus tot felul de întrebări, nici măcar nu vă interesează pe voi, dar m-a amenințat, aşa, voalat, ce e drept, că trebuie să fiu mai vigilent.
Se ridică brusc de pe scaun şi se îndreaptă spre un grup de colegi din teatru care se pregătea să plece.
– Păi, aşa ne fuse vorba, mă, ce pula calului faceți? N-am zis că bem pînă dimineață? Hai, dezbrăcarea că urmează piesa de rezistență. Două sticle de whisky. De la mama lor.
A reuşit imediat să-i facă să se răzgîndească. Am continuat să turnăm în noi pînă dimineață. Am încercat să mai vorbesc cu el despre problema mea, dar m-a evitat toată seara. Nici cu Potze n-am mai adus problema în discuție.
Am semnat la începutul lui decembrie. Dar n-am dat nici o notă informativă. N-a mai fost nevoie. Dacă mai rezistam cîteva săptămîni, scăpam. Pe 16 decembrie, seara, m-am dus cu Potze la cîrciuma noastră. Vroiam să-i zic lui Potze că am semnat. Eram hotărît să-i spun şi Ioanei că mi-ar plăcea să ne vedem într-o zi, să ne plimbăm, să mergem la un restaurant numai noi doi.
– Băi Fleo, nu mai dau de Crăciun. Am vorbit ieri cu el, a trecut pe la mine pe-acasă, şi zicea că vine şi el în seara asta. Dar văd că nu-i aici. Ioana, ştii ceva de Crăciun?, o întreabă Potze atunci cînd fata se apropie de masa noastră cu o sticlă de vin şi două pahare. O să aflăm cîteva zile mai tîrziu că îl chemaseră la Timişoara.
– Nu, nu l-am văzut. Fleo, de la tine sînt florile alea? Sînt foarte frumoase. Mulțumesc.
M-am înroşit. Îi trimisesem nişte flori în urmă cu două zile, ştiam că a fost ziua ei, am încercat să nu-şi dea seama de unde sînt.
– Vă fac cinste eu cu sticla asta, zice Ioana. A fost ziua mea. Tare frumos îi stătea în uniforma aia de chelneriță.
Iar eu mă simțeam pătat, parcă mi-ar fi intrat în haine tot căcatul din lume. Nici cu toată apa Dîmboviței nu puteam să-l scot din mine. Dar mă hotărîsem, o să mint. O să mint cît pot de mult, îi păcălesc. Nu le spun adevărul în notele alea, nici să mă pici cu ceară.
Simona
“M-am înecat ca țiganu’ la mal. N-o să pot trăi cu semnătura aia pe conştiință. Iartă-mă. Sper să înțelegi şi tu şi să înțeleagă şi Teo. Sper că acum o să trăiască într-o țară liberă. Vă îmbrățişez, Fleo.
PS. Băi, futu-i mama ei de treabă, Potze, nici să mori demn nu mai poți. Spune-le ălora de la recuzită că sînt nişte incompetenți. E stricat pistolu’ tău. Ăla cu care încercai tu să te sinucizi pe scenă. Ce distanță e între pac şi țac? Veşnicia, zici? Iar de tramvai mi-e frică. N-am io noroc să dea el peste mine fără să vreau. Noroc că m-am priceput să-l repar. Să nu se supere Crăciun pe mine că i-am furat un glonț din încărcător. La nebunia asta de-acu’, nu cred că o să se bage de seamă. Să zică şi el că l-a tras într-un terorist. Trăsese el Crăciun mai multe gloanțe, dar nu în terorişti. Lasă mă, nu mai fi supărat, că o să ne găsim dincolo şi-o să putem juca ce teatru vrem noi. O să ne odihnim, şi-o să scriem noi doi cea mai tare piesă de teatru. Iar eu o să joc, n-o să mai stau în cuşca aia să vă suflu. Bine, nu ție, că tu înțelegi arta, ci vitelor care uită replicile mai ceva ca Crăciun cînd se dă lovit după beție că nu mai ține minte ce prostii a spus. Să mă întrebe şi pe mine Ăl de sus dacă am suferit mult. Cetățene Fleo, ai suferit mult? Oho, ce-o să-i mai spun. Cred că ar trebui, aşa am să-i spun, cred că ar trebui să ştii cît am suferit. Tu n-ai văzut ce iad ai lăsat acolo? Crezi că amenințările alea cu cazanu’ cu smoală îşi aveau rostul? Tu nu vedeai, acum Potze, sper să stea să mă şi asculte, tu nu vedeai în ce cazan am stat noi 50 de ani? Ce vină am avut eu că Nutzi a plecat din țară? Crezi că nu mi-ar fi plăcut şi mie să stau cu craniu’ ăla în mînă şi să mă întreb ce-i cu viața? Sau măcar acolo, să mă dau şi eu mare revoluționar, om care trebuie ales de popor pentru binele poporului care va să zică. Nu, eu stăteam în cuşca aia şi mă chinuiam, îmi muşcam degetele, dar nu aveam voie să ies şi să joc. Că nu sînt un element bun. Sînt irascibil, înjur şi nu ştiu să ascult. Da, Potze, poate m-am şi complăcut în uşurătatea aia. Decît să mă bat pentru un rol am acceptat să suflu. Prima oară, că a două mi-a pus capac. Să suflu la securitate e prea mult pentru mine. Era mai simplu, nu mă vedea nimeni. M-a uns pe suflet maestru’ R, cînd a venit la televizor cu hîrtia aia igienică, că cică trebuie multă ca să ne ştergem la gură pentru cît căcat am mîncat. Mă Potze, tu în afară de poeziile alea stupide, ai mai mîncat şi alt căcat? Era aşa, retoric, că oricum n-o să aflu în viața asta. Las că te spovedeşti tu la mine dincolo. N-am putut, mă Potze, n-am putut să trăiesc cu gîndu’ ăsta. Papagal, aşa am fost. Dacă mai rezistam, dar n-am mai putut. Să-l iei tu pe Teo deoparte, că Simona e prea încărcată cred, să-l iei tu deoparte şi să-i spui că l-am iubit mult. Că dacă eu n-am avut copii, pe el l-am iubit ca pe copilu’ meu. Ți-am zis că cele mai frumoase momente din viață le-am petrecut cu el, atunci cînd ne jucam, cînd puneam în scenă poveşti. Acolo puteam să fiu actor, regizor, tot. Şi el mă asculta şi făcea ce-i spuneam. N-am reuşit să-l conving că nu e bine să fie tot timpul D’Artagnan. Că poate să-şi aleagă să fie şi alt erou. Sau poate nu neapărat erou. El nu şi nu, că D’Artagnan e şi frumos şi viteaz. Eu am încercat să-i spun că vitejia ți-o arăți şi altfel decît cu sabia. Spune-i tu, Potze, că au fost oameni curajoşi care n-au scos sabia din teacă. Că au făcut mult bine şi cu cuvîntul doar. Ia-l tu şi învață-l ce n-am mai putut eu. Fereşte-l, Potze, de compromisuri. Ai grijă şi de Simona, dacă eu n-am putut. Mi-ai fost ca un frate mai mare. Țin minte şi ce spuneai, că tu înaintea mea, ei bine ți-am luat-o înainte”.
L-am găsit întins pe jos în sufragerie, o pată mare de sînge se întindea pe covor pînă aproape de bucătărie. Ținea strîns în mîna stîngă, Fleo e stîngaci, pistolul. Am leşinat lîngă el. Mi-a luat minute bune cred pînă să-mi revin, m-am aplecat asupra lui şi i-am desfăcut haina. Clavicula era zdrobită. Mai văzusem la spital astfel de răni, am răsuflat uşurată că rana era departe de inimă. Fleo abia respira. N-aveam unde să sun, era puțin probabil ca în aceste zile ale revoluției să vină vreo maşină de salvare. Salvarea a venit de la Potze, l-am sunat acasă şi am avut noroc să dau de el. A venit repede cu o maşină, era cu un tip pe care nu-l cunosc, l-am băgat pe Fleo în ea şi fuga la spital. Noroc că Teo stă de cîteva zile la o prietenă, la Cheia. L-am trimis departe de agitația asta de aici.
– Ce-ai pățit, Simona, abia ai terminat tura. Ți-am zis să mergi să te odihneşti că o să avem mult de lucru în zilele următoare. Iar răniți? Of, nu se mai termină o dată cu nebunia asta?
Medicul de gardă, Ovidiu, are cearcăne, halatul plin de sînge. Pufăie într-una. Fumează enorm, i-am spus de multe ori să se lase. E vraişte în salonul în care am intrat împreună cu Potze. L-au adus pe Fleo pe o targă, Ovidiu s-a uitat la rană.
– E superficială. O să-i treacă. A avut noroc. Puțin mai jos şi-i găurea inima. Teroriştii naibii.
– E fratele meu, i-am zis. Şi nu a fost rănit la revoluție, s-a împuşcat singur. E o poveste lungă. Noroc că e stîngaci. Probabil că e greu să te împuşti în inimă atunci cînd eşti stîngaci.
Am izbucnit în plîns. Oboseala şi toată povestea asta m-au dărîmat. Înainte să se ocupe de Fleo, Ovidiu mi-a făcut o injecție cu calciu. A urmat o operație simplă, avea aşa mulți răniți Ovidiu încît ajunsese să extragă gloanțele cum face Fleo cu măslinele din salata boeuf. Le ia şi le aruncă la gunoi. Apoi dezinfectat, pansat şi altu’ la rînd. Acum Fleo stă întins pe un pat alături de un puşti de vreo 15 ani care fusese împuşcat în genunchi. Era speriat, nu ştia cum s-a întîmplat. Era cu tatăl lui şi trebuia să meargă din Drumul Taberei în Militari. Le-au oprit maşina nişte revoluționari şi
i-au dat jos pentru percheziție. Şi atunci a apărut un glonț din senin. A spart parbrizul, glonțul a ricoşat în piciorul lui. Se uită acum la Fleo şi
mi-a fost greu să-i explic că fratele meu s-a împuşcat singur.
– A, din dragoste. Mai bine aşa, măcar a făcut-o pentru un țel. Nu ca mine. Să fiu împuşcat din cer.
Mihăiță, tînărul împuşcat, spre surprinderea mea, chiar îl compătimeşte. Tatăl lui se apropie de pat şi îi aduce o banană. Se uită stingher la mine şi îi spune că o să se întoarcă mai tîrziu să-l vadă.
– Ce credeți, domnişoară doctor, mă întreabă Mihăiță, o să ne fie mai bine? O să se termine?
Îmi plimb privirea de la el la Fleo, care încă nu s-a trezit. Oare ce-o să spună atunci cînd o să deschidă ochii? O să fie mai bine? O să se termine cu bine? Terorişti, Ceauşescu, România scapă de dictatură. Vom trăi şi vom fi liberi.
– Da, Mihăiță, o să se termine cu bine. O să trăieşti într-o țară liberă.
– O să scap de la şcoală, să nu mai fac limba rusă? Vreau şi eu engleză, franceză.
– Rusa e o limbă minunată. Cred că nu e puțin lucru să-i citeşti pe clasici în original.
Fleo e cel care vorbeşte acum. S-a trezit şi se uită mirat în jur. Îl vede pe Potze care stă cu capul în mîini pe un scaun. Se uită la mine, apoi la Mihăiță care se strînge puțin ca să-i facă loc mai bine în pat.
– Ce s-a întîmplat? Mda, se pare că n-am reuşit.