SCRIITOPIA ESTE TARA MEA DE ADOPTIE

MIHAELA URSA IN DIALOG CU IOLANDA MALAMEN


Iolanda Malamen: Mihaela Ursa, faci parte dintr-o promoție de critici, eseişti şi teoreticieni literari, o spun fără rezerve, constant valoroasă. Poți să-i faci un portret cît mai aproape de realitate?

Mihaela Ursa: Din păcate nu ne remarcăm, ca generație, prin coeziune, ceea ce face orice portret imposibil. Am început să scriem imediat după 1990, în studenție, mai puțin ca redactori de reviste studențeşti (de pildă, eu n-am fost niciodată echinoxistă, pentru că reverența mea față de ideea de „Echinox” era prea mare) ci mai degrabă ca şi colaboratori ai revistelor de cultură care ne-au primit (în cazul meu „Steaua” şi „Tribuna” de la Cluj, apoi „Apostrof” şi „Vatra”).

I.M. Se poate vorbi de o coerență, de o direcție?

M.U. Nu cred că există o corență programatică sau o direcție cărora să le pot subsuma generația mea de critici. Generațiile imediat anterioare avuseseră prilejul taberelor de literatură, al revistelor şi simpozioanelor studențeşti care s-au rărit simțitor în cazul nostru. Poate că de aici vine un individualism mult mai pronunțat în scrisul nostru, vizibil la nivelul ale­gerilor tematice, precum şi un spirit polemic foarte pronunțat (aici nu mă recunosc, pentru mine polemismul neconstituind o valoare în sine, ci doar o valoare instrumentală). Totuşi, la Cluj a existat în anii ’90 o tenta­tivă direcționistă studențească, numită Direcția 9, în replică la celebrul text maiorescian. Din grup făceau parte Cornel Vâlcu, Anton Horvath, Cătălin Ştefănescu, Călin Teutişan şi cu mine – eu dezertând la un moment dat, e drept – cărora li s-au mai adăugat pe parcurs poeți şi artişti plastici. Am reuşit vreo două colocvii care au adunat multă lume şi multe pasiuni, am prezentat teze şi proteze de revitalizare a culturii româneşti de la ora aceea, dar ne-a lipsit ingredientul principal al oricărui program: susținerea cu opere, cu text, cu realitate sau cu obiect cultural. Cred că nostalgia „direcției” este încă destul de pronunțată între criticii din generația mea, chiar dacă majoritatea a ales apoi critica de întâmpinare în locul criticii teoretice, de sistem.

I.M. Ai scris despre ,,optzecism” şi despre ,,postmodernism”. De ce
te-au preocupat în mod deosebit?

M.U. Pentru că adolescența mea a fost o lungă poveste de amor cu optzecismul. Fiecare am avut în comunism nişte cărți care ne-au ajutat să ne explicăm inexplicabilul cotidian şi să mergem mai departe. În cazul meu, aceste cărți erau semnate de Mircea Cărtărescu, Alexandru Vlad, Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu, Ion Mureşan, Adriana Bittel şi alți optzecişti. În ciuda îndelung discutatului lor refuz al politicului, optzeciştii au oferit, prin aplecarea lor către autobiografism şi prin soluția evaziunii textualiste, nişte chei de supraviețuire, indiferent cât de nesatisfăcătoare ar părea astăzi ochiului încruntat etic. Vag narcisistă fiind, scriu despre ceea ce mă doare la modul foarte personal, aşa că am scris despre acest amor al meu la modul teoretic. Către postmodernism m-au condus atât optzeciştii, cât şi senzația că trăiam, după 1990, suspendați într-o paranteză foarte scurtă, după închiderea căreia aveam să fim obligați să înțelegem toate sensurile schimbării. Or, postmodernismul trebuia apropriat ca fenomen exterior la modul preventiv, pentru a înțelege la timp ce avea să ni se întâmple oricum, cu sau fără aprobarea noastră, indiferent de simpatiile noastre paradigmatice.

I.M. Cît de motivat mai poate fi în azi ,,criticul de întîmpinare”?

M.U. Cred că ultima lui grijă este slujirea aparițiilor editoriale şi că tot felul de rațiuni ale politicilor culturale prevalează asupra celor strict, să spunem... apostolice. Dacă este vorba despre criticul de sistem, cum numesc eu teoreticianul literar, chiar nu ştiu ce motivații ar putea avea în afara celor pur personale, de ridicare a unei construcții iluzorii pe care o găseşte – pentru motive donquijoteşti – absolut necesară. Aceştia din urmă sunt, dacă mai este nevoie de precizare, mult mai puțini decât cronicarii.

I.M. S-a spus uneori, cu tandru sarcasm despre critici că sunt „scriitori… refulați”.

M.U.Cunosc critici care spun „nici vorbă, creația critică este (ca semn şi modul) la fel de importantă ca şi creația beletristică”. Eu înclin să dau crezare butadei citate, nu criticilor care se numesc scriitori. Un defect de fabricație, probabil. Totuşi, nu sunt de acord că numai poeții pot vorbi despre poezie sau numai romancierii despre roman. Dimpotrivă, cred că aceia care se ocupă cu discursul sau construcția lumilor nu sunt cei mai nimeriți vorbitori despre discursul sau construcția lumilor. E o chestiune de distanță. Mai grav mi se pare însă că – deşi ratarea scriitorului în critic este oarecum de domeniul fatalității – sunt critici care îți ratează şi vocația critică.

I.M. Mare e grădina literaturii şi se pot întâmpla multe în penumbrele ei. Există o predispoziție a Clujului pentru rigoarea critică şi eseistică?

M.U.Se spune că da. Aşa se şi vede. Nu-mi permit să explic, poate că ține de valorizarea ardelenească a lentorii în defavoarea vitezei, a contemplației în defavoarea punerii în act sau de obsesia fundamentului în defavoarea spectaculosului.

I.M. Mihaela Ursa, ce este „Scriitopia”?

M.U. ,,Scriitopia,, este țara mea de adopție. Scriu despre ea în volumul cu acelaşi nume, care este un studiu despre auctorialitate. Lectura a fost înțeleasă cel mai adesea în termenii unei solitudini asumate, a unei evaziuni într-o lume interioară cu un singur stăpân. Cartea mea este despre perceperea actului critic în termenii coprezenței: orice lectură activează fantasma unui autor în carne şi oase. Nu este vorba aici despre intențio­nalitatea auctorială explicită în orice text, despre care vorbeşte teoria literaturii, ci despre faptul că una dintre condiționările noastre de animale culturale este să ne inventăm în lectură un interlocutor, să nu citim nicio­dată cu adevărat singuri. Fantasma autorului pe care-l citesc se aşază pe fotoliul de alături, iar actul meu critic îi modifică respectivului autor întregul text. Pledez în Scriitopia pentru înțelegerea lecturii ca pânză vibratilă pe care se aşază modelator, când iubindu-se, când urându-se, niciodată indiferenți, autorul şi criticul său.

I.M. Ca cititor, ce te încîntă mai mult? Libertatea ficțiunii pure sau realitatea punctuală?

M.U. Puterea de a fantasma ca şi cum totul ar fi adevărat. De aceea gust realismul magic, dar îmi pierd repede interesul față de fabulația onirică autoderapantă.

I.M. Se simte o anume să-i spun delicat, neacceptare a statutului de scriitoare la noi?

M.U. N-am simțit discriminarea ca scriitoare, ci altfel. Deşi, poate atunci când mi s-a reproşat că din cauza preocupărilor casnice nu am citit cu atenție o anumită carte recenzată am simțit şi discriminarea scriitoricească... Cred că scriitoarele din România sunt privite cu mai multe clişee şi prejudecăți, a se vedea conținutul enervantei noțiuni de „literatură feminină”.

I.M. Sau unul la fel de enervant,”poetesă”, care are ceva de budoar.

M.U. Unui autor de proză erotografică i se spune că este îndrăzneț sau nonconformist, unei autoare de aceeaşi factură i se suspectează frustrări ascunse, de natură fiziologică. Am exemple concrete în ambele cazuri.

I.M. Ai scris sute de cronici, articole şi recenzii despre cărți. Le poți privi în timp ca pe posibile „clasamente literare”?

M.U. Probabil că da, dacă aş sta să-mi întocmesc listele. Ceea ce nu voi face niciodată, cel puțin nu înainte să mă lovească bolile bătrâneții: mi se pare lamentabil să ajungi să-ți publici cronicile adunate de-a lungul anilor cu scuza că înşiruirea lor de azi este relevantă pentru istoria de ieri. O poți face onorabil dacă eşti cronicar literar cotidian sau dacă eşti, precum Manolescu, ultimul critic cu autoritate națională, cazuri în care se întâmplă ca scuza să acopere o realitate.

I.M. Ca teoretician al fenomenului literar românesc, ți-ai descoperit patimi, prejudecăți sau chiar posibile gafe?

M.U. Sigur că da, dar n-o să le fac publice acum chiar eu – o seamă de prejudecăți personale nici nu mi le recunosc, ca orice om respectabil. Rămân în continuare uimită câți scriitori am reuşit să supăr scriind de bine despre ei. Nici nu-mi pot imagina câți duşmani şi-au făcut colegii mei cu adevărat polemici.

I.M. Cine ți-a influențat cel mai mult spiritul critic?

M.U. Prin cărțile ei, Ioana Em. Petrescu, care a murit în prima mea zi de studenție clujeană, refuzând astfel să-mi devină – aşa cum obsedasem în liceu– şi profesor. Uman, un profesor întâlnit în liceu, dar nu la clasă, Doru Pruteanu, care n-a ştiut niciodată cu adevărat cât de mult mi-a influențat formarea.

I.M. O capodoperă a acestor două ultime decenii româneşti?

M.U. Orbitor, de Mircea Cărtărescu.

I.M. Cu ce ai compara iubirea pentru literatură?

M.U. O întrebare ca asta cere un răspuns patetic: cu o mare iubire de iubit, când inflamată adolescentin, când greu de dus, când pur şi simplu de ancorare a ta în lume.

I.M. Eşti lector la Facultatea de Litere, Catedra de Literatură comparată şi Universală. Ce le oferi studenților tăi?

M.U. Țin cursuri cu teme diferite, şi nu de literatură română. Încerc să mă concentrez mai puțin pe termeni, şi mai mult pe relații. Mi se pare mai important de oferit de la catedră o osatură, o construcție sistemică, decât o descriere oricât de inteligentă a obiectelor literaturii. Descrierile ar tre­bui întotdeauna asumate individual. Totuşi, de când filologia a devenit tot mai puțin o miză socială şi de când universitățile au devenit non-discrimi­natoriu uzine studențeşti, constat că alfabetizarea culturală a studenților filologi (în filosofie, mitologie, antropologie, psihanaliză, istoria mentali­tăților sau chiar istoria culturii) este tot mai absentă. În acest context, fireşte că profesorul este împins la rezumări de concepte şi fenomene pen­tru a-şi asigura un punct de plecare. Țin un curs despre evoluția romanului din secolul XII până în Iluminism, un altul de literatură erotică, unul despre postmodernism (teorie şi roman) şi altul despre istoria aucto­rialității. Toate sunt organizate pe studiul imaginarului, tematologic, şi nu istoricist.

I.M. Înțeleg că romanul este un subiect constant.

M.U. Dacă este să găsesc un numitor comun, probabil că el este preocuparea pentru roman.