Proză
Adrian Buzdugan
ZBORUL CANTALOGULUI
Articol publicat în ediția Viața Românească 8-9 / 2009
„Les vrais paradis sont les paradis qu’on a perdu.”
Marcel Proust, Le Temps retrouvé
Scobeam nişte fluiere şi mă gândeam la ale mele, când Landru Cabestan m-a sunat şi mi-a zis că centrala nucleară e închisă din motive de securitate. L-am întrebat dacă se impunea şi prezența mea, dar răspunsul a constat în nişte pârâituri şi-atât.
Când ne-am întors, oraşul intra în carantină. Generatorul de abur explodase, sărise capacul superior şi se dislocaseră structurile de suspensie ale barelor de control special. Pe scurt, un dezastru!
Conducerea atomoelectricei fusese schimbată pe criterii politice, aşa că ne-am pomenit peste noapte cu un director economist care nu făcea mare diferență între neutron şi proton. Eu, deşi eram un cercetător avizat în domeniul captării şi reutilizării plutoniului 239, mă ocupam cu monitorizarea menținerii alinierii combustibilului necesar reacției de fisiune nucleară în lanț autoîntreținută. Ca mine erau mulți alții: Slav Biegener, specialist recunoscut pe plan internațional în controlarea bunei dirijări a fluxului agentului primar de răcire, lucra la sistemul principal de manipulare combustibil, o echipă competentă de la chimic fusese trecută în sectorul reparații-întreținere, până şi Iulius Kenta, unul care trebuia să verifice permanent presiunea în pompele de apă grea fusese transferat la revizia rețelelor electrice...
“Policalificare la locul de muncă, nu hiperspecializare!”, tot țipa rățoiul ăla, dar toată lumea ştia că e vorba de mărirea substanțială a lefurilor celor protejați! În condițiile astea, era firesc să se întâmple ce s-a întâmplat!
Dublul sistem de protecție radiologică a vasului reactorului, o noutate în domeniu, intrase automat în funcțiune. Sute de metri cubi de ciment chinezesc cu spumă poliuretanică se prăvăliseră peste reactorul 2 al centralei. Dezastrul s-a preschimbat însă într-o anomalie incontrolabilă. Reacția s-a încadrat în excentricitățile chimice: au apărut noi compuşi de tritiu cu acțiune externă şi răspândire ultrarapidă.
... Şi nimic nu s-ar fi petrecut dacă primele două unități învechite, de tip CANDU, ar fi fost dezafectate la timp şi ar fi fost pornite 5 şi 6 cu reactoare de generația a IV-a, cu sare topită. Fondurile suplimentare fuseseră însă deturnate pe undeva pe la vârf, pentru consolidarea unei afaceri cu borduri...
L-am chemat la prânz pe Radomil, un pleşcar care-l avea pe frate-său în comitetul de criză însărcinat cu gestionarea situației de urgență create.
Ca niciodată, a cerut ceva de băut. Am scos o şliboviță şi după o scurtă conversație introductivă despre vreme şi cunoscuți, l-am privit cu subînțeles:
– Şi... ? în rest, totul e bine cu institutul? La ştiri au anunțat că nivelul de radioactivitate a ajuns la normal, când ne-ntoarcem la muncă? Deşi e bine şi-acasă, poți să mergi la pescuit când vrei!
M-a privit cu stupefacție:
– Bă, tu ai plastic în capu’ ăla sau ce? Pretutindeni în aer e plin de tâmpenia aia de macromoleculă activă. Asta ajunge la creier unde se cuplează în formațiuni libere la zone întinse din scoarța cerebrală. Instinctele, pornirile viscerale, emoțiile, tot ce ține de trunchiul cerebral nu va fi afectat, în schimb, constrângerile morale, convențiile sociale, cunoştințele, principiile, trăsăturile definitorii ale caracterului îşi vor pierde conturul, se vor estompa...
Părea să fie groasă. Am închis uşa să nu audă Egizia vreo ceva.
– I-au făcut autopsie unui pompier care îşi dăduse obştescul sfârşit la izolarea focarului. În lobul frontal raportul era de unu la mie, ... cam 100 de macromolecule cerna la milimetrul cub. Rațiunea, voința, memoria conceptuală, unele aptitudini dobândite, limbajul, tendințele acumulative induse de siguranță... , în fine...
– ... S-a dus cam tot!
– Ce să-i faci! Pe termen scurt prognoza e clară: comportamentul normal, matur, chibzuit va dispărea. Important e să nu intre-n sediile primitive şi măduva spinării, atunci adio! Vine vremea insectelor!
– Cam ce voi mai fi în stare să fac din ce fac acum?
– Să mănânci, necesități fiziologice, automatisme comportamentale... cam ce poate face un copil de 6-7 anişori.
Am rămas cu privirea pironită pe buza paharului.
– Hai, hai! Priveşte partea bună a lucrurilor! Nimic din conştient nu-ți va mai comanda să mă mai pupi în cur pentru că sunt fratele şefului tău.
Am protestat formal.
– Cu toții vom fi ca nişte puşti lăsați de capul lor într-un parc de joacă plin de pericole! În numele vechii noastre amiciții sau ce-o fi fost: strânge-ți multă mâncare conservată şi pune-ți uşi şi ferestre solide, acum, cât încă mai eşti zdravăn la cap. Hai, gata cu plictiseala şi ipocrizia! E timpul să ne pregătim să redevenim copii!
A luat sticla.
– Nu-ți pune încuietori complicate, cu cifru, c-ai să rămâi pe dinafară! şi-a plecat scârbit.
Am încercat să-mi aduc aminte în amănunt de anii copilăriei şi am eşuat. Câteva întâmplări neplăcute, muşcătura unui câine, vreo doi kilometri de-alergătură cu un cârnat furat şi-apoi oferit cu spaimă unui coleg, o poreclă– chiorpec – purtată vreo trei luni... punctau un tot unitar format din amintirile fermecătoare şi deosebit de agreabile ale copilăriei. Două-trei mii de zile fericite şi lipsite de griji petrecute în compania unor prieteni adevărați, aruncați cu nepăsare la coş în ceasul maturității... Dacă ajungi să ai o viață uşoară, liniştită şi prosperă, nostalgia acelor clipe minunate dispare în mod reflex şi ele se pierd în ceață odată pentru totdeauna.
“Ce n-aş da să mai fiu tânăr cu mintea de-acum!” – truismul oricărui nevolnic, dorința puerilă de-a-şi fi reconstruit trecutul: să-şi fi dezvirginat prima dragoste şi să fi speculat în toate sensurile inocența şi ignoranța celorlalți. Câți ar vrea însă ca mintea de odinioară sa le dirijeze trupul viguros?
Am scos altă sticlă din bar şi mi-am propus să ating cât mai repede melancolia alcoolică.
O zi, două... şi niciun efect negativ!
Maşinile decapotabile ori cu capota tăiată zburau în trombă prin oraş cu muzica dată la maxim. Cluburi, aventuri de-o noapte, localitatea bubuia de-o viață pe care n-o avuse nicicând...
Ca un reflux, a urmat o perioadă de linişte şi individualizare, semn al unei nesperate reveniri, am crezut eu... Femeile consultau site-urile cu produse cosmetice şi zorzoane, interpretarea viselor, cure miraculoase de slăbit, chiar era o modă să îmbrace virtual păpuşi Barbie. Asta se întâmpla când bărbații mai luau câte-o pauză de la lungile partide de Counter-Strike în rețea şi ele puteau naviga pe net. Se juca PlayStation, tabinet, şah, Riți-Piți, Solitaire... S-au destrămat căsnicii pe timpul de acces la PC, dar asta pe tăcute, fără mari tulburări... Dar momentele de acalmie s-au frânt repede, serverele au picat unul după altul, apoi sateliții... sau invers.
Cursele cu ATV-uri au prins şi ele un timp, atât cât s-a mai găsit benzină şi motorină la pompă.
Zile în şir am stat ca-n concediu, la televizor. Emisiuni interesante şi diversificante. Cele mai privite erau, bineînțeles, cele în direct. Nostime tare! Cădeau, se-mbrânceau, se fugăreau, se certau, se auzeau măscări... Mie-mi plăceau mai ales alea cu Beşca, “şi-acum la pielea goală!”.
Începând cu 27 august n-a mai emis niciun post de televiziune sau radio. Nimeni n-a luat-o ca pe-o dramă! Decât să te uiți la tembelizor sau să te radioanesteziezi voluntar, mai bine îți întrebuințezi timpul ce ți s-a dat într-un mod mult mai plăcut şi constructiv, redându-i astfel reala valoare.
Am jucat țurca şi mi-am spart ochelarii. Când dădeam să prind mia, piciul mi-a făcut țăndări lentila dreaptă.
La optica medicală nu mai lucrează nimeni, că nu-i aşa distractiv ca la pompieri sau ca-n armată. Am luat nişte sticle cât de cât potrivite şi le-am prins cu ceva adeziv şi clame de nişte rame metalice trăsnet.
Arăt mortal! Acum fetele-mi zic Cyborg şi cad de-a-n picioarele când mă văd.
Trebuia schimbat ceva!
Hm! Firesc! Mentalitatea! am lăsat lemnele deoparte. Iar aceasta nu se poate schimba decât prin EDUCAȚIE!
M-am uitat la Pebl şi Cerasela care se jucau de-a Calu’ Maro şi Iapa Albă. Ovică, Nani, Mugurel şi Zărică jucau alternata: cine-aruncă mai mulți ştiuleți în coş, cine scuipă mai departe. Iusti îmi decupa albumele de artă, iar ăla a lu’ Zambi o tot îndesa într-un colț pe Raisa şi-i tot promitea că-i dă bomboane, dacă-i arată ce are sub fustă.
– Băi, băieți! Alo! Gata! De astăzi ne jucăm de-a şcoala! Eu voi fi Ministerul şcolilor şi Instrucției Publice!
Cum mă aşteptam, n-a zis nimeni nici pâs când mi-a auzit autotitulatura sforăitoare. Asta-i şi esența conducerii: trebuie să conducă cine vrea să conducă, nu cine poate! Imediat am avut şi nişte interogații pedagogice:
– Cum trebuie procedat? Ce trebuie să cuprindă programele? În ce fel se va realiza notarea şi care vor fi pedepsele pentru neînsuşirea temeinică a materiei?
Mucles!
– Că nu s-a învățat ce trebuia, de asta s-a dus totul de râpă!
Citisem “100 de motive ca să nu te faci profesor” a lui Marcel Grosgård, aşa că nu eram prea sigur dacă ideile pe care voiam să le expun, îmi aparțineau sau erau preluate cu neruşinare de la dumnealui. Aveam nevoie de-un time out!
– Începem de mâine! De înscrierile forțate se vor ocupa Paco, Dudu, Uluc şi prieteniii lor!
– Bă, Cyborg! Da’ de ce să fii tu Ministeru’?
Era Cantarină, unu’ mare, care se urnea greu; până atunci crezusem că ațipise.
– Bă, tu ştii să faci ceva perfect? Ai auzit de specialişti? De tehnocrați? Ştii, mă? I-am dat un zdupac. Eu sunt specialist în mersul pe canturi! Pe interior, pe exterior, pe schiuri, patine, pe muchiile odăii, pe linii, sârme sau corniere. Pe şinele de tren sau tramvai pot să fac kilometri! Eu sunt un CANTALOG !
Spre seară m-am întâlnit cu Fabrițiu, un fost inspector rămas mai teafăr la minte.
– Domnu’ Cantalog, eu ştiu junimea zilelor noastre! Câți derbedei nu mi-au trecut mie prin mână – şi-avea o mână de fochist, niciunul dintre ei nu s-ar mai sinchisi să descopere Radiumul din nou! ... I-am bătut degeaba la cap pe învățăcei cu legile lui Mendel sau ale lui Ohm!...
Trebuia schimbat vechiul sistem care ținuse tânăra golănime ocupată cu memorarea unor chestii fără rost, cu un sistem nou, performant!
– Eu mă gândesc că ăştia cu creierele nou-nouțe trebuie să înmagazineze altceva: deprinderi, lucruri utile, vitale!
– Pe bună dreptate! Eu, de exemplu, am predat pe timpuri literatură. Ce-i trebuie huțupanului să ştie versuri clasice:
The stars
In their way
Saw light...
Haven’t a haven
They bright, live
And watch us!...
cu rimă, ritm şi elemente de stilistică, când el ar trebui să cunoască în primul şi primul rând, şi mi-a fluturat pumnul ăla mare pe sub nas, catrenele excluzive de bază:
Din Oceanul Pacific
A ieşit un peşte mic
Şi pe coada lui scria:
Ieşi afară dum-nea-ta!
Îmi plăcea modul cum punea problema! A rămas să mă ajute cu discursul de inaugurare a Noii şcoli!
Dimineața, la Cervantes, cel mai mare liceu din oraş, băieții din Tupilați au alungat cu bare grele de metal o gaşcă de foşti profesori tâmpiți de-a dreptul de experiențele traumatizante avute. Se jucau de-a ninja cu CD-uri AEL şi diapozitive încurcându-ne.
Într-o oră careul imens a fost gata.
– Smirna! Vine Cantalogul!
Îi fac semn lui Rădel să intre în repaus. Miile de viitori elevi şi cetățeni model rămân însă în poziție de drepți, cu ochii pironiți în ochelarii mei reci.
– Voi trece direct la subiect: Matematicile vor fi scoase din planul de învățământ! Cui îi mai trebuie să ştie cât face radical din 529 sau cosinus de 60° ? La ce bun să ştii cât face a la a treia minus b la a treia sau derivata lui x pătrat?
Au început să aplaude. Nu înțelegeau detaliile, dar prindeau esențialul; formau publicul ideal.
– Pe cine ar mai interesa fibrarea tensorilor de tip (r,s), polarizarea luminii în mediile anizotrope sau legătura dintre existența simetriilor ascunse şi orişice altceva? Hm? De pildă eu! Cu toate că am făcut inginerie nucleară, nu mai sunt în stare să demonstrez nici măcar teorema de variație a impulsului pentru un sistem cu două particule – asta-i una la mână, a doua – nu mi-a folosit ni-cio-da-tă! asta o băgasem la ştou, când liderul îşi recunoaşte limitele într-un domeniu obscur, îşi apropie masele... La ce bun să mai calculezi impedanța în punctul A sau tensiunea din B, odată ce nu mai avem curent electric? Fizica şi chimia nu vor mai constitui discipline de studiu. La nivelul la care-am ajuns sau la care vom ajunge, nu vor mai exista excepții, savanți ori oameni de ştiință!
Ginuța, afabilă ca-ntotdeauna, mi-a adus un pahar cu apă. Am sorbit-o pe toată cu înghițituri mici şi gesturi calculate în liniştea mormântală.
– De unde până unde dacă bolovanul ştie că Everestu-i cel mai înalt munte şi Groapa Marianelor cea mai adâncă groapă, trebuie să ia Bacalaureatul? De ce să ia o hârtie, când poți să-i pui o ştampilă-n curu’ ăla plin de cunoştințe teoretice inutile, total nefuncționale?
Atmosfera s-a destins: au început să râdă în hohote şi au dat din cap a încuviințare.
– Cu ce mă încălzeşte că ştiu finlandeza, că Bujumbura e capitala statului Burundi sau că Laosul şi-a dobândit independența pe 19 iulie 1949? Dacă nu voi lucra la externe sau nu voi ajunge niciodată acolo, la ce-o să-mi folosească?
Am tăiat murmurele aprobatoare:
– ... Aşa că ... geografia, biologia zboară şi ele! Limbile străine aşijderea!
Urale, chiuituri.
– Fiecare să-nvețe ce-i este de folos! Spre ce are înclinații şi plăcere să se-ndrepte! PASIUNE! Dacă bați un cui cu pasiune... asta e ARTĂ!
Na că mă podidise şi pe mine emoția!
– Aşa e ! Aşa e!
– Să jucăm jocul Cantalogului!
– Un elev bun trebuie să ştie să măsoare, să cântărească, să ştie să citească termenul de garanție de pe cutiile cu produse alimentare, să umple o sticlă fără să dea pe jos, în plus, fetele, să-nvețe dom’le odată să gătească!
Am fost luat pe sus.
– ... Iar liceul va fi pentru cei mai deştepți, cei care vor vrea să învețe în continuare să citească!
A fost un delir! Mi-au scandat cognomenul minute în şir:
– Can-ta-lo-gu’ ! Can-ta-lo-gu’ !
Ne mai trebuiau cadre pregătite! Saşa, Yuri şi Croco s-au ocupat cu profesionalism de teste şi interviuri.
M-am uitat pe întrebările de cultură generală: “Unde trăieşte Pokemon?”, “Cum îi cheamă pe cei 7 pitici?”, “Cine este Zorro?”, “De ce îi place lui Tarzan în junglă?” şi am dat din cap.
– Aveți mare grijă cu probele practice! Trebuie să ştie să facă! Să facă să se ştie, vreau să spun!
Ca cantalog, am pus la punct o listă cu repercusiuni şi sancțiuni. În esență, dacă nu prindeai competența de bază a lecției, bătaie. Cu rigla, cu palma, pumnii sau picioarele. Pentru temele nefăcute, pedepsele erau din cele clasice: la colțul clasei în genunchi pe coji de nucă, porumb – grăunțe pentru popcorn sau boabe simple etc. Armele se foloseau doar în cazurile de indisciplină: vorbitul neîntrebat, deranjarea orelor de curs, fumatul ori desconsiderarea demnității profesorului.
M-am trezit cu unu’ Noica în audiență.
– Preastimate cantalog, cred că aş fi cel mai îndreptățit să conduc Universitatea Ştiințelor Umane!
Cu un ton superior a început:
– În procesul educativ metodele, procedeele şi mijloacele didactice trebuie să se împletească organic, conținutul ştiințific trebuie să urmărească cu strictețe realitățile sociale. Se cade ca şcoala să păstreze permanent legătura cu familia...
Ce feedback puteai să mai obții de la părinții părinților de copii? Cine ştie pe unde mai zăceau matusalemicii ăia? Bătea câmpii! Aceşti ucenici dați în pârg alcătuiau viitorul nostru ca specie! Ei înşişi le sunt proprii artizani şi responsabili de trans-umanizare, de übermenschizare, cum spunea Nice.
– Concret, ce propui?
– Cursuri speciale de euritmie, mecatronică, nanotehnie şi metalogică. Olimpiade de-a cine poate să pronunțe corect acid dezoxitribonucleic, claustrofob, pui de piropopircăniță, rododendron, pneumofitizoologie... Extracurricular, concursuri de rădaşte, libelule şi broaşte, după zonă. Iată şi recomandările mele!
Mi-a pus pe masă un dosar rufos şi sub masă o plasă slinoasă cu un joc de hochei şi patru bucăți mari de salam de biscuiți.
Hm! Astea erau rădăcinile stricăciunii omeneşti! Alături de prietenii pe care-i primeşti necondiționat în joc, apar ceilalți, de la care pretinzi mere, prăjituri, jucării în schimbul unui loc. Mai târziu ajungi să percepi mari sume de bani. În timp, tentația borcanului de dulceață de pe ultimul raft din cămară se transformă în dorința de a pune mâna pe alte bunuri, trebuincioase sau nu!...
L-am întrebat:
– Ce s-ar întâmpla dacă atunci când te trezeşti, pământul n-ar mai fi?
– ...
– Vezi că eşti prost şi nu ştii nimic? Ce să fac eu , mă, cu jocul ăsta pentru retardați?
I-am pus să-l dea afară.
Ca orice minune, întreaga tărăşenie a durat doar trei zile. Deşi treaba mergea destul de bine, mai ales cu două clase de Socotitori Avansați ( care utilizau numere cu 2-3 cifre! ), o clasă pe filieră vocațională de Recitatori şi Mâncănică Anul III – Fete, ne-am confruntat cu un absenteism masiv! Poate că pedepsele fuseseră un pic cam aspre, poate că trebuia introdusă pedeapsa capitală pentru chiul sau cine ştie, poate că nu trebuia să înăbuş în sânge revolta celor care m-au considerat pe nedrept dictator... n-am să ştiu niciodată!...
S-au interzis jocurile periculoase: leapşa, lapte gros şi rațele şi vânătorii care în ultimul timp se joacă cu pietre din caldarâm. Pe lista neagră a fost trecut şi “Sari-n pat!”, inofensivul şi popularul joc de-a cine sare mai de sus într-un pat de dimensiuni standard, 210 pe 140 şi 35 de centimetri înălțime ( campion era unu’ Pardaillan care sărise de la 9 şi-şi rupsese doar o mână ). Bruma de poliție rămasă i-a lichidat pe cei care se jucau de-a Jack Spintecătorul, Fantoma lui Barbă Neagră, Spiderman vs. Superman etc. Oficialitățile n-au rezistat însă presiunilor mulțimii şi au dat drumul la ăia de prin puşcării ca să ne jucăm de-a hoții şi vardiştii.
Ne-am organizat în grupuri mari pentru bătăile pe cartiere.
După ce am repurtat vreo câteva victorii, noi, băieții de pe strada Crimeii, le-am aruncat mănuşa chelioşilor, cei din mahalaua sudică a oraşului.
A fost un flagel la scară mare.
Noi ne-am prezentat la intersecția din fața poştei regulamentar, cu ghioage, bâte, ciocane, lanțuri şi fără fete, ei au venit în schimb cu agheuri, mitraliere de 12,7 şi două TAB-uri.
Am simțit că venise clipa faptelor mărețe. Mi-am fluturat praştia în aer pentru o îmbărbătare care să trezească eroii din ei:
– Televizorul ne-a învățat că cel mic şi neajutorat îl doboară negreşit pe cel mare! Jerry o zdrobeşte pe pisică, Tweety îl alungă pe Sylvester şi noi nu putem? Înainte, vitejii mei!
În atacul primului val, bravii camarazi din linia întâi au căzut secerați ca muştele. Am luat-o la sănătoasa... cei care-am mai putut!... Nu ne puteam apropia pentru o luptă dreaptă, corp la corp.
Târziu tare am aflat de la Dromihet, parazitul nostru de spion, că mojicii spărseseră un depozit de muniții.
M-am dus la Buți şi am luat cheile de la cazarma nouă a diviziei de artilerie.
După 4-5 lansări de rachete, am renunțat. Se duceau împrăştiat, la mama dracului, nici nu bănuiai unde! La ultima am văzut o lumină puternică, dar undeva departe, în zare... Aşa că am luat tunurile şi până-n amiază am ras cartierul chelioşilor de pe fața pământului.
Avem trei lăzi cu conserve, două cu borcane şi un dulap plin cu apă torică, ne situăm încă pe undeva prin clasa de mijloc.
Am decis că ne trebuie un urmaş, un moştenitor. Am adopta unul, dar nu mai sunt de găsit. Cei până’n 14 ani au murit în urma unor accidente de-a dreptul stupide; rasa mortalității, cum ar veni, a fost totală!
Berzele nu mai aduc copii. Ori au uitat drumul, ori este supărate!
Ieri am pupat-o pe Alima, o roşcovană sireapă! Şi nu s-a întâmplat nimic – că doar asta-i şmecheria: o pupătură apăsată şi grețoasă pe buze şi... te trezeşti cu junioru-n pătuc... sau chiar în burta mamei lui, cum tot circulă o variantă indecentă!
Extratereştrii există! Mi-a adus AdiShow o groază de DVD-uri şi memory stick-uri şi le-am băgat pe laptopul cu baterii. Sunt klingonieni, ferengi, borgi, romulani, wrath, Goa’ uld... mulți tare! Nu sunt ca oamenii şi asta nici ca comportament!
E tare periculos în spațiu! Trebuie să fie extrem de curajoşi cei care-i filmează în războaiele astea distrugătoare!
Nu prea concordă datele, da’ ei oricum numără altfel timpul!
M-am hotărât! Vreau să mă fac fotoreporter de războaie galactice! Până acum cochetasem cu ideea conducerii unei locomotive, a pilotării unui vapor sau a unui helicopter, aşa, ca orice băiat normal şi anost.
M-am dus la Ciopi.
Era ora de culcare. O legăna pe Coca şi-i spunea povestea aia cu Scufița Roşie şi cu purceluşul care se duc la bunicuță şi-i găsesc pe cei trei spiriduşi în burta balaurului, băgați acolo de vrăjitoare. Îl strigă “Hei!” pe Făt-Frumos care-l caută pe Harry Potter şi se duc peste mări şi țări fericiți în Oz pân’ la adânci bătrâneți.
După ce a adormit-o, i-am destăinuit planurile mele.
– Îl luăm pe pe Suhă, Tibi şi Săvel şi mergem pe jos până la aeroport.
I-am spus că el va fi copilotul şi a fost de-acord, că el ştie să manevreze.
– Să nu uiți de apă şi papă! S-avem pe drum!
N-am să uit.
– Da’ acuma ne jucăm de-a cercetaşii! Eşti obligatu’ meu!
Am tras de manşă. Nimic.
Încă o dată.
– Vrroooaaammm!
I-am tras o palmă lui Purel ca să nu mai facă ca motorul avionului.
– Intri-n turbulență, bă!
Am apăsat pe toate butoanele, am tras de toate clapele şi-am învârtit tot ce aducea cu un comutator... Fără rezultat! S-au aprins tot felul de cadrane, leduri, monitoare, dar fâs! N-am făcut niciun metru de pistă.
Nu’ş ce a lovit Tulipa cu cotul, că au căzut măşti de oxigen, a început să țiuie ceva şi s-a AUTOCONFECȚIONAT un tobogan. Tot echipajul se dă pe el şi simt cum visul îmi scapă din mâinile astea neputincioase!
Se pocnesc, îşi sparg capetele şi-s fericiți, aşa, în legea lor!
– Hai, mă! Veniți încoa! am scos subtitrarea copiată şi refăcută: “Space: the final frontier. These are the voyages of the Air Force One, it’s continuing mission to explore a strange new world, to seek out new life and new civilizations, to... ”
I-am pierdut.
După ce m-am burduşit cu napolitane, ciocolăți şi sucuri, am început să explorez măcar avionul. Am găsit o barcă gumflabilă şi m-am jucat cu Zămucă şi Bică de-a Titanicul.
Mi-a atras atenția o valiză întredeschisă. Grea, din piele neagră, şmecheră tare! Înăuntru, hârtii puzderie! O broşură banană, cartoane cu coduri... Hahaaa! Un talkie-walkie conectat la un leptot!
– Aici Cantalogul! Vulturul, răspunde!
Am tastat una-alta, dar n-are jocuri, filme!
ENTER
Am început să bag numerele alea lungi, 1839F 4526A ...
INSERT KEY
Le-am căutat şi le-am băgat.
Ştoc! Pe display a apărut harta lumii.
TARGET – ca la comercianți, adică unde vrei să duci marfa. Apăs.
LAUNCH
Apăs. Țara noastră s-a colorat în roşu, vecinii ei la fel!
Aaa! E un fel de “țări”. Îmi frec palmele şi trec la treabă.
– Alio, alio!... Alio!
– Alo, da!
– Alio, ... se aude neclar ceva de genul: ruski atomnaea sau anatomnaea bomba...
– Da, da! Da, da! “Deti mira hoteat mir!”– pe-asta o ştiam de la grădiniță.
– Ni şutite, gospodin President! Nu, pacimu...
Vine amețita aia de Ilona şi-mi taie legătura.
– Hai că mi-a arătat Dric cum se fac copii! Te dezbraci, tu te sui pe-un scăunel, eu stau jos aşa...
Îi dau un şut în fundu’ ăla marele! Nu-nțelege şi pace! Chestiile de băieți e chestii de băieți!
– ... Şi arunci cu bomboane până nimereşti...
O trag de păr şi în sfârşit pleacă plângând:
– Îîî!... A doua zi s-au trezit c-un copilaş în pra-aag! Îîî!...
S-au aprins şi Statele Unite! Trebuie să mai fie o servietă de-asta pe undeva! Sigur e un joc în doi, trei sau în mai mulți!
– Îhî... hî... hî...
Femeile astea!
– Hai că vin! îi strig şi iau o cutie neîncepută de bomboane.
Am să pun într-o cutie de tablă lucrurile mele cele mai prețioase: trei bile de biliard, un dop de plută, o lampă, cerceii Roxanei, o pereche de pampoane, un briceag scoțian, multifuncțional, cheile strălucitoare din geamantanul negru şi lentila cu nuanțe verzălii, rămasă de la vechii ochelari, tăiată şi şlefuită PERFECT! – dovadă a fostei noastre civilizații avansate. Dedesubt am să aşez caiețelul meu de însemnări, iar deasupra am să împăturesc steagul băieților de pe strada Crimeii. Pe capac am să scrijelesc un remember enigmatic care să ilustreze arcul peste timp. Cum nu prea mă mai duce mintea, am să aleg un titlu de carte, acum de neînțeles pentru mine; de exemplu îmi place cum sună “Die Evolution frisst ihre Kinder” !
Am să o îngrop adânc în centru, lângă statuia aia mare a lu’ ... nu mai ştiu cum îl cheamă, oricum, unu’ cu barbă, important!...
M-am dus să văd ce mai face tata. Are 81 de ani şi mintea cât juma’ din prima cifră.
– Hii, uite că m-ai prins tot în paje! Cât de tare mă doare la căpene şi la rotila stângă sau dreaptă... şi nimerica nu vine să mă vadă!
I-am scos gentuța cu supozitoare şi amandine.
– Dă-i, dă-i! Dă-i!
I-am întins şi o brichetă găsită pe jos.
– Flú-mos!
A dat să o studieze, dar şi-a făcut totuşi timp să-mi mângâie obrazul plin de cicatrici:
– Să mai treci, puiule! Copii! Şi mi-a zâmbit îngăduitor.
Bătrâni...
Când m-am întors, mi-am găsit uşa dată-n graffiti: “Decât prieteni de suprafatză,/ Mai bine duşmani pe viatză!”
Era stilul lui Vlad Membrană de la Achiziții. Am traversat şi i-am bătut în gard. Tot el mi s-a plâns că Buți se joacă de-a v-ați-ascunsea de unul singur. I-am dat o caramică şi l-am liniştit, apoi l-am urechiat pân’a-nceput să bocească cu sughițuri.
Tot ieri am făcut mâncănică de flunze pentru invitații Taberei de Creație „Fitilu’ Bucovinei” şi s-au mai dus vreo douăzeci şi patru din mica noastră comunitate. Ei, nu a fost chiar aşa mare tămbălău ca la nunta Mayei cu Mirel în farmacie: 218 morți, dar în fine, ne-am distrat cărându-i...
La un moment dat Năsosu’ mi-a zis că se poate face motorină din păcură, că aşa a citit el undeva! Că să mergem în zonele din nord unde sunt zăcăminte şi ne relansăm industriile! Şi eu sunt Sandokan! Cu mintea
de-acuma nu poți să mai faci o piuliță!...
Are el o canistră rămasă de la bunică-său.
– Păi fă! Cin’ te-opreşte?
– Da, ce? Eu-s Endison? mi-a-ntors-o.
Se mai dădea şi intelectual! Eu aveam şapte sute două luni, pe când el, până-n 450-470. Era el mai deştept!...
– Vezi că-ți intră părul din nas în fasole, băi mucea!
I-am luat borcanul şi l-am zvărlit pe scări în jos.
Anda e plecată la Enkele să joace macaoa sau şeptic, să gobleneze... nu ştiu exact. Sunt singur şi trist. Mă doare burta şi joc şotron.
Începe să picure.
Arunc creta în căsuța 8. Peste ea cade un strop şi începe să sfârâie.
Din stradă se-aud vocile sparte ale vecinilor rămaşi în viață:
– Uite, Mumuluci, plouă cu bulbuci!
– Plouă ploaia! Plouă ploaia!
– Vine ploaia, bine-mi pare, în grădină am o boare...
Cam ustură. Îmi pun basca.
iulie 2008
ADRIAN BUZDUGAN
Marcel Proust, Le Temps retrouvé
Scobeam nişte fluiere şi mă gândeam la ale mele, când Landru Cabestan m-a sunat şi mi-a zis că centrala nucleară e închisă din motive de securitate. L-am întrebat dacă se impunea şi prezența mea, dar răspunsul a constat în nişte pârâituri şi-atât.
Când ne-am întors, oraşul intra în carantină. Generatorul de abur explodase, sărise capacul superior şi se dislocaseră structurile de suspensie ale barelor de control special. Pe scurt, un dezastru!
Conducerea atomoelectricei fusese schimbată pe criterii politice, aşa că ne-am pomenit peste noapte cu un director economist care nu făcea mare diferență între neutron şi proton. Eu, deşi eram un cercetător avizat în domeniul captării şi reutilizării plutoniului 239, mă ocupam cu monitorizarea menținerii alinierii combustibilului necesar reacției de fisiune nucleară în lanț autoîntreținută. Ca mine erau mulți alții: Slav Biegener, specialist recunoscut pe plan internațional în controlarea bunei dirijări a fluxului agentului primar de răcire, lucra la sistemul principal de manipulare combustibil, o echipă competentă de la chimic fusese trecută în sectorul reparații-întreținere, până şi Iulius Kenta, unul care trebuia să verifice permanent presiunea în pompele de apă grea fusese transferat la revizia rețelelor electrice...
“Policalificare la locul de muncă, nu hiperspecializare!”, tot țipa rățoiul ăla, dar toată lumea ştia că e vorba de mărirea substanțială a lefurilor celor protejați! În condițiile astea, era firesc să se întâmple ce s-a întâmplat!
Dublul sistem de protecție radiologică a vasului reactorului, o noutate în domeniu, intrase automat în funcțiune. Sute de metri cubi de ciment chinezesc cu spumă poliuretanică se prăvăliseră peste reactorul 2 al centralei. Dezastrul s-a preschimbat însă într-o anomalie incontrolabilă. Reacția s-a încadrat în excentricitățile chimice: au apărut noi compuşi de tritiu cu acțiune externă şi răspândire ultrarapidă.
... Şi nimic nu s-ar fi petrecut dacă primele două unități învechite, de tip CANDU, ar fi fost dezafectate la timp şi ar fi fost pornite 5 şi 6 cu reactoare de generația a IV-a, cu sare topită. Fondurile suplimentare fuseseră însă deturnate pe undeva pe la vârf, pentru consolidarea unei afaceri cu borduri...
L-am chemat la prânz pe Radomil, un pleşcar care-l avea pe frate-său în comitetul de criză însărcinat cu gestionarea situației de urgență create.
Ca niciodată, a cerut ceva de băut. Am scos o şliboviță şi după o scurtă conversație introductivă despre vreme şi cunoscuți, l-am privit cu subînțeles:
– Şi... ? în rest, totul e bine cu institutul? La ştiri au anunțat că nivelul de radioactivitate a ajuns la normal, când ne-ntoarcem la muncă? Deşi e bine şi-acasă, poți să mergi la pescuit când vrei!
M-a privit cu stupefacție:
– Bă, tu ai plastic în capu’ ăla sau ce? Pretutindeni în aer e plin de tâmpenia aia de macromoleculă activă. Asta ajunge la creier unde se cuplează în formațiuni libere la zone întinse din scoarța cerebrală. Instinctele, pornirile viscerale, emoțiile, tot ce ține de trunchiul cerebral nu va fi afectat, în schimb, constrângerile morale, convențiile sociale, cunoştințele, principiile, trăsăturile definitorii ale caracterului îşi vor pierde conturul, se vor estompa...
Părea să fie groasă. Am închis uşa să nu audă Egizia vreo ceva.
– I-au făcut autopsie unui pompier care îşi dăduse obştescul sfârşit la izolarea focarului. În lobul frontal raportul era de unu la mie, ... cam 100 de macromolecule cerna la milimetrul cub. Rațiunea, voința, memoria conceptuală, unele aptitudini dobândite, limbajul, tendințele acumulative induse de siguranță... , în fine...
– ... S-a dus cam tot!
– Ce să-i faci! Pe termen scurt prognoza e clară: comportamentul normal, matur, chibzuit va dispărea. Important e să nu intre-n sediile primitive şi măduva spinării, atunci adio! Vine vremea insectelor!
– Cam ce voi mai fi în stare să fac din ce fac acum?
– Să mănânci, necesități fiziologice, automatisme comportamentale... cam ce poate face un copil de 6-7 anişori.
Am rămas cu privirea pironită pe buza paharului.
– Hai, hai! Priveşte partea bună a lucrurilor! Nimic din conştient nu-ți va mai comanda să mă mai pupi în cur pentru că sunt fratele şefului tău.
Am protestat formal.
– Cu toții vom fi ca nişte puşti lăsați de capul lor într-un parc de joacă plin de pericole! În numele vechii noastre amiciții sau ce-o fi fost: strânge-ți multă mâncare conservată şi pune-ți uşi şi ferestre solide, acum, cât încă mai eşti zdravăn la cap. Hai, gata cu plictiseala şi ipocrizia! E timpul să ne pregătim să redevenim copii!
A luat sticla.
– Nu-ți pune încuietori complicate, cu cifru, c-ai să rămâi pe dinafară! şi-a plecat scârbit.
Am încercat să-mi aduc aminte în amănunt de anii copilăriei şi am eşuat. Câteva întâmplări neplăcute, muşcătura unui câine, vreo doi kilometri de-alergătură cu un cârnat furat şi-apoi oferit cu spaimă unui coleg, o poreclă– chiorpec – purtată vreo trei luni... punctau un tot unitar format din amintirile fermecătoare şi deosebit de agreabile ale copilăriei. Două-trei mii de zile fericite şi lipsite de griji petrecute în compania unor prieteni adevărați, aruncați cu nepăsare la coş în ceasul maturității... Dacă ajungi să ai o viață uşoară, liniştită şi prosperă, nostalgia acelor clipe minunate dispare în mod reflex şi ele se pierd în ceață odată pentru totdeauna.
“Ce n-aş da să mai fiu tânăr cu mintea de-acum!” – truismul oricărui nevolnic, dorința puerilă de-a-şi fi reconstruit trecutul: să-şi fi dezvirginat prima dragoste şi să fi speculat în toate sensurile inocența şi ignoranța celorlalți. Câți ar vrea însă ca mintea de odinioară sa le dirijeze trupul viguros?
Am scos altă sticlă din bar şi mi-am propus să ating cât mai repede melancolia alcoolică.
O zi, două... şi niciun efect negativ!
Maşinile decapotabile ori cu capota tăiată zburau în trombă prin oraş cu muzica dată la maxim. Cluburi, aventuri de-o noapte, localitatea bubuia de-o viață pe care n-o avuse nicicând...
Ca un reflux, a urmat o perioadă de linişte şi individualizare, semn al unei nesperate reveniri, am crezut eu... Femeile consultau site-urile cu produse cosmetice şi zorzoane, interpretarea viselor, cure miraculoase de slăbit, chiar era o modă să îmbrace virtual păpuşi Barbie. Asta se întâmpla când bărbații mai luau câte-o pauză de la lungile partide de Counter-Strike în rețea şi ele puteau naviga pe net. Se juca PlayStation, tabinet, şah, Riți-Piți, Solitaire... S-au destrămat căsnicii pe timpul de acces la PC, dar asta pe tăcute, fără mari tulburări... Dar momentele de acalmie s-au frânt repede, serverele au picat unul după altul, apoi sateliții... sau invers.
Cursele cu ATV-uri au prins şi ele un timp, atât cât s-a mai găsit benzină şi motorină la pompă.
Zile în şir am stat ca-n concediu, la televizor. Emisiuni interesante şi diversificante. Cele mai privite erau, bineînțeles, cele în direct. Nostime tare! Cădeau, se-mbrânceau, se fugăreau, se certau, se auzeau măscări... Mie-mi plăceau mai ales alea cu Beşca, “şi-acum la pielea goală!”.
Începând cu 27 august n-a mai emis niciun post de televiziune sau radio. Nimeni n-a luat-o ca pe-o dramă! Decât să te uiți la tembelizor sau să te radioanesteziezi voluntar, mai bine îți întrebuințezi timpul ce ți s-a dat într-un mod mult mai plăcut şi constructiv, redându-i astfel reala valoare.
Am jucat țurca şi mi-am spart ochelarii. Când dădeam să prind mia, piciul mi-a făcut țăndări lentila dreaptă.
La optica medicală nu mai lucrează nimeni, că nu-i aşa distractiv ca la pompieri sau ca-n armată. Am luat nişte sticle cât de cât potrivite şi le-am prins cu ceva adeziv şi clame de nişte rame metalice trăsnet.
Arăt mortal! Acum fetele-mi zic Cyborg şi cad de-a-n picioarele când mă văd.
Trebuia schimbat ceva!
Hm! Firesc! Mentalitatea! am lăsat lemnele deoparte. Iar aceasta nu se poate schimba decât prin EDUCAȚIE!
M-am uitat la Pebl şi Cerasela care se jucau de-a Calu’ Maro şi Iapa Albă. Ovică, Nani, Mugurel şi Zărică jucau alternata: cine-aruncă mai mulți ştiuleți în coş, cine scuipă mai departe. Iusti îmi decupa albumele de artă, iar ăla a lu’ Zambi o tot îndesa într-un colț pe Raisa şi-i tot promitea că-i dă bomboane, dacă-i arată ce are sub fustă.
– Băi, băieți! Alo! Gata! De astăzi ne jucăm de-a şcoala! Eu voi fi Ministerul şcolilor şi Instrucției Publice!
Cum mă aşteptam, n-a zis nimeni nici pâs când mi-a auzit autotitulatura sforăitoare. Asta-i şi esența conducerii: trebuie să conducă cine vrea să conducă, nu cine poate! Imediat am avut şi nişte interogații pedagogice:
– Cum trebuie procedat? Ce trebuie să cuprindă programele? În ce fel se va realiza notarea şi care vor fi pedepsele pentru neînsuşirea temeinică a materiei?
Mucles!
– Că nu s-a învățat ce trebuia, de asta s-a dus totul de râpă!
Citisem “100 de motive ca să nu te faci profesor” a lui Marcel Grosgård, aşa că nu eram prea sigur dacă ideile pe care voiam să le expun, îmi aparțineau sau erau preluate cu neruşinare de la dumnealui. Aveam nevoie de-un time out!
– Începem de mâine! De înscrierile forțate se vor ocupa Paco, Dudu, Uluc şi prieteniii lor!
– Bă, Cyborg! Da’ de ce să fii tu Ministeru’?
Era Cantarină, unu’ mare, care se urnea greu; până atunci crezusem că ațipise.
– Bă, tu ştii să faci ceva perfect? Ai auzit de specialişti? De tehnocrați? Ştii, mă? I-am dat un zdupac. Eu sunt specialist în mersul pe canturi! Pe interior, pe exterior, pe schiuri, patine, pe muchiile odăii, pe linii, sârme sau corniere. Pe şinele de tren sau tramvai pot să fac kilometri! Eu sunt un CANTALOG !
Spre seară m-am întâlnit cu Fabrițiu, un fost inspector rămas mai teafăr la minte.
– Domnu’ Cantalog, eu ştiu junimea zilelor noastre! Câți derbedei nu mi-au trecut mie prin mână – şi-avea o mână de fochist, niciunul dintre ei nu s-ar mai sinchisi să descopere Radiumul din nou! ... I-am bătut degeaba la cap pe învățăcei cu legile lui Mendel sau ale lui Ohm!...
Trebuia schimbat vechiul sistem care ținuse tânăra golănime ocupată cu memorarea unor chestii fără rost, cu un sistem nou, performant!
– Eu mă gândesc că ăştia cu creierele nou-nouțe trebuie să înmagazineze altceva: deprinderi, lucruri utile, vitale!
– Pe bună dreptate! Eu, de exemplu, am predat pe timpuri literatură. Ce-i trebuie huțupanului să ştie versuri clasice:
The stars
In their way
Saw light...
Haven’t a haven
They bright, live
And watch us!...
cu rimă, ritm şi elemente de stilistică, când el ar trebui să cunoască în primul şi primul rând, şi mi-a fluturat pumnul ăla mare pe sub nas, catrenele excluzive de bază:
Din Oceanul Pacific
A ieşit un peşte mic
Şi pe coada lui scria:
Ieşi afară dum-nea-ta!
Îmi plăcea modul cum punea problema! A rămas să mă ajute cu discursul de inaugurare a Noii şcoli!
Dimineața, la Cervantes, cel mai mare liceu din oraş, băieții din Tupilați au alungat cu bare grele de metal o gaşcă de foşti profesori tâmpiți de-a dreptul de experiențele traumatizante avute. Se jucau de-a ninja cu CD-uri AEL şi diapozitive încurcându-ne.
Într-o oră careul imens a fost gata.
– Smirna! Vine Cantalogul!
Îi fac semn lui Rădel să intre în repaus. Miile de viitori elevi şi cetățeni model rămân însă în poziție de drepți, cu ochii pironiți în ochelarii mei reci.
– Voi trece direct la subiect: Matematicile vor fi scoase din planul de învățământ! Cui îi mai trebuie să ştie cât face radical din 529 sau cosinus de 60° ? La ce bun să ştii cât face a la a treia minus b la a treia sau derivata lui x pătrat?
Au început să aplaude. Nu înțelegeau detaliile, dar prindeau esențialul; formau publicul ideal.
– Pe cine ar mai interesa fibrarea tensorilor de tip (r,s), polarizarea luminii în mediile anizotrope sau legătura dintre existența simetriilor ascunse şi orişice altceva? Hm? De pildă eu! Cu toate că am făcut inginerie nucleară, nu mai sunt în stare să demonstrez nici măcar teorema de variație a impulsului pentru un sistem cu două particule – asta-i una la mână, a doua – nu mi-a folosit ni-cio-da-tă! asta o băgasem la ştou, când liderul îşi recunoaşte limitele într-un domeniu obscur, îşi apropie masele... La ce bun să mai calculezi impedanța în punctul A sau tensiunea din B, odată ce nu mai avem curent electric? Fizica şi chimia nu vor mai constitui discipline de studiu. La nivelul la care-am ajuns sau la care vom ajunge, nu vor mai exista excepții, savanți ori oameni de ştiință!
Ginuța, afabilă ca-ntotdeauna, mi-a adus un pahar cu apă. Am sorbit-o pe toată cu înghițituri mici şi gesturi calculate în liniştea mormântală.
– De unde până unde dacă bolovanul ştie că Everestu-i cel mai înalt munte şi Groapa Marianelor cea mai adâncă groapă, trebuie să ia Bacalaureatul? De ce să ia o hârtie, când poți să-i pui o ştampilă-n curu’ ăla plin de cunoştințe teoretice inutile, total nefuncționale?
Atmosfera s-a destins: au început să râdă în hohote şi au dat din cap a încuviințare.
– Cu ce mă încălzeşte că ştiu finlandeza, că Bujumbura e capitala statului Burundi sau că Laosul şi-a dobândit independența pe 19 iulie 1949? Dacă nu voi lucra la externe sau nu voi ajunge niciodată acolo, la ce-o să-mi folosească?
Am tăiat murmurele aprobatoare:
– ... Aşa că ... geografia, biologia zboară şi ele! Limbile străine aşijderea!
Urale, chiuituri.
– Fiecare să-nvețe ce-i este de folos! Spre ce are înclinații şi plăcere să se-ndrepte! PASIUNE! Dacă bați un cui cu pasiune... asta e ARTĂ!
Na că mă podidise şi pe mine emoția!
– Aşa e ! Aşa e!
– Să jucăm jocul Cantalogului!
– Un elev bun trebuie să ştie să măsoare, să cântărească, să ştie să citească termenul de garanție de pe cutiile cu produse alimentare, să umple o sticlă fără să dea pe jos, în plus, fetele, să-nvețe dom’le odată să gătească!
Am fost luat pe sus.
– ... Iar liceul va fi pentru cei mai deştepți, cei care vor vrea să învețe în continuare să citească!
A fost un delir! Mi-au scandat cognomenul minute în şir:
– Can-ta-lo-gu’ ! Can-ta-lo-gu’ !
Ne mai trebuiau cadre pregătite! Saşa, Yuri şi Croco s-au ocupat cu profesionalism de teste şi interviuri.
M-am uitat pe întrebările de cultură generală: “Unde trăieşte Pokemon?”, “Cum îi cheamă pe cei 7 pitici?”, “Cine este Zorro?”, “De ce îi place lui Tarzan în junglă?” şi am dat din cap.
– Aveți mare grijă cu probele practice! Trebuie să ştie să facă! Să facă să se ştie, vreau să spun!
Ca cantalog, am pus la punct o listă cu repercusiuni şi sancțiuni. În esență, dacă nu prindeai competența de bază a lecției, bătaie. Cu rigla, cu palma, pumnii sau picioarele. Pentru temele nefăcute, pedepsele erau din cele clasice: la colțul clasei în genunchi pe coji de nucă, porumb – grăunțe pentru popcorn sau boabe simple etc. Armele se foloseau doar în cazurile de indisciplină: vorbitul neîntrebat, deranjarea orelor de curs, fumatul ori desconsiderarea demnității profesorului.
M-am trezit cu unu’ Noica în audiență.
– Preastimate cantalog, cred că aş fi cel mai îndreptățit să conduc Universitatea Ştiințelor Umane!
Cu un ton superior a început:
– În procesul educativ metodele, procedeele şi mijloacele didactice trebuie să se împletească organic, conținutul ştiințific trebuie să urmărească cu strictețe realitățile sociale. Se cade ca şcoala să păstreze permanent legătura cu familia...
Ce feedback puteai să mai obții de la părinții părinților de copii? Cine ştie pe unde mai zăceau matusalemicii ăia? Bătea câmpii! Aceşti ucenici dați în pârg alcătuiau viitorul nostru ca specie! Ei înşişi le sunt proprii artizani şi responsabili de trans-umanizare, de übermenschizare, cum spunea Nice.
– Concret, ce propui?
– Cursuri speciale de euritmie, mecatronică, nanotehnie şi metalogică. Olimpiade de-a cine poate să pronunțe corect acid dezoxitribonucleic, claustrofob, pui de piropopircăniță, rododendron, pneumofitizoologie... Extracurricular, concursuri de rădaşte, libelule şi broaşte, după zonă. Iată şi recomandările mele!
Mi-a pus pe masă un dosar rufos şi sub masă o plasă slinoasă cu un joc de hochei şi patru bucăți mari de salam de biscuiți.
Hm! Astea erau rădăcinile stricăciunii omeneşti! Alături de prietenii pe care-i primeşti necondiționat în joc, apar ceilalți, de la care pretinzi mere, prăjituri, jucării în schimbul unui loc. Mai târziu ajungi să percepi mari sume de bani. În timp, tentația borcanului de dulceață de pe ultimul raft din cămară se transformă în dorința de a pune mâna pe alte bunuri, trebuincioase sau nu!...
L-am întrebat:
– Ce s-ar întâmpla dacă atunci când te trezeşti, pământul n-ar mai fi?
– ...
– Vezi că eşti prost şi nu ştii nimic? Ce să fac eu , mă, cu jocul ăsta pentru retardați?
I-am pus să-l dea afară.
Ca orice minune, întreaga tărăşenie a durat doar trei zile. Deşi treaba mergea destul de bine, mai ales cu două clase de Socotitori Avansați ( care utilizau numere cu 2-3 cifre! ), o clasă pe filieră vocațională de Recitatori şi Mâncănică Anul III – Fete, ne-am confruntat cu un absenteism masiv! Poate că pedepsele fuseseră un pic cam aspre, poate că trebuia introdusă pedeapsa capitală pentru chiul sau cine ştie, poate că nu trebuia să înăbuş în sânge revolta celor care m-au considerat pe nedrept dictator... n-am să ştiu niciodată!...
S-au interzis jocurile periculoase: leapşa, lapte gros şi rațele şi vânătorii care în ultimul timp se joacă cu pietre din caldarâm. Pe lista neagră a fost trecut şi “Sari-n pat!”, inofensivul şi popularul joc de-a cine sare mai de sus într-un pat de dimensiuni standard, 210 pe 140 şi 35 de centimetri înălțime ( campion era unu’ Pardaillan care sărise de la 9 şi-şi rupsese doar o mână ). Bruma de poliție rămasă i-a lichidat pe cei care se jucau de-a Jack Spintecătorul, Fantoma lui Barbă Neagră, Spiderman vs. Superman etc. Oficialitățile n-au rezistat însă presiunilor mulțimii şi au dat drumul la ăia de prin puşcării ca să ne jucăm de-a hoții şi vardiştii.
Ne-am organizat în grupuri mari pentru bătăile pe cartiere.
După ce am repurtat vreo câteva victorii, noi, băieții de pe strada Crimeii, le-am aruncat mănuşa chelioşilor, cei din mahalaua sudică a oraşului.
A fost un flagel la scară mare.
Noi ne-am prezentat la intersecția din fața poştei regulamentar, cu ghioage, bâte, ciocane, lanțuri şi fără fete, ei au venit în schimb cu agheuri, mitraliere de 12,7 şi două TAB-uri.
Am simțit că venise clipa faptelor mărețe. Mi-am fluturat praştia în aer pentru o îmbărbătare care să trezească eroii din ei:
– Televizorul ne-a învățat că cel mic şi neajutorat îl doboară negreşit pe cel mare! Jerry o zdrobeşte pe pisică, Tweety îl alungă pe Sylvester şi noi nu putem? Înainte, vitejii mei!
În atacul primului val, bravii camarazi din linia întâi au căzut secerați ca muştele. Am luat-o la sănătoasa... cei care-am mai putut!... Nu ne puteam apropia pentru o luptă dreaptă, corp la corp.
Târziu tare am aflat de la Dromihet, parazitul nostru de spion, că mojicii spărseseră un depozit de muniții.
M-am dus la Buți şi am luat cheile de la cazarma nouă a diviziei de artilerie.
După 4-5 lansări de rachete, am renunțat. Se duceau împrăştiat, la mama dracului, nici nu bănuiai unde! La ultima am văzut o lumină puternică, dar undeva departe, în zare... Aşa că am luat tunurile şi până-n amiază am ras cartierul chelioşilor de pe fața pământului.
Avem trei lăzi cu conserve, două cu borcane şi un dulap plin cu apă torică, ne situăm încă pe undeva prin clasa de mijloc.
Am decis că ne trebuie un urmaş, un moştenitor. Am adopta unul, dar nu mai sunt de găsit. Cei până’n 14 ani au murit în urma unor accidente de-a dreptul stupide; rasa mortalității, cum ar veni, a fost totală!
Berzele nu mai aduc copii. Ori au uitat drumul, ori este supărate!
Ieri am pupat-o pe Alima, o roşcovană sireapă! Şi nu s-a întâmplat nimic – că doar asta-i şmecheria: o pupătură apăsată şi grețoasă pe buze şi... te trezeşti cu junioru-n pătuc... sau chiar în burta mamei lui, cum tot circulă o variantă indecentă!
Extratereştrii există! Mi-a adus AdiShow o groază de DVD-uri şi memory stick-uri şi le-am băgat pe laptopul cu baterii. Sunt klingonieni, ferengi, borgi, romulani, wrath, Goa’ uld... mulți tare! Nu sunt ca oamenii şi asta nici ca comportament!
E tare periculos în spațiu! Trebuie să fie extrem de curajoşi cei care-i filmează în războaiele astea distrugătoare!
Nu prea concordă datele, da’ ei oricum numără altfel timpul!
M-am hotărât! Vreau să mă fac fotoreporter de războaie galactice! Până acum cochetasem cu ideea conducerii unei locomotive, a pilotării unui vapor sau a unui helicopter, aşa, ca orice băiat normal şi anost.
M-am dus la Ciopi.
Era ora de culcare. O legăna pe Coca şi-i spunea povestea aia cu Scufița Roşie şi cu purceluşul care se duc la bunicuță şi-i găsesc pe cei trei spiriduşi în burta balaurului, băgați acolo de vrăjitoare. Îl strigă “Hei!” pe Făt-Frumos care-l caută pe Harry Potter şi se duc peste mări şi țări fericiți în Oz pân’ la adânci bătrâneți.
După ce a adormit-o, i-am destăinuit planurile mele.
– Îl luăm pe pe Suhă, Tibi şi Săvel şi mergem pe jos până la aeroport.
I-am spus că el va fi copilotul şi a fost de-acord, că el ştie să manevreze.
– Să nu uiți de apă şi papă! S-avem pe drum!
N-am să uit.
– Da’ acuma ne jucăm de-a cercetaşii! Eşti obligatu’ meu!
Am tras de manşă. Nimic.
Încă o dată.
– Vrroooaaammm!
I-am tras o palmă lui Purel ca să nu mai facă ca motorul avionului.
– Intri-n turbulență, bă!
Am apăsat pe toate butoanele, am tras de toate clapele şi-am învârtit tot ce aducea cu un comutator... Fără rezultat! S-au aprins tot felul de cadrane, leduri, monitoare, dar fâs! N-am făcut niciun metru de pistă.
Nu’ş ce a lovit Tulipa cu cotul, că au căzut măşti de oxigen, a început să țiuie ceva şi s-a AUTOCONFECȚIONAT un tobogan. Tot echipajul se dă pe el şi simt cum visul îmi scapă din mâinile astea neputincioase!
Se pocnesc, îşi sparg capetele şi-s fericiți, aşa, în legea lor!
– Hai, mă! Veniți încoa! am scos subtitrarea copiată şi refăcută: “Space: the final frontier. These are the voyages of the Air Force One, it’s continuing mission to explore a strange new world, to seek out new life and new civilizations, to... ”
I-am pierdut.
După ce m-am burduşit cu napolitane, ciocolăți şi sucuri, am început să explorez măcar avionul. Am găsit o barcă gumflabilă şi m-am jucat cu Zămucă şi Bică de-a Titanicul.
Mi-a atras atenția o valiză întredeschisă. Grea, din piele neagră, şmecheră tare! Înăuntru, hârtii puzderie! O broşură banană, cartoane cu coduri... Hahaaa! Un talkie-walkie conectat la un leptot!
– Aici Cantalogul! Vulturul, răspunde!
Am tastat una-alta, dar n-are jocuri, filme!
ENTER
Am început să bag numerele alea lungi, 1839F 4526A ...
INSERT KEY
Le-am căutat şi le-am băgat.
Ştoc! Pe display a apărut harta lumii.
TARGET – ca la comercianți, adică unde vrei să duci marfa. Apăs.
LAUNCH
Apăs. Țara noastră s-a colorat în roşu, vecinii ei la fel!
Aaa! E un fel de “țări”. Îmi frec palmele şi trec la treabă.
– Alio, alio!... Alio!
– Alo, da!
– Alio, ... se aude neclar ceva de genul: ruski atomnaea sau anatomnaea bomba...
– Da, da! Da, da! “Deti mira hoteat mir!”– pe-asta o ştiam de la grădiniță.
– Ni şutite, gospodin President! Nu, pacimu...
Vine amețita aia de Ilona şi-mi taie legătura.
– Hai că mi-a arătat Dric cum se fac copii! Te dezbraci, tu te sui pe-un scăunel, eu stau jos aşa...
Îi dau un şut în fundu’ ăla marele! Nu-nțelege şi pace! Chestiile de băieți e chestii de băieți!
– ... Şi arunci cu bomboane până nimereşti...
O trag de păr şi în sfârşit pleacă plângând:
– Îîî!... A doua zi s-au trezit c-un copilaş în pra-aag! Îîî!...
S-au aprins şi Statele Unite! Trebuie să mai fie o servietă de-asta pe undeva! Sigur e un joc în doi, trei sau în mai mulți!
– Îhî... hî... hî...
Femeile astea!
– Hai că vin! îi strig şi iau o cutie neîncepută de bomboane.
Am să pun într-o cutie de tablă lucrurile mele cele mai prețioase: trei bile de biliard, un dop de plută, o lampă, cerceii Roxanei, o pereche de pampoane, un briceag scoțian, multifuncțional, cheile strălucitoare din geamantanul negru şi lentila cu nuanțe verzălii, rămasă de la vechii ochelari, tăiată şi şlefuită PERFECT! – dovadă a fostei noastre civilizații avansate. Dedesubt am să aşez caiețelul meu de însemnări, iar deasupra am să împăturesc steagul băieților de pe strada Crimeii. Pe capac am să scrijelesc un remember enigmatic care să ilustreze arcul peste timp. Cum nu prea mă mai duce mintea, am să aleg un titlu de carte, acum de neînțeles pentru mine; de exemplu îmi place cum sună “Die Evolution frisst ihre Kinder” !
Am să o îngrop adânc în centru, lângă statuia aia mare a lu’ ... nu mai ştiu cum îl cheamă, oricum, unu’ cu barbă, important!...
M-am dus să văd ce mai face tata. Are 81 de ani şi mintea cât juma’ din prima cifră.
– Hii, uite că m-ai prins tot în paje! Cât de tare mă doare la căpene şi la rotila stângă sau dreaptă... şi nimerica nu vine să mă vadă!
I-am scos gentuța cu supozitoare şi amandine.
– Dă-i, dă-i! Dă-i!
I-am întins şi o brichetă găsită pe jos.
– Flú-mos!
A dat să o studieze, dar şi-a făcut totuşi timp să-mi mângâie obrazul plin de cicatrici:
– Să mai treci, puiule! Copii! Şi mi-a zâmbit îngăduitor.
Bătrâni...
Când m-am întors, mi-am găsit uşa dată-n graffiti: “Decât prieteni de suprafatză,/ Mai bine duşmani pe viatză!”
Era stilul lui Vlad Membrană de la Achiziții. Am traversat şi i-am bătut în gard. Tot el mi s-a plâns că Buți se joacă de-a v-ați-ascunsea de unul singur. I-am dat o caramică şi l-am liniştit, apoi l-am urechiat pân’a-nceput să bocească cu sughițuri.
Tot ieri am făcut mâncănică de flunze pentru invitații Taberei de Creație „Fitilu’ Bucovinei” şi s-au mai dus vreo douăzeci şi patru din mica noastră comunitate. Ei, nu a fost chiar aşa mare tămbălău ca la nunta Mayei cu Mirel în farmacie: 218 morți, dar în fine, ne-am distrat cărându-i...
La un moment dat Năsosu’ mi-a zis că se poate face motorină din păcură, că aşa a citit el undeva! Că să mergem în zonele din nord unde sunt zăcăminte şi ne relansăm industriile! Şi eu sunt Sandokan! Cu mintea
de-acuma nu poți să mai faci o piuliță!...
Are el o canistră rămasă de la bunică-său.
– Păi fă! Cin’ te-opreşte?
– Da, ce? Eu-s Endison? mi-a-ntors-o.
Se mai dădea şi intelectual! Eu aveam şapte sute două luni, pe când el, până-n 450-470. Era el mai deştept!...
– Vezi că-ți intră părul din nas în fasole, băi mucea!
I-am luat borcanul şi l-am zvărlit pe scări în jos.
Anda e plecată la Enkele să joace macaoa sau şeptic, să gobleneze... nu ştiu exact. Sunt singur şi trist. Mă doare burta şi joc şotron.
Începe să picure.
Arunc creta în căsuța 8. Peste ea cade un strop şi începe să sfârâie.
Din stradă se-aud vocile sparte ale vecinilor rămaşi în viață:
– Uite, Mumuluci, plouă cu bulbuci!
– Plouă ploaia! Plouă ploaia!
– Vine ploaia, bine-mi pare, în grădină am o boare...
Cam ustură. Îmi pun basca.
iulie 2008
ADRIAN BUZDUGAN