Ateismul voios

„M-am născut mistic, îmi spunea Blaga, aşa cum unii se nasc
şchiopi”. Nu ştiu dacă e bine ori rău, dar fac şi eu parte din
această tagmă a celor ce simt că dincolo de realitatea de toate
zilele, zisă empirică, există altceva, o lume mai adevărată, atotputernică, ce
scapă tentativelor de-a obține dovezi convenționale şi care nici n-are nevoie
de ele. Un altceva răspunzînd noțiunilor sacrului şi divinului. În consecință,
înclin a crede că vocația religioasă e o condiție privilegiată a umanului, aşa
cum arăta Mircea Eliade, care s-a străduit o viață întreagă să susțină că
„istoria religiilor, de la cele mai primitive la cele mai elaborate, este alcătuită
de o acumulare de hierofanii, de manifestări de realități sacre”. Sensibilitatea
religioasă e ceva înnăscut, un „a priori” al spiritului care nu necesită
justificări, aşa cum preciza Rudolf Otto, adept al unei teologii negative al
cărei obiect rămîne în sfera experienței emoționale intime, cu neputință de
echivalat în limbaj conceptual. În fața unui asemenea fenomen, rațiunea se
cuvine a-şi recunoaşte limitele. Viața afectivă a ființei omeneşti îşi descoperă
adîncimile inconvertibile, reverberînd într-un cadru amplu de activități
mitopoetice, care au ca scop expresia simbolică a eului în raport cu sine, cu
lumea şi cu transcendența. Intuite de conştiință adesea în chip obscur,
asemenea lucruri ies la iveală în împrejurarea unor înzestrări spirituale,
mergînd de la cele productive în direcția artei pînă la sfințenie, fără a exclude
nu doar poziția agnosticistă, ci şi ateismul ca atare, derivate din natura
inefabilă a sacrului, din faptul că Dumnezeu nu se supune măsurilor creaturii sale.
În prezent, credința e confruntată cu două situații adverse. Mai întîi avem
a face cu o orientare socială către bunurile materiale, vehement consumistă,
care idolatrizează factorul pecuniar, desconsiderînd structurile şi cutumele
tradiționale, făcînd parte largă libertinajului. În opoziție cu, bunăoară, Evul
Mediu, perioadă în care spiritualitatea religioasă înflorea pînă la excesele
scolastice şi inchizitoriale, epoca modernă aduce un triumf al juisării în
profan, al unei despiritualizări ce nu se satisface cu manifestarea sa curentă,
ci doreşte a atinge şi cote instituționale. Ajungem în felul acesta la al doilea
aspect al impactului de care are parte azi religia. După ce secole de-a rîndul,
puterea de stat a căutat fie a se alia cu biserica, fie a şi-o subordona ( uneori
un pontifex maximus era unul şi acelaşi personaj cu cel care guverna statul),
asistăm acum la o strădanie a puterii politice de a se separa de autoritatea
ecleziastică şi, implicit, a minimaliza religia. În pofida unor spații de
compromis care mai dăinuie ca o reminiscență a unui trecut prestigios,
cuvîntul de ordine e secularizarea. Simbolurile religioase sunt treptat
înlăturate din instituții, predarea religiei în şcoli se restrînge, documentele de
bază ale Uniunii Europene nu cuprind nici ele referințe la credința creştină,
cu toate că ea se află la temelia culturii şi civilizației continentului. Se
trasează o simetrie între indiferența religioasă progresivă a maselor şi
scepticismul forurilor politic-administrative. Era orgiastică încearcă a-şi crea
un cadru de permisivități oficializat ( v. tendința de liberalizare a drogurilor,
căsătoriile cuplurilor de homosexuali, dreptul lor de adopție etc. ). E
adevărat, ni se poate reaminti în replică, înregistrăm impresionante adunări
cu prilejul sărbătorilor pascale, în Piața San Pietro, sau expuneri ale unor
moaşte ori icoane făcătoare de minuni. Dar aici ne întîlnim cu caracterul dual
al religiei, precizat de Bergson: pe de-o parte, „religia dinamică” (sentimentul
pietății, trăirea acesteia), pe de alta, „religia statică” (practica rituală). Dacă
cel de-al doilea aspect e încă rezistent, datorită în bună măsură unor cauze
inerțiale, unui „provincialism” moral, primul e într-un incontestabil regres …
Însă nu apare astfel un clivaj între doctrina europeană secularizantă şi
evoluția gîndirii filosofice? Deoarece ateismul voios al politicienilor nu
reprezintă decît o reminiscență a secolului al XIX-lea, în care a avut loc
contestarea cea mai virulentă a religiei, datorită celor trei „maeştri ai
suspiciunii”, Marx, Nietzsche, Freud. Secol pozitivist, scientizant prin
excelență, în multe privințe depăşit de cel următor, cînd s-au petrecut masive
acte de recuperare a religiosului. Emile Durkheim, Marcel Mauss, Max
Horkheimer, Rudolf Otto, Martin Buber, Jacques Maritain, Gabriel Marcel,
René Girard, al nostru Mircea Eliade şi numeroşi alții sunt menționați pe linia
unei noi abordări, cu toate că în maniere diferite, a domeniului religios, a
religiei, considerat fundamental pentru conştiința colectivă ca şi pentru cea
individuală a omului. Departe de-a fi aruncată la coş ca o formulă de
mistificare, imaturitate, neputință, aceasta face obiectul unor aprofundări care
țin seama frecvent de figura unui homo religiosus, capabil a palpa cu antenele
sale intuitiv-emoționale invizibilul, a contacta absolutul. Nu mai e vorba de
un simptom de inechitate socială, de o erupție a negării ori de o amintire
traumatică, ci de o adeziune care angajează întreaga ființă la un mister
indecriptabil, de o relație cu sacrul, înspăimîntătoare (tremendum) şi în
acelaşi timp producătoare de fascinație (fascinans), spre a utiliza termenii
celebri ai lui Rudolf Otto. Religia a reînceput să fie urmărită pe trasee
adecvate esențelor sale. Teoria valorilor a lui Max Scheler, care acordă o
atenție aparte caracterului lor emoțional, distinge patru trepte axiologice, cea
mai înaltă fiind ultima, închinată valorilor sacrului şi profanului. Tipul uman
pe care se axează aceasta este sfîntul, individ dispunînd de un prestigiu
carismatic. Karl Jaspers apreciază că se poate stabili un numitor comun între
„credința creştină” şi „credința filosofică”, oferit de realitatea spiritului, care
devansează mărginirile persoanei, dirijîndu-se spre scopul său ultim,
transcendența. După cum chiar faza finală a gîndirii lui Heidegger n-ar fi,
conform unui analist, decît o „teologie mascată”, „o secularizare a poziției
creştine şi depăşirea ei”. Deosebit de semnificativă ne apare deschiderea tot
mai largă a lui Jurgen Habermas către religie, căreia nu ezită a-i recunoaşte
merite excepționale, între care faptul de a sta la originea unor principii ce fac
titlul de glorie al mentalității laice contemporane, precum democrația,
drepturile omului, justiția socială, în afara cărora n-ar fi de conceput
înfățişarea societăților moderne. Nu putem a nu aminti şi evoluția fizicii
actuale către o perspectivă ontologică. Stéphane Loupasco, bunăoară, afirmă
că energia e alcătuită din nişte mecanisme „goale”, aspirînd a ajunge la un
fond de o factură extrasenzorială. Caracterul „transfinit” al energiei ne trimite
la un etaj al invizibilului şi al impalpabilului, la elemente „meta-perceptive”,
legate de misterele ființei, deci într-un orizont transcendent… Cum se va
rezolva acest impact între anacronismul unei laicități cu o bază pozitivistă
retardată şi pozițiile mai recente ale gîndirii şi ştiinței, rămîne de văzut. În
nici un caz, cele din urmă n-ar putea fi nesocotite.