Note clasice
Liviu Franga
MÂNIA ZEILOR
Articol publicat în ediția Viața Românească 8-9 / 2009
Imaginea noastră despre cetatea/oraşul antic(ă) şi despre oamenii săi concreți, care – cum dovedeşte palpabil arheologia, puternic (deşi neprofesionist) sprijinită de turismul cultural al zilelor noastre – au populat efectiv aşezările trans-formate, de mileniile scurse, în venerabile, dar mute ruine, pare a suferi, cel puțin pentru lumea clasică, greco-romană, de o iluzorie uniformitate. În mentalul comun de azi, croit după tiparele simplificării şi hrănit de exaltarea pusă în circulație prin reprezentările subiective umanist-renascentiste şi ulterioare, cetatea antică (polis, urbs) şi omul antic (anthropos, homo) au fost şi continuă să pară nu doar două realități perfect congruente, de sens convergent, ci şi – fiecare pe cont propriu, însă şi una prin cealaltă – două mecanisme cu funcționare autoreglată: modele ale unui progres antropologic exemplar, embleme ale acestuia, ținte pentru parcursul istoric ulterior.
Într-un cuvânt, o totală, tocmai pentru că şi facilă, şi comodă, iluzie. Din care au darul să ne scoată cărți, foarte rare ca preocupări, precum insolitul eseu al lui Marie Delcourt, o universitară franceză de epocă inter- şi postbelică, tradus (printr-o inițiativă mai mult decît lăudabilă, deoarece trădează, de fapt, un program cultural bine, adică sistematic, articulat şi consecvent urmărit) la Editura Symposion, în 2001, prin eforturile doamnelor Aliza Ardeleanu şi Margareta Sfirschi (seria Lux perpetua, coordonată de Zoe Petre).
Cetatea antică, aidoma locuitorului ei, nu are rost să ne închipuim că a fost, vreodată, o maşinărie perfectă. Între feluritele şi multele fațete ale imperfecțiunilor acesteia, Marie Delcourt o alege, simbolic, doar pe aceea care întemeiază – biologicul precedând socialul – existența însăşi a cetății: naşterea individului. Căci, în evidența cea mai simplă anistorică, înainte de a se organiza, individul se naşte.
Or, miturile Antichității clasice şi textele de aceeaşi vârstă care le încorporează, în primul rând literare, de asemenea şi consemnările istoriografice dezvăluie, în ambele zone, greacă şi romană, o realitate secundă, în general escamotată, tocmai datorită situării ei în plină a-normalitate. Este vorba de naşterile monstruoase, malefice prin însuşi produsul biologic rezultat (fie că e vorba de om sau de animale), naşteri contrabalansate, în aceeaşi arie a a-normalului, de fenomenul opus, sterilitatea sau non-naşterea, ultimul anunțându-l, alteori succedându-l pe primul.
Ambele cazuri dovedesc, în atenta interpretare a cercetătoarei, că, în mecanismul ce reglează existența, sincronă şi diacronă, a cetății antice, survine sau, mai exact, poate surveni, la un moment dat, o dereglare: pe cât de gravă, pe atât de inexplicabilă, aparent ca şi profund. Această dereglare se manifestă, în arealul investigat de autoare, prin naşterea unei/unor ființe anormale, cu particularități monstruoase (în plan anatomo-fiziologic), dar şi prin oprirea completă a naşterilor, prin sterilitate de ordin feminin în toate regnurile (uman, animal, vegetal). Dereglarea este deosebit de gravă, pentru că pune în primejdie continuarea însăşi a vieții, inclusiv în colectivitatea cetății: în Antichitate – notează foarte exact Marie Delcourt –, „naşterea unei ființe anormale [ca şi, adaug, infertilitatea unei femei, în egală măsură] nu era o chestiune privată, ci una care interesa întreaga comunitate.” (p. 84)
Analiza unui astfel de fenomen, care subliniază, poate în modul cel mai direct şi chiar brutal, fragilitatea absolută a vieții terestre, animate sau nu, începe în eseul amintit cu spațiul mitic (Iliada, tragedia greacă, tradiția mitografică latină) şi se prelungeşte în plină epocă istorică, până spre sfîrşitul epocii imperiale şi în debutul erei creştine. Ilustrările aduse în discuție sunt şi variate, şi diferite tipologic. La fel şi atitudinea comunităților (urbane/rurale, greceşti/romano-italice, arhaice/tardo-antice) față de a-normalitatea biologică, văzută ca flagel, ca „semn” al voinței punitive a zeilor, mai exact al reacției lor îndreptățite față de încălcări vinovate (ale unor convenite norme nescrise), datorate în exclusivitate oamenilor. Nou-născuții mal- şi de-formați, fie ai oamenilor, cel mai adesea, fie ai animalelor, ca şi aberant apărutele vlăstare ale plantelor, cunosc „tratamente” diferite în spații şi timpuri diferite (Sparta, Atena, Grecia pre- şi protoistorică, Roma în fazele ei etc.), iar aceste comportamente ale comunităților față de flagel – naşteri monstruoase şi sterilități în special – se subsumează, la rândul lor, unei concepții ce uneşte, dintr-o atare perspectivă, nu doar Antichitatea cu toate vârstele ei, ci şi pe aceasta cu alte spații etno-culturale (a se vedea sugestiile oferite de concentratul – prea concentratul, din păcate – capitol IV din Apendice, intitulat chiar Sterilitate şi naşteri anormale în folclorul altor popoare, pp. 146-148). A-normalul, fiind un flagel, deci o negare – cu intenții punitive din partea celui care o provoacă – a normalului, trebuie, pe o cale ori alta, eliminat. Numai aşa ordinea, ca mod şi, totodată, țel implicit de existență cosmică, poate fi restaurată, echilibrul restabilit. Numai aşa, dându-şi afară propriile „impurități”, „corpi” şi „corpuri” străine, aparent inexplicabil apărute, Cetatea, ca entitate supravegheată de voința divină, are şanse să se perpetueze, ca un fel aparte de organizare şi construcție, în spiritul ordinii prestabilite, a naturii.
Cel mai consistent capitol al eseului, cred că nucleul lui, de fapt, este cel care se ocupă, tot concentrat – dar, acum, şi în profunzime – de Originea Flagelurilor (cap. IV, pp. 104-110). În lectura hermeneutică a autoarei, care încearcă să coboare treptele până în subsolurile cele mai adânci şi obscure ale miturilor încastrate în temelia textelor, semnul flagelar arătat comunității trimite la un „sânge vărsat”, la un „mort rămas nerăzbunat” (p. 104), ca o cauză primă a dezlănțuirii flagelului. Înapoia lui se află cauza secundă şi profundă, ineluctabilă ca orice mişcare (în plus, totdeauna imprevizibilă), a destinului: mânia zeilor. În sfârşit, riturile implicate de narațiunile mitice descoperă un ultim strat al impulsurilor cauzatoare: cu mult înaintea naşterii zeilor antropomorfi, Pământul (Gaia, Terra), arhetipul şi primum mouens al teogoniei greceşti. Riturile htoniene, inclusiv de natură funerară, dezvăluie condiția Pământului de gazdă, executoare a flagelului, dar şi de „cauză a lui” (p. 105).
În mod firesc, descrierea detaliată a fenomenului malefic – restrâns de studiul lui Marie Delcourt la naşteri monstruoase şi sterilitate feminină –, incluzând reacțiile variate față de acesta ale comunităților umane de-a lungul istoriei şi înaintea ei, este însoțită de analiza Remediilor împotriva Flagelurilor (cap. III, pp. 91-103), iar, în final, de un Apendice cazuistic, având menirea să reia, conclusiv – din păcate, însă, fragmentar (ar fi fost de preferat un capitol separat şi final de concluzii generale, oricât de succinte) –, dezbaterea deschisă de primele pagini ale cărții. Se resimte, totodată, şi absența – imputabilă, bineînțeles, tot autoarei – a unei bibliografii reunite sistematic, de asemenea în finalul studiului, pentru a aduna şi, eventual, îmbogăți, unde se impune, sursele risipite în note.
Antichitatea clasică a stat, până târziu, sub semnul temerii de mânia, presimțită, dar niciodată oarbă (chiar şi atunci când părea cel mai puțin inteligibilă, adică motivabilă), a zeilor. Era postantică, în esența ei creştină, ca succesoare a fostului Imperiu, descoperă cheia unei noi raportări, duble, a credinței la divinitate: iubirea şi speranța.
Într-un cuvânt, o totală, tocmai pentru că şi facilă, şi comodă, iluzie. Din care au darul să ne scoată cărți, foarte rare ca preocupări, precum insolitul eseu al lui Marie Delcourt, o universitară franceză de epocă inter- şi postbelică, tradus (printr-o inițiativă mai mult decît lăudabilă, deoarece trădează, de fapt, un program cultural bine, adică sistematic, articulat şi consecvent urmărit) la Editura Symposion, în 2001, prin eforturile doamnelor Aliza Ardeleanu şi Margareta Sfirschi (seria Lux perpetua, coordonată de Zoe Petre).
Cetatea antică, aidoma locuitorului ei, nu are rost să ne închipuim că a fost, vreodată, o maşinărie perfectă. Între feluritele şi multele fațete ale imperfecțiunilor acesteia, Marie Delcourt o alege, simbolic, doar pe aceea care întemeiază – biologicul precedând socialul – existența însăşi a cetății: naşterea individului. Căci, în evidența cea mai simplă anistorică, înainte de a se organiza, individul se naşte.
Or, miturile Antichității clasice şi textele de aceeaşi vârstă care le încorporează, în primul rând literare, de asemenea şi consemnările istoriografice dezvăluie, în ambele zone, greacă şi romană, o realitate secundă, în general escamotată, tocmai datorită situării ei în plină a-normalitate. Este vorba de naşterile monstruoase, malefice prin însuşi produsul biologic rezultat (fie că e vorba de om sau de animale), naşteri contrabalansate, în aceeaşi arie a a-normalului, de fenomenul opus, sterilitatea sau non-naşterea, ultimul anunțându-l, alteori succedându-l pe primul.
Ambele cazuri dovedesc, în atenta interpretare a cercetătoarei, că, în mecanismul ce reglează existența, sincronă şi diacronă, a cetății antice, survine sau, mai exact, poate surveni, la un moment dat, o dereglare: pe cât de gravă, pe atât de inexplicabilă, aparent ca şi profund. Această dereglare se manifestă, în arealul investigat de autoare, prin naşterea unei/unor ființe anormale, cu particularități monstruoase (în plan anatomo-fiziologic), dar şi prin oprirea completă a naşterilor, prin sterilitate de ordin feminin în toate regnurile (uman, animal, vegetal). Dereglarea este deosebit de gravă, pentru că pune în primejdie continuarea însăşi a vieții, inclusiv în colectivitatea cetății: în Antichitate – notează foarte exact Marie Delcourt –, „naşterea unei ființe anormale [ca şi, adaug, infertilitatea unei femei, în egală măsură] nu era o chestiune privată, ci una care interesa întreaga comunitate.” (p. 84)
Analiza unui astfel de fenomen, care subliniază, poate în modul cel mai direct şi chiar brutal, fragilitatea absolută a vieții terestre, animate sau nu, începe în eseul amintit cu spațiul mitic (Iliada, tragedia greacă, tradiția mitografică latină) şi se prelungeşte în plină epocă istorică, până spre sfîrşitul epocii imperiale şi în debutul erei creştine. Ilustrările aduse în discuție sunt şi variate, şi diferite tipologic. La fel şi atitudinea comunităților (urbane/rurale, greceşti/romano-italice, arhaice/tardo-antice) față de a-normalitatea biologică, văzută ca flagel, ca „semn” al voinței punitive a zeilor, mai exact al reacției lor îndreptățite față de încălcări vinovate (ale unor convenite norme nescrise), datorate în exclusivitate oamenilor. Nou-născuții mal- şi de-formați, fie ai oamenilor, cel mai adesea, fie ai animalelor, ca şi aberant apărutele vlăstare ale plantelor, cunosc „tratamente” diferite în spații şi timpuri diferite (Sparta, Atena, Grecia pre- şi protoistorică, Roma în fazele ei etc.), iar aceste comportamente ale comunităților față de flagel – naşteri monstruoase şi sterilități în special – se subsumează, la rândul lor, unei concepții ce uneşte, dintr-o atare perspectivă, nu doar Antichitatea cu toate vârstele ei, ci şi pe aceasta cu alte spații etno-culturale (a se vedea sugestiile oferite de concentratul – prea concentratul, din păcate – capitol IV din Apendice, intitulat chiar Sterilitate şi naşteri anormale în folclorul altor popoare, pp. 146-148). A-normalul, fiind un flagel, deci o negare – cu intenții punitive din partea celui care o provoacă – a normalului, trebuie, pe o cale ori alta, eliminat. Numai aşa ordinea, ca mod şi, totodată, țel implicit de existență cosmică, poate fi restaurată, echilibrul restabilit. Numai aşa, dându-şi afară propriile „impurități”, „corpi” şi „corpuri” străine, aparent inexplicabil apărute, Cetatea, ca entitate supravegheată de voința divină, are şanse să se perpetueze, ca un fel aparte de organizare şi construcție, în spiritul ordinii prestabilite, a naturii.
Cel mai consistent capitol al eseului, cred că nucleul lui, de fapt, este cel care se ocupă, tot concentrat – dar, acum, şi în profunzime – de Originea Flagelurilor (cap. IV, pp. 104-110). În lectura hermeneutică a autoarei, care încearcă să coboare treptele până în subsolurile cele mai adânci şi obscure ale miturilor încastrate în temelia textelor, semnul flagelar arătat comunității trimite la un „sânge vărsat”, la un „mort rămas nerăzbunat” (p. 104), ca o cauză primă a dezlănțuirii flagelului. Înapoia lui se află cauza secundă şi profundă, ineluctabilă ca orice mişcare (în plus, totdeauna imprevizibilă), a destinului: mânia zeilor. În sfârşit, riturile implicate de narațiunile mitice descoperă un ultim strat al impulsurilor cauzatoare: cu mult înaintea naşterii zeilor antropomorfi, Pământul (Gaia, Terra), arhetipul şi primum mouens al teogoniei greceşti. Riturile htoniene, inclusiv de natură funerară, dezvăluie condiția Pământului de gazdă, executoare a flagelului, dar şi de „cauză a lui” (p. 105).
În mod firesc, descrierea detaliată a fenomenului malefic – restrâns de studiul lui Marie Delcourt la naşteri monstruoase şi sterilitate feminină –, incluzând reacțiile variate față de acesta ale comunităților umane de-a lungul istoriei şi înaintea ei, este însoțită de analiza Remediilor împotriva Flagelurilor (cap. III, pp. 91-103), iar, în final, de un Apendice cazuistic, având menirea să reia, conclusiv – din păcate, însă, fragmentar (ar fi fost de preferat un capitol separat şi final de concluzii generale, oricât de succinte) –, dezbaterea deschisă de primele pagini ale cărții. Se resimte, totodată, şi absența – imputabilă, bineînțeles, tot autoarei – a unei bibliografii reunite sistematic, de asemenea în finalul studiului, pentru a aduna şi, eventual, îmbogăți, unde se impune, sursele risipite în note.
Antichitatea clasică a stat, până târziu, sub semnul temerii de mânia, presimțită, dar niciodată oarbă (chiar şi atunci când părea cel mai puțin inteligibilă, adică motivabilă), a zeilor. Era postantică, în esența ei creştină, ca succesoare a fostului Imperiu, descoperă cheia unei noi raportări, duble, a credinței la divinitate: iubirea şi speranța.