BUNUL IERI

„Tot valul tinereții noastre trecute s-a revărsat asupra mea, şi mi-am amintit despre atâtea, atâtea lucruri. Ce departe şi ce aproape, în acelaşi timp, îmi apar anii scurşi, pe care acum îi număr în mai multe decade şi care par a fi doar ieri. Poate pentru că atâtea prăpăstii ne despart de ei, au rămas intacți, ca fosilele păstrate în stânci – fără punți intermediare, pachete bine împăturite în sertarele vieților noastre, cu parfum amar şi dulce şi lumina piezişă, cu umbrele lungi ale apusurilor.” Sunt, căutând spre altădată, rânduri dintr-o scrisoare. A Piei Pillat, deja căsătorită Edwards, scriindu-i, din Wales, spre jumătatea deceniului şapte, fratelui Dinu. De nu s-ar bănui tristeți adânci, asemeni cearcănelor îndărătul pălăriilor de seară, sub eleganța câtorva regrete, am crede că nimic nu a trecut peste lumea din care aceşti oameni veneau, şi-n care nu s-au mai întâlnit niciodată. Disciplina sufletului, care nu s-a lăsat, a fost tot ce i-a putut uni. Sufletul nu cunoaşte distanțele (Huma­nitas, 2009), pagini de corespondență înspre şi dinspre Pia Pillat, îngrijite de Monica Pillat – anii lor sunt anii ei, ai speranței cu care scrisorile se pun şi se primesc – e cronica unei rezistențe. A omeniei luminoase, peste abrutizanta nevoie de supraviețuire.
Nu despre depărtări geografice – deşi scrisorile călătoresc, prin incredibile tertipuri, din capitală ori provincie spre Franța sau Regatul Unit – e, în primul rând, vorba. Ci despre filtrele pe care teama, tristețea, singurătatea le pun în fața sentimentelor. Sufletele nu se mai potrivesc, trase pe tiparul unor lumi diferite. Şi orice juxtapunere doare, ascuțit, ca o frecătură de meninge. Nu şi în această familie care are, ca în bunul roman interbelic, un raisonneur la distanță. Viața trecută în scrisori reface firele rupte la evadarea, ca-n filme, a soților Fărcăşanu (Mihai şi Pia), în 1946. Acasă rămân Maria Pillat-Brateş, soția lui Ion Pillat (mort, spre fericirea lui, aproape că-ți vine a spune, în primăvara lui 1945) şi mama Piei, Dinu, fratele, căsătorit cu Nelli (Cornelia) Filipescu. Din toamna lui ’47 întregeşte familia Monica, fiica lui Dinu şi a lui Nelli, în jurul căreia ajunge să se învârtă totul, ca în preajma unui cadou nesperat. Pe lângă aceştia, care primesc şi semnează scrisorile – deseori cu nume altădată de alint, devenite de necesitate, deturnând o „indiscreție” oricum nedetur­nabilă... – în lungile lor taifasuri, lungi pentru că rare, dar şi fiindcă lumea lor refuză să-şi lase tabieturile, aşezarea (Pia spune undeva că îi trebuie o stare anume ca să se-aştearnă paginii) retrăieşte o întreagă societate, unită prin rudenie şi prin prietenie. O clasă, mereu împuținată, de scriitori, artişti, fruntaşi ai partidelor, domni de vază şi doamne bine.
Impresia, de-un calm trist, pe care ți-o lasă actualitățile voalate pe care mamă, frate, cumnată le trimit, cu surdina istoriei şi cu cea a propriei delicateți, spre Pia, mai cu seamă în prima parte a corespondenței, până la începutul deceniului şapte, e-aceea a unei săli de bal din care invitații dispar unul câte unul. Ceilalți, înțelegând, continuă, cu moartea în suflet, să danseze...
Arta de a trăi bine, les usages du monde, când lumea nu mai e, nici pe departe, ce-a fost, vine şi din această acomodare – încredințarea că mai au ce vinde, că încă sunt în casa lor, de-un optimism până la lacrimi – din buna cumpănă între cele trecătoare, cât ar fi de dureroase, şi cele importante. Aparent, îşi spun nimicuri, genul de noutăți cu care umpli jumătatea de ceas de seară cheltuită la telefon. Însă, învăluite de distanțe, sunt chiar bucuriile vieții. Bucuria creşterii unui copil, de care Pia e privată, copila pentru care veghează Umbrele cărților nescrise (partea a doua a acestui volum de restituiri), bucuria recâştigării anevoioase a unui trai simplu, dar cât de cât nederanjat de vremuri, după anii ’60, bucuria, în fond, a supraviețuirii. Cu toate rănile, cu toate pierderile. Dovedind, în lumina blândă a iubirii care rabdă toate, că frumusețea, împăcarea, tandrețea sunt unde pe care le prinzi prin reglarea fină a unei frecvențe interioare, la care urgiile mari n-au a umbla. De bună seamă că, viața nefiind, cu nici una din jumătăți, cea plecată şi cea rămasă, îngăduitoare, în comunicarea prin scrisori încape multă gentilețe, multă grijă de a nu-l împovăra pe cel care citeşte, de-a nu înrăutăți, dacă nu poți să alini. Aşa că nimic din aici şezum şi plânsem împreună, din slăbiciuni, din lovituri, din teribilele amputări sufleteşti nu trece în plicurile călătoare. Seninătatea, de care toți au atâta nevoie, e apărată cu îndârjire. „Din nefericire, nu poți face nimic pentru destinul şi viața nimănui”, scrie Nelli, martoră, ca ei toți, a cumplitelor capricii ale sorții, într-o epistolă de vară, de la jumătatea lui 1960. Înclin, totuşi, să cred că aceste scrisori, fără să fie literatură „mare”, comentând-o, însă, consolându-se cu frumosul, când adevărul li se refuza, au făcut enorm pentru bieții oameni sub vremuri. Ca şi micile semne de afec­țiune, o haină cadou, o fotografie, o binecuvântare. „Ar trebui să se întâmple cu mine minunea din Biblie, când Moise, în pustiu, a lovit în stâncă şi a țâşnit izvorul. Vezi dar ce înseamnă pentru mine bunele tale scrisori”, îi scrie, învin­să de singurătate, de lipsa de veşti din puşcăria lui Dinu, Nelli Piei. Frunzele, ca în titlul lui Fărcăşanu-Villara, nu mai sunt aceleaşi. Sufletele, însă, da.
Dau mărturie, scrisorile care umplu patruzeci de ani, în care oameni mor şi se nasc, în aroma unui trecut adiind din fiecare filă, despre puterea incredibilă, măgulitoare pentru toți câți le iubesc, a cuvintelor. Cuvinte înaripate, în care deopotrivă aceia care păstrează scrisorile, departe, şi aceia care, rămaşi în țară, le distrug, depunându-le în suflet cenuşa, cred cu tărie, folosindu-le ca pe o magie bună. Scrisorile uzuale (e-mail-urile, dacă preferați... ) sunt pline de probleme, de supărări punctuale, de nervi care ar trece la prima respirație îndeajuns de adâncă. Nu şi aceste scrisori, martore ale unor probleme insolubile, încercând să taie drum pe lângă ele. Par fericiți, aceşti oameni care nu se au decât unii pe alții. La capătul fiecărei zile a lor e gândul că trebuie să-i dea celuilalt putere, e rezerva vorbelor bune puse pe foi şi trimise, cu nesiguranță şi nădejde, peste distanțe: „Caut să fiu calmă în şirul zilelor mele, mereu aceleaşi, uneori mă străfulgeră câte un gând rău, care îmi paralizează sufletul, şi mă zbat să ies la suprafața existenței mele liniştite. Uneori o carte deschisă la o imagine sau o vorbă fără nici o legătură cu mine poate să-mi tulbure încrederea. Iartă-mă, te rog, pentru această scrisoare atât de neliniştită. Singura mea mângâiere este că la capătul tuturor acestor frământări eşti tu, pe care te iubesc atât de mult.” (Nelli, Piei, la cumpăna lui ’62 cu ’63). „Puțină fericire şi linişte” e limanul speranțelor unei familii care merita altă istorie. Aceea pe care începuseră să o scrie.
Deodată cu istoria, nescrise rămân şi cărțile. Moştenirea pentru Monica, o carte vorbită în gând, şi pusă, retrospectiv, pe hârtie de nepoata care i-a primit scrisorile Piei, e strânsă în această carte de încurajări şi vise. Misionară pentru părăsiții sorții, departe de țară, vocație prin care îşi alină chinurile scrisului întrerupt, nu altceva, din cuvinte, face Pia pentru ai ei: „Am mereu impresia că sunt pe o insulă îndepărtată şi că-mi petrec cea mai mare parte din viață cu ochii şi sufletul atârnate de zări, peste ape, ca să văd, măcar ca prin ceață, mersul vapoarelor neprețuite ce sunt viețile voastre pentru mine. Dar de cele mai multe ori nu văd decât, dacă am noroc, un vârf de catarg – restul e dincolo de orizont. Nu-l pot decât ghici, şi de cele mai multe ori ghicesc greşit.” (p. 239). Ceva din panica celui care scrie şi nu primeşte răspuns decât, poate, la luni distanță, care nu ştie dacă mai poate citi bine ce i se spune, care se teme de veşti tot atât pe cât le aşteaptă e în această sticlă plutind pe o mare neliniştită. Fără să treacă, am mai spus-o, în scrisoarea din ea. Acolo trăieşte altă lume, căreia recitirile îi descoperă omenia suferitoare: „Dar ce poezie, ce nostalgică spiță s-a dus cu ei. Atunci nu ştiam să-mi fie milă, dar acum îmi dau seama ce frig trebuie să le fi fost în nopțile de crivăț, prin înghețul zăpezilor, birjarilor mei minunați.” (p. 240). Şi acasă e frig...
Frig pe care-l înfruntă sufletele împreună: „Asta este una din marile binecuvântări ale sufletelor, că pot fi pretutindeni în acelaşi timp.” (p. 257). Sunt, aşadar, neştiutoare de distanțe. Călătoresc, libere de moarte şi de viață, de pragurile micilor supărări şi ale marilor drame. Câştigând frumusețea biruitoare şi mersul drept al celor trecuți prin infern. „Ce poți răspunde când te apleci să priveşti în apele fără fund? – şi când se dedublează şi în tine fâşiile de lumină care ating în trecere misterele păstrate în adâncuri?”, întreabă, puțin înaintea retragerii ei în marginea de lume a unui sanatoriu (murise Anthony Edwards, medicul, al doilea soț), Pia. Speră, speră că din bunătatea infinită a lui ieri va răzbate, cu legămintele pe totdeauna, puterea de-a-l răbda pe mâine. Spre ruşinea vremurilor şi onoarea oamenilor.