"CEVA ÎN PLUS" ÎN DIALOG CU MIHAI ŞORA

Este mult vehiculată în filosofie ideea că un răspuns bun urmează unei întrebări bine formulate. Că arta dialogului presupune situarea la acelaşi nivel de spirit între cel care chestionează şi cel care mărturiseşte. Citind cartea de convorbiri întreținute de Leonid Dragomir cu Mihai Şora, intitulată „Despre toate şi ceva în plus (de vorbă cu Leonid Dragomir)”1 am avut impresia, mai mult, că respondentul vine în întâmpinarea întrebărilor, că le primeşte la sine ca şi cum acestea erau dinainte bănuite, chiar cele aşteptate, sau în altă perspectivă, că nu calitatea chestionării primează în spusele lui Mihai Şora, ci forța lăuntrică a omului şi disponibilitatea lui pentru conversație2. Noutatea acestor discuții se concretizează în performanța detaşării unui dialog viu despre dialogul lăuntric, unul adâncit în concret, relatând întâlnirile şi întâm­plările care au justificat şi au dat dreptate autorului şi textelor sale. Căci dacă filosofia lui Mihai Şora, scrisă sub semnul dialogului, ne conduce pe un drum al abstractizării, fiind, şi după o mărturisire personală, o modalitate de extragere a sensului prin curățarea lui de concretul care l-a prilejuit, conversațiile prezente fac drumul înapoi.
De la început vreau să remarc calitatea confesiunii lui Mihai Şora, una care, deşi singulară, e înscrisă deopotrivă pe calea pe care s-au aşezat firesc, dar viguros o serie de autori contemporani (aş aminti aici pe Nicolai Berdiaev, Karl Jaspers, Gabriel Marcel, Hans-Georg Gadamer), decişi să protejeze elementul spiritual al existenței şi să rețină comunicarea vie în lume. Fără îndoială, fiecare om are în clipe frugale simțiri personale ireductibile şi totuşi e aleatorie conştientizarea asupra a ceea ce-ți lipseşte, încerci rar „sarea pământului”. Cu atât mai mult astăzi, când suntem tot mai grav expuşi unei puteri a pragmaticului. Asta nu înseamnă că totul e pierdut. Există încă indivizi care au în ei suficientă putere pentru a rezista, care pornind din centrul lor substanțial spre „în afară” reuşesc să se salveze de sub presiunea apăsătoare a lui „a avea”.
Surplusul omului, diferența lui e dialogul, e întâia lecție pe care cititorul o primeşte de la Mihai Şora. (Arborele nu întreține un dialog lăuntric, „un fag nu se dă niciodată stejar”3, nu-i este înscrisă în fire dedublarea.) În sălaşul conversației dobândeşti şi plenitudinea, fie că aceasta se conturează printr-un demers lăuntric, printr-o privire care explorează în adâncimile personale, fie printr-o ieşire fructuoasă spre celălalt. În fapt, orice reflecție pretinde necesar ca înainte de monolog să iei o poziție diferită de a ta, astfel încât dialogul se distinge ca primă fază a oricărei vorbiri cu tine însuți, ca pas pregătitor pentru ilustrarea în scris a unei concluzii. În alte cuvinte, explică Şora, deşi există o exprimare de tip monologal, nu există şi o gândire de acest tip, întrucât pe fiecare treaptă a celei de-a doua trebuie să pui în joc două personaje – îşi face loc astfel în înțelegere şi conceptul de Unu multiplu, Unu care îl presupune în sine pe Celălalt întrucât n-ar putea să se dedubleze altminteri – care-şi apără cu străşnicie punctele de vedere, care trebuie să aleagă şi să decidă între un „da” şi un „nu”, între o întrebare şi alta, între un argument şi altul4. Altfel nu poți ajunge la esența unei problematici, nu cobori pe verticală, în „V”, în dimensiunea profundă a sinelui şi existenței sale. La început a fost dialogul interior, pare să ne spună filosoful, care apoi s-a scris şi s-a transformat în monologul trimis unui public.
Drumul spre ființă este substanțial. „A fi” impune o stabilire „pe metereze”, o poziție pe care o atingi cu greutate şi pe care reuşeşti să o menții numai printr-un efort susținut5. Mult mai uşor şi mai des survine „căderea” ontologică din „a fi” în „a avea” decât calea inversă, a „saltului ontologic” din „a avea” în „a fi”, a „readunării în nucleu”. Problema căderii este o temă a metafizicii pentru care punctul de plecare este persoana umană. Ea este preocupată să observe şi să expliciteze individul cu automatismele lui, cu demersurile pe care le face pentru a se îndepărta de autentic, cu indiferența lui pentru sursa vieții. Într-un fel, mărturiseşte Şora, fiecare lucru luat în posesie anunță o cădere, fiecare obiect care se adaugă avutului personal reduce şansa omului de împlinire, fiecare proprietate diminuează plenitudinea existențială6. Rămâne sensibil la metafizică doar cel preocupat încă de „a fi”, de acel „ceva în plus” care este întotdeauna o trimitere în meta, o plasare firească în adâncime, pe verticală, care presupune în acelaşi timp o situare în propria esență, o trecere în plan secund a ieşirii din tine însuți, deşi nu tocmai o abandonare.
Dialogul ca ieşire din tine către Celălalt urmează şi el două modele: unul al comunicării, care este orizontala, şi altul al comuniunii, care este verticala. Comunicarea e de tip practic, e clară, presupune un cod comun, identificabil în termeni bine definiți, cunoscuți de participanții la conversație. Comuniunea, în schimb, dispune de un cod implicit, care-şi află locul în „V”, în punctul central, de jos, unde se petrece o stranie coin­ci­dență a contrariilor. De data aceasta interlocutorii trebuie să se situeze cu esența în adâncime şi cu particularitățile spre vârf. Dacă o comunicare poate fi posibilă mereu între oamenii care stăpânesc acel cod explicit, comuniunea poate înceta când unul din cei doi nu mai are disponibilitatea de a se menține în centru, când unul trădează sau uită libertatea şi grația acelui „a fi” comun7.
Conversația impune admiterea diferențelor, tu devine un eu anume pentru mine când stă în fața mea şi îmi spune de asemenea tu. Dialogul cu Celălalt, adaugă Şora, este o acceptare implicită a faptului că omul cu care intri în vorbă are o idee a lui, iar dacă de unul singur nu o identifică îl poți ajuta. Trebuie să-l determini pe interlocutor să „viseze”, să „distileze” ideea până devine cu totul a lui. Aşadar, dialogul constituie un joc dublu, de confruntare, dar şi de acceptare, o întâlnire vie care are menirea de a te scoate şi de a-l scoate şi pe Celălalt din standard, o modalitate de îmbogă­țire personală şi de singularizare. Un creator caută deschis comuniunea, are disponibilitatea afectivă de a sta de vorbă cu o altă ființă, direct sau prin intermediul lecturii, fapt care-i poate prilejui o nouă întâlnire cu sine însuşi8.
Şi multe pagini din cartea acestor discuții întrețin credința lui Mihai Şora, aceea că tot timpul a fost deschis comunicării şi comuniunii. A avut poate de aceea şansa să cunoască oameni de o calitate rară, care şi-au făcut loc în viața lui într-un fel ori altul. Întâlnirile sunt reconstituite în cuvinte succinte, dar care exprimă totodată virtuți esențiale ale personalităților amintite. Aflăm astfel de Nae Ionescu ca om al paradoxului, la care viața lăuntrică intensă era contrabalansată de o viață mondenă pe măsură. Profesorul avea „un efect trezitor teribil”, iar cursurile lui provocau în sensul că te puneau pe linia gândirii asupra aceloraşi probleme9. În Blaga recunoaşte „vâna poetică” mult mai puternică decât cea filosofică, acest minus fiind efectul voinței lui îndârjite de a construi un sistem, care în fapt nu trebuie „țintit”. Doar exprimarea, explicitarea unui gând, crede Şora, poate fi realmente țintită în filosofie10. Plusul lui Gabriel Marcel stă în formulele lui, care te angajează, care nu trebuie luate în uşor căci sunt problemele personale ale autorului, originate în realitatea vieții lui11. Cioran excela în conversație, era sclipitor în idee12. Mircea Vulcănescu e numit de Şora „un tip reactiv”, care deşi era poate cel mai cultivat din generație, nu ținea în vreun fel să iasă în evidență, trebuia să fie antrenat în conversație ca să se arate13. Eliade, ca asistent universitar, „nu nimerea cuvântul potrivit din prima”, gesticula şi era mereu agitat14. Noica era un spirit cu o viziune „deconstructivă” şi avea o scară de valori ce se oprea la cultură, nu mergea până la capăt15. Nu lipsesc cuvintele despre Eugen Ionescu, un om spontan, aflat mereu şi de la început în „căutarea Înțelesului”, a luminii. El dorea o lume frumoasă, echilibrată şi nu a întâlnit-o, în acest sens este numit de Şora „una din marile conştiințe tragice ale secolului XX”16.
Dintre cei din generația de după cea în care s-a exprimat el însuşi, Şora mărturiseşte afecțiunea sa pentru Vasile Tonoiu, în filosofia căruia există un fel de „centru incandescent” care topeşte cunoaşterea exterioară şi o re­dă în variantă singulară, de Patapievici şi „o memorie teribilă a amă­nuntului” pe care acesta o posedă, însă identificată ca impediment în pla­sa­rea firească în propria-i problematică. Cristian Bădiliță mai curând de­ține o „platformă” de pe care poate judeca diferitele „sectoare” ale exis­tenței. Liiceanu este cu rădăcinile personale mai degrabă în literatură, căci în filosofie problematizează prelucrând şi tematica altora, gândirea pe care o dezvoltă nu-şi are originile în totalitate în sine. Din acest punct de vedere, Pleşu e mai autentic, căci deşi se mişcă pe un sol „relativist”, dar „împănat de farmec, umor, înțelepciune”, trădează o nelinişte reală pentru a fi17.
Întâlnirile „față către față” sunt amestecate în conversație cu cele prilejuite de lecturile fundamentale. Contactul lui Şora cu fenomenologia este redat ca „revelație”. Filosoful îşi aminteşte efortul de a se plasa în punc­tul de vedere husserlian, un autor care cerea o cunoaştere din „inte­rior”. Heidegger e perceput ca având o mai mare concretețe. Spre deo­sebire de genericul „Ego transcendental” al lui Husserl, acel „Dasein” heideggerian era mai personalizat, te trimitea în punctul tău de observație. Heidegger era atent, integrat lumii în care trăia şi descria ceea ce vedea. Vorbeşte apoi despre excepționalul pe care-l resimți în lectura frag­men­telor lui Pascal, un spirit atotcuprinzător, cu o logică personală, pe care poți să-l refuzi dintru început, iar dacă nu, nu ai altă variantă decât să mergi cu el până la capăt. În raport cu Pascal, Descartes nu e decât un „elev de colegiu”, mărturiseşte filosoful. Sartre construieşte mult în opera sa, nu e numai trăire acolo, compensează însă prin valoarea literară a scrisului18.
Şora nu omite să exprime nici şansa pe care o mai are un tânăr care alege cultura în secolul XXI. Benefic este numai echilibrul între o deschidere „mereu proaspătă” spre conversația interpersonală, plasarea pe verticală, şi o „practicitate”, o „funcționalitate”, o menținere pe orizon­tală19. Important este ca omul să nu se piardă pe sine însuşi pierzând verticala, el trebuie să o exploateze, însă fără ca aceasta să se transforme într-un turn de fildeş care îl face opac la orizontală, la concret. Pledoaria filosofului este aşadar pentru conjuncție, „şi…şi…”, ea te duce departe, nu alternativa. Sustragerea în întregime de către orizontală este „fatală” şi se constituie într-o reală problemă a lumii actuale. Omul contemporan caută orbeşte o plenitudine pe care simte că a pierdut-o, dar nu o percepe clar, nu ştie să o identifice. Fără o minimă reprezentare pe verticală dispa­re şi rostul înaintării pe orizontală, nu mai ai cum să vezi armonia, frumu­se­țea acțiunilor tale. Lumea este un miracol pe care-l treci cu vederea, îl uiți în graba de a aduna tot soiul de utilități. De aceea, omul ar trebui să rămână mereu cu rădăcinile în clipele fondatoare ale existenței sale, numai atunci se poate salva20.
Disponibilitatea pentru dialog se distinge însă ca un „dat originar”, „creator de destin”. La Şora, ea s-a prefigurat de foarte devreme, din copilărie. Neliniştile s-au constituit pentru el într-un „vector” care l-au pus pe o direcție anumită, care i-au descris treptat un destin şi i-au arătat că are o datorie de dus la capăt. A existat o dimensiune „precondiționată” a temelor metafizicii, de care nu a trebuit decât să devină conştient. Din momentul în care obiectul căutării a fost identificat, calea spre liniştire a decurs de la sine. Curiozitatea pentru cunoaştere, pentru întâmplarea vieții a existat de asemenea, ca un fel de har, nu stârnită de ceva, nu dobândită. Mihai Şora este o dovadă că poți să trăieşti şi să filosofezi deopotrivă, că nu ajungi la un răspuns pentru o întrebare pe care ți-o adresezi decât pentru că acel gând ți-a preocupat o vreme trupul şi mintea, până ai ajuns să-l explicitezi, să-l înțelegi. El este un autor plasat în „aici, acum, aşa”, în pământul cert al imediatului, în care poate fi cules direct verbul „a fi”, concentrarea lui este în viața cotidiană21.
Mihai Şora e filosoful solidar cu sine, pentru care întâlnirile şi întâmplările survenite în durata lui temporală nu au făcut decât să „cadă” în destin. Lecturile făcute au reuşit performanța de a-i dărui noi şi noi întâlniri cu sine însuşi, cu problemele obsedante sau cu cele pe care n-a ştiut cum să le pună, dar erau acolo, în stare latentă22. Deschiderea spre dialog, îndemnul pe care-l oferă prin propriul exemplu, de a aduce spre cultură şi descoperire de sine tinerii anonimi, ajutându-i să-şi găsească propriul nume, propriul destin, încercând deopotrivă să ridice nivelul cultural al comunității în care trăieşte ar trebui să facă din Mihai Şora un maestru la care am putea fi mult mai atenți, poate astfel lăsându-l o vreme pe Noica să se odihnească şi reținându-ne curiozitatea de la „maestrul contrafăcut”, Alexandru Dragomir.