Cronica literară
Rodica Grigore
SCRISORI ŞI CĂLĂTORII
Articol publicat în ediția Viața Românească 8-9 / 2009
„Am colindat toate insulele, căutându-te în toate.
Şi asta-i ultima, aşa cum şi eu sunt ultima. Cine ar mai putea
să te caute, dacă nu eu?”
(Antonio Tabucchi, Se face tot mai târziu)
A scrie un roman epistolar la începutul unui mileniu cum e cel pe care îl trăim şi, în plus, a construi acest gen de roman pe baza recursului la o serie de scrisori de dragoste ar putea să pară, atât din perspectiva formulei literare în sine, cât şi, desigur, din acela al efectului asupra publicului-țintă, o întreprindere riscantă. Iar în cazul majorității scriitorilor, eşecul sau, dacă nu, căderea în melodramatic şi sentimentalism lacrimogen ar fi mai mult decât posibile. Însă Antonio Tabucchi are nu doar marele curaj de a scrie un roman epistolar, ci şi deplina capacitate de a da discursului ce compune textul o consistență şi o profunzime nebănuite. Căci Se face tot mai târziu. Roman sub formă de scrisori, cartea sa apărută în Italia, în anul 2001, nu este un simplu roman epistolar de dragoste, ci o extraordinară carte despre dragoste şi, deopotrivă, o profundă meditație asupra timpului şi a efectelor sale asupra ființei umane – îndrăgostite sau nu –, dar şi o permanentă interogație cu privire la problemele identității, ale cunoaşterii de sine şi, desigur, ale atât de necesarei raportări la celălalt, chiar şi (sau, poate, mai ales!) în contextul epocii contemporane.
Fără îndoială, în ceea ce priveşte formula romanescă, scriitorul italian se raportează la o ilustră tradiție literară, avându-şi originile în perioada iluministă şi nu numai, dar ştie, de asemenea, să ia necesara distanță față de aceasta şi să-şi plaseze întregul demers sub semnul unor simbolice călătorii, cu toate implicațiile lor inițiatice. Astfel că, cele şaptesprezece scrisori adresate de şaptesprezece bărbați femeilor care, la un moment dat, le-au marcat viața, şi pe care continuă să le iubească se transformă, aproape pe nesimțite, în şaptesprezece încercări de a descifra nu doar mecanismele secrete ale destrămării unor (de fiecare dată) tulburătoare poveşti de dragoste, ci şi tot atâtea tentative de înțelegere a sensului ultim al însăşi existenței umane, centrate mereu, iarăşi şi iarăşi, în jurul iubirii, în pofida oricărei şi a oricâtor posibile suferințe ar putea (tot ea!) determina. În acest fel, deja amintita raportare la tradiție devine, într-un mod oarecum insidios şi subtil, reconsiderare a ei, cartea lui Tabucchi fiind, desigur, şi un excelent exemplu pentru „noua orientare experimentală”, identificabilă în literatura italiană contemporană, dar interpretată, aici, în alt sens decât la, să zicem, un autor precum Italo Calvino, de pildă. Căci, privit adesea drept unul dintre cei mai prestigioşi scriitori italieni contemporani, laureat a numeroase premii europene şi tradus, cu un considerabil succes, în mai multe limbi străine, Antonio Tabucchi explorează, folosindu-se de pretextul foarte bine ales al scrisorilor de dragoste ce compun această carte, tocmai mecanismele şi strategiile narative (şi, implicit, chiar limitele narațiunii) în contextul prozei mai mult sau mai puțin experimentale a prezentului. Astfel, expeditorii celor şaptesprezece scrisori caută, practic, să stabilească sensurile ultime ale vieții lor, să găsească explicațiile cele mai plauzibile ale destrămării iubirilor – pe care, cu toate acestea, nu numai că nu le pot uita, dar care continuă să le călăuzească existența – şi, ținând seama de toate acestea, să găsească modalități adecvate (mai adecvate!) de a se raporta la cei – cele din jur. În acest context, vechea recomandare a lui E. M. Forster, „Only connect!” („Only connect the prose and the passion and both will be exalted and human love will be seen at its height.”) capătă nu doar o nouă consistență, ci şi o altă deschidere, căci încercarea de descoperire de sine, precum şi cea de raportare la ceilalți se produce, la Antonio Tabucchi, pe fondul neaşteptatei tratări a temei temporalității.
Încă de la titlu este evident că Se face tot mai târziu reprezintă, în egală măsură, o meditație asupra trecerii timpului şi a subtilelor mecanisme ale memoriei, autorul neezitând să afirme chiar, prin intermediul unuia dintre protagonişti, că „timpul pierdut se regăseşte uneori doar în câteva ceasuri.” Nu avem de-a face, aici, cu reluarea modului de funcționare a memoriei involuntare proustiene, ci cu o modalitate oarecum mai elaborată de a aborda aceste delicate chestiuni, câtă vreme cartea lui Tabucchi se dovedeşte a fi, la o lectură atentă la nuanțe, şi o meditație asupra însăşi ideii de timp, fiind vizibilă, desigur, aici, influența lui Thomas Mann, dar şi individualitatea scriitorului italian, al cărui ton capătă, nu o dată, o extraordinară pregnanță filosofică, precum şi o amărăciune ce nu poate fi ascunsă nici măcar de cele mai luminoase amintiri, cum ar fi iubirea de-a dreptul paradisiacă a unui cuplu fericit, în mijlocul unui câmp de levănțică. De aici derivă, desigur, şi modul în care e abordată tema călătoriei în Se face tot mai târziu, căci aceasta nu mai implică, aici, doar o deplasare în spațiu, (iar, pe de altă parte, uneori e vorba despre călătorii imaginare ori niciodată întreprinse, mereu amânate) ci, deopotrivă, una în timp şi, aspect chiar mai important, o sintetică trecere în revistă a culturii occidentale, de natură a da mereu un fundament spiritual încercării protagoniştilor de a se descoperi prin scris. De aici motto-urile cu care se deschid numeroase capitole (scrisori), extrase din autori cum ar fi Epictet, Emily Dickinson, Giacomo Leopardi, Rainer Maria Rilke, Vittorio Sereni şi, desigur, Fernando Pessoa, scriitorul atât de admirat de Tabucchi, căci, să nu uităm, autorul italian e un excelent cunoscător al limbii şi culturii portugheze, unul din romanele sale, Recviem, fiind scris chiar în limba lui Camões şi a lui Pessoa. Şi, implicit, tot de aici şi modul de adresare pe care îl adoptă autorii scrisorilor de dragoste față de iubitele lor ce poartă nume ce le învăluie într-un soi de straniu anonimat global, spunându-li-se, ciudat, „Hemoglobina”, sau cu o evidentă rezonanță literară, „dulce Ofelia” – „foste iubite”, aşa cum se încăpățânează unii dintre ei să le considere, doar din teama de a accepta adevărul extrem de simplu că tocmai ele sunt cele mai vii prezențe din viața lor. Iar aceste formule de adresare merg de la „draga mea”, sau „draga mea prietenă” (aşa cum se întâmplă în Fluviul, Un bilet pe valul mării sau Despre dificultatea de a te elibera de sârma ghimpată) – fiecare scrisoare purtând şi un titlu, cele şaptesprezce texte putând fi citite, astfel, şi ca fragmente autonome –, la „aleasa mea doamnă” (în Casta Diva), „scumpa mea, draga mea dragă” (în Am trecut pe la tine, dar nu erai... ), la „iubito” (în Te vreau, te caut, te chem, te văd, te aud, te visez), sau chiar la „ochii mei limpezi, părul meu ca mierea”, din fragmentul ce poartă exact acelaşi titlu. Sunt, toate acestea, secvente ale unui nou „discurs îndrăgostit”, şi, desigur, incursiuni în lirica de dragoste a lumii, Se face tot mai târziu având, nu o dată, intensitatea şi lirismul de substanță ce se găsesc, în mod obişnuit, doar pe teritoriul marii poezii. Remarcabilă rămâne şi versiunea în limba română a acestui roman, semnată de Mihai Minculescu, cel care a transpus, de altfel, în româneşte şi alte romane de referință ale literaturii italiene a ultimilor ani, dacă ar fi să amintim aici doar traducerea, şi ea reuşită, a altei cărți a lui Tabucchi, Capul pierdut al lui Damasceno Monteiro. Însă în cazul acestui „roman sub formă de scrisori”, de reținut sunt modalitățile pe care traducătorul le găseşte pentru a păstra, în limba română, o serie de subtilități ale scriiturii atât de aparte a lui Tabucchi, fapt evident încă din prima scrisoare ce compune textul („Primul lucru la care mă gândesc este cât e de prisos prea multul pe care timpul ni-l oferă, cel puțin nouă, care, din fericire, ne situăm de partea mai bună.”) sau, către final, pentru a menține ritmul specific al prozei scriitorului italian („Toate astea nu vor constitui nicidecum un obstacol de nebiruit când vei citi scrisoarea pe care ți-o voi scrie într-o zi, vei vedea, o scrisoare la care m-am gândit mereu, care m-a însoțit în tot timpul acesta, o scrisoare pe care ți-o datorez şi pe care ți-o voi scrie într-adevăr, poți fi sigură, îți făgăduiesc.”)
Locurile unde sunt plasate acțiunile şi / sau rememorările din cele şaptesprezece scrisori sunt diferite şi îndepărtate, mergând de la exotica lume din Samarkand sau cea plină de culoare din Alexandria Egiptului, până la spațiul portughez, atât de drag lui Tabucchi, ajungându-se, apoi, la Paris, în insulele greceşti ori în Brazilia, toate, descrise cu o perfectă intuiție a atmosferei specifice şi a culorii locale evidente în detalii arhitecturale sau gastronomice pe care autorul ştie perfect cum să le surprindă şi să le exprime, fapt dovedit, de altfel, şi anterior, în celelalte creații ale sale, care l-au impus rapid drept una dintre cele mai pregnante voci de prozator ce a ales să trateze aşa-numitele „teme internaționale”, aspectele acestea fiind adesea aduse în discuție de critică, pornind de la strategiile experimentale din Capul pierdut al lui Damasceno Monteiro (1997), la exotismul livresc din Femeia din Porto Pim (1983), Nocturnă indiană (1984), ori Linia orizontului (1986). Totul prins, apoi, în cadrul unei scriituri muzicale, în buna descendență a lui Lawrence Durrell sau José Saramago, autorul fiind convins că amintirile, ca şi existența umană în general, demonstrează, la o analiză atentă, o structură muzicală. Expeditorii scrisorilor sunt şi ei cât se poate de diferiți: un arhitect, un profesor universitar, un interpret la harpă, un actor, un compozitor, un regizor, ca să ne oprim, acum, doar asupra acestor exemple, demonstrând, însă, că prin activitățile lor artistice, ei se dovedesc pe deplin capabili a se lupta, de pe propria poziție, fiecare asemenea unui mereu alt Iacob prins într-o încleştare nu cu un nou înger, ci cu efectele dragostei şi, mai ales, ale iluzoriei sale pierderi. Căci „pierdere”, în universul artistic al prozei lui Tabucchi, înseamnă, implicit, amintire şi re-trăire, adică nimic altceva decât o formă de reprezentare a timpului şi, desigur, o altă modalitate de experimentare a prezentului, cu atât mai dureroasă. Structurat în acest mod, autorul accentuând la tot pasul o inedită estetică a fragmentului, îmbogățită de numeroase note poetice şi nu o dată impresioniste, ori de momente cinematografice, care ne trimit direct la Luis Buñuel, Se face tot mai târziu reuşeşte, fără să fie un roman de factură tradițională, să aducă în fața cititorului idei şi imagini ce par, nu o dată, desprinse fie dintr-un vis, fie dintr-un coşmar, a căror finalitate e aceea de a sublinia dificultatea descoperirii la timp a marilor înțelesuri ale vieții şi, în egală măsură, registrul extrem de extins al suferinței în lume. Dar şi capacitatea omului de a o depăşi – măcar parțial – ori, dacă nu, de a o „înşela”, prin recursul la procedeele umorului, evident în episodul ce relatează o nouă punere în scenă a lui Hamlet de Shakespeare, în anii ‘80 sau dimpotrivă, la cele ale digresiunii filosofice şi ale prozei eseistice de cea mai bună calitate. Pe fondul acesta, „cosmopolită” doar în aparență şi lipsită de structură doar pentru cititorii grăbiți, cartea lui Antonio Tabucchi ştie şi cum să abordeze efectele adesea greu de controlat (sau chiar de presupus) ale emoțiilor puternice asupra ființei umane, alcătuindu-se din narațiuni oarecum circulare, ce se folosesc de teme şi motive recurente, nimic altceva decât cea mai bună dovadă că dragostea e aceeaşi pretutindeni şi, mai ales, că afirmația aceasta e mai mult decât un simplu loc comun. Sau, după cum spune, cu alte cuvinte, autoarea ultimei scrisori, cea de-a optsprezecea, singura scrisă de o femeie în Se face tot mai târziu, „Şi asta-i o frază a ta, o recunosc chiar dacă-i scrisă în altă limbă.”
Căci, într-adevăr, cea din urmă scrisoare are ca autor o femeie, iar totul e plasat, deodată, într-un plan mult mai larg, şi anume acela mitologic, imaginea dominantă fiind, aici, tocmai cea a Parcelor, a căror menire este şi de a tăia firul – deopotrivă al vieții şi al textului cărții... Început la modul impersonal-administrativ, sub forma unui răspuns generic adresat expeditorilor de epistole amoroase de Agenția mitologicelor Parce, ultima parte a romanului lui Tabucchi, plasându-i, deodată, pe toți bărbații de dinainte sub un generic indiferent („Stimați Domni”), textul îşi schimbă, însă, structura, o dată cu aducerea în prim plan a răspunsului – dat tot sub forma unui discurs îndrăgostit, intitulat Scrisoare. Vântului – tuturor expeditorilor de către o femeie căreia nu i se dezvăluie identitatea şi care este, astfel, pusă sub semnul generic al Beatricei, muza şi inspirația pe care o invocau, uneori explicit, alteori discret şi tacit, toți cei şaptesprezece autori ai scrisorilor de până acum: „Te-am căutat, dragostea mea, în orice atom de-al tău împrăştiat în univers. Am strâns de la tine tot: fărâme, fragmente, fire de praf, urme, presupuneri, accente rămase în glasul altcuiva, ceea ce aş fi dorit de la tine, ceea ce-mi făgăduiseşi, visele mele.” În felul acesta, se dezvăluie, în final, marele semn tutelar al acestei cărți a lui Antonio Tabucchi, noțiune teoretizată de scriitorul italian mai cu seamă în Recviem, după cum urmează: „nostalgia profundă şi melancolică pe care ființa umană o simte, în anumite momente, pentru oameni, lucruri sau vremuri care au fost.” Adică, dorul; sau, după cum spune Tabucchi, preluând termenul portughez, atât de drag lui Pessoa, „saudade”. În contextul acesta, devine clar că ultima scrisoare nu pune punct, nu alungă, nu încheie, nu răneşte. Căci, convinsă că „Nu se poate trăda aşa, tăind firul”, expeditoarea lasă deschis drumul căutării pentru eternul Tezeu („sunt aici”, spune ea, crezând, încă, în dragoste şi în şansa / şansele acesteia), chiar dacă, temporar, călătoriile, rătăcirea prin labirint şi singurătatea par nesfârşite.
Antonio Tabucchi, Se face tot mai târziu. Roman sub formă de scrisori,
traducere de Mihai Minculescu, Editura Polirom, 2008
Şi asta-i ultima, aşa cum şi eu sunt ultima. Cine ar mai putea
să te caute, dacă nu eu?”
(Antonio Tabucchi, Se face tot mai târziu)
A scrie un roman epistolar la începutul unui mileniu cum e cel pe care îl trăim şi, în plus, a construi acest gen de roman pe baza recursului la o serie de scrisori de dragoste ar putea să pară, atât din perspectiva formulei literare în sine, cât şi, desigur, din acela al efectului asupra publicului-țintă, o întreprindere riscantă. Iar în cazul majorității scriitorilor, eşecul sau, dacă nu, căderea în melodramatic şi sentimentalism lacrimogen ar fi mai mult decât posibile. Însă Antonio Tabucchi are nu doar marele curaj de a scrie un roman epistolar, ci şi deplina capacitate de a da discursului ce compune textul o consistență şi o profunzime nebănuite. Căci Se face tot mai târziu. Roman sub formă de scrisori, cartea sa apărută în Italia, în anul 2001, nu este un simplu roman epistolar de dragoste, ci o extraordinară carte despre dragoste şi, deopotrivă, o profundă meditație asupra timpului şi a efectelor sale asupra ființei umane – îndrăgostite sau nu –, dar şi o permanentă interogație cu privire la problemele identității, ale cunoaşterii de sine şi, desigur, ale atât de necesarei raportări la celălalt, chiar şi (sau, poate, mai ales!) în contextul epocii contemporane.
Fără îndoială, în ceea ce priveşte formula romanescă, scriitorul italian se raportează la o ilustră tradiție literară, avându-şi originile în perioada iluministă şi nu numai, dar ştie, de asemenea, să ia necesara distanță față de aceasta şi să-şi plaseze întregul demers sub semnul unor simbolice călătorii, cu toate implicațiile lor inițiatice. Astfel că, cele şaptesprezece scrisori adresate de şaptesprezece bărbați femeilor care, la un moment dat, le-au marcat viața, şi pe care continuă să le iubească se transformă, aproape pe nesimțite, în şaptesprezece încercări de a descifra nu doar mecanismele secrete ale destrămării unor (de fiecare dată) tulburătoare poveşti de dragoste, ci şi tot atâtea tentative de înțelegere a sensului ultim al însăşi existenței umane, centrate mereu, iarăşi şi iarăşi, în jurul iubirii, în pofida oricărei şi a oricâtor posibile suferințe ar putea (tot ea!) determina. În acest fel, deja amintita raportare la tradiție devine, într-un mod oarecum insidios şi subtil, reconsiderare a ei, cartea lui Tabucchi fiind, desigur, şi un excelent exemplu pentru „noua orientare experimentală”, identificabilă în literatura italiană contemporană, dar interpretată, aici, în alt sens decât la, să zicem, un autor precum Italo Calvino, de pildă. Căci, privit adesea drept unul dintre cei mai prestigioşi scriitori italieni contemporani, laureat a numeroase premii europene şi tradus, cu un considerabil succes, în mai multe limbi străine, Antonio Tabucchi explorează, folosindu-se de pretextul foarte bine ales al scrisorilor de dragoste ce compun această carte, tocmai mecanismele şi strategiile narative (şi, implicit, chiar limitele narațiunii) în contextul prozei mai mult sau mai puțin experimentale a prezentului. Astfel, expeditorii celor şaptesprezece scrisori caută, practic, să stabilească sensurile ultime ale vieții lor, să găsească explicațiile cele mai plauzibile ale destrămării iubirilor – pe care, cu toate acestea, nu numai că nu le pot uita, dar care continuă să le călăuzească existența – şi, ținând seama de toate acestea, să găsească modalități adecvate (mai adecvate!) de a se raporta la cei – cele din jur. În acest context, vechea recomandare a lui E. M. Forster, „Only connect!” („Only connect the prose and the passion and both will be exalted and human love will be seen at its height.”) capătă nu doar o nouă consistență, ci şi o altă deschidere, căci încercarea de descoperire de sine, precum şi cea de raportare la ceilalți se produce, la Antonio Tabucchi, pe fondul neaşteptatei tratări a temei temporalității.
Încă de la titlu este evident că Se face tot mai târziu reprezintă, în egală măsură, o meditație asupra trecerii timpului şi a subtilelor mecanisme ale memoriei, autorul neezitând să afirme chiar, prin intermediul unuia dintre protagonişti, că „timpul pierdut se regăseşte uneori doar în câteva ceasuri.” Nu avem de-a face, aici, cu reluarea modului de funcționare a memoriei involuntare proustiene, ci cu o modalitate oarecum mai elaborată de a aborda aceste delicate chestiuni, câtă vreme cartea lui Tabucchi se dovedeşte a fi, la o lectură atentă la nuanțe, şi o meditație asupra însăşi ideii de timp, fiind vizibilă, desigur, aici, influența lui Thomas Mann, dar şi individualitatea scriitorului italian, al cărui ton capătă, nu o dată, o extraordinară pregnanță filosofică, precum şi o amărăciune ce nu poate fi ascunsă nici măcar de cele mai luminoase amintiri, cum ar fi iubirea de-a dreptul paradisiacă a unui cuplu fericit, în mijlocul unui câmp de levănțică. De aici derivă, desigur, şi modul în care e abordată tema călătoriei în Se face tot mai târziu, căci aceasta nu mai implică, aici, doar o deplasare în spațiu, (iar, pe de altă parte, uneori e vorba despre călătorii imaginare ori niciodată întreprinse, mereu amânate) ci, deopotrivă, una în timp şi, aspect chiar mai important, o sintetică trecere în revistă a culturii occidentale, de natură a da mereu un fundament spiritual încercării protagoniştilor de a se descoperi prin scris. De aici motto-urile cu care se deschid numeroase capitole (scrisori), extrase din autori cum ar fi Epictet, Emily Dickinson, Giacomo Leopardi, Rainer Maria Rilke, Vittorio Sereni şi, desigur, Fernando Pessoa, scriitorul atât de admirat de Tabucchi, căci, să nu uităm, autorul italian e un excelent cunoscător al limbii şi culturii portugheze, unul din romanele sale, Recviem, fiind scris chiar în limba lui Camões şi a lui Pessoa. Şi, implicit, tot de aici şi modul de adresare pe care îl adoptă autorii scrisorilor de dragoste față de iubitele lor ce poartă nume ce le învăluie într-un soi de straniu anonimat global, spunându-li-se, ciudat, „Hemoglobina”, sau cu o evidentă rezonanță literară, „dulce Ofelia” – „foste iubite”, aşa cum se încăpățânează unii dintre ei să le considere, doar din teama de a accepta adevărul extrem de simplu că tocmai ele sunt cele mai vii prezențe din viața lor. Iar aceste formule de adresare merg de la „draga mea”, sau „draga mea prietenă” (aşa cum se întâmplă în Fluviul, Un bilet pe valul mării sau Despre dificultatea de a te elibera de sârma ghimpată) – fiecare scrisoare purtând şi un titlu, cele şaptesprezce texte putând fi citite, astfel, şi ca fragmente autonome –, la „aleasa mea doamnă” (în Casta Diva), „scumpa mea, draga mea dragă” (în Am trecut pe la tine, dar nu erai... ), la „iubito” (în Te vreau, te caut, te chem, te văd, te aud, te visez), sau chiar la „ochii mei limpezi, părul meu ca mierea”, din fragmentul ce poartă exact acelaşi titlu. Sunt, toate acestea, secvente ale unui nou „discurs îndrăgostit”, şi, desigur, incursiuni în lirica de dragoste a lumii, Se face tot mai târziu având, nu o dată, intensitatea şi lirismul de substanță ce se găsesc, în mod obişnuit, doar pe teritoriul marii poezii. Remarcabilă rămâne şi versiunea în limba română a acestui roman, semnată de Mihai Minculescu, cel care a transpus, de altfel, în româneşte şi alte romane de referință ale literaturii italiene a ultimilor ani, dacă ar fi să amintim aici doar traducerea, şi ea reuşită, a altei cărți a lui Tabucchi, Capul pierdut al lui Damasceno Monteiro. Însă în cazul acestui „roman sub formă de scrisori”, de reținut sunt modalitățile pe care traducătorul le găseşte pentru a păstra, în limba română, o serie de subtilități ale scriiturii atât de aparte a lui Tabucchi, fapt evident încă din prima scrisoare ce compune textul („Primul lucru la care mă gândesc este cât e de prisos prea multul pe care timpul ni-l oferă, cel puțin nouă, care, din fericire, ne situăm de partea mai bună.”) sau, către final, pentru a menține ritmul specific al prozei scriitorului italian („Toate astea nu vor constitui nicidecum un obstacol de nebiruit când vei citi scrisoarea pe care ți-o voi scrie într-o zi, vei vedea, o scrisoare la care m-am gândit mereu, care m-a însoțit în tot timpul acesta, o scrisoare pe care ți-o datorez şi pe care ți-o voi scrie într-adevăr, poți fi sigură, îți făgăduiesc.”)
Locurile unde sunt plasate acțiunile şi / sau rememorările din cele şaptesprezece scrisori sunt diferite şi îndepărtate, mergând de la exotica lume din Samarkand sau cea plină de culoare din Alexandria Egiptului, până la spațiul portughez, atât de drag lui Tabucchi, ajungându-se, apoi, la Paris, în insulele greceşti ori în Brazilia, toate, descrise cu o perfectă intuiție a atmosferei specifice şi a culorii locale evidente în detalii arhitecturale sau gastronomice pe care autorul ştie perfect cum să le surprindă şi să le exprime, fapt dovedit, de altfel, şi anterior, în celelalte creații ale sale, care l-au impus rapid drept una dintre cele mai pregnante voci de prozator ce a ales să trateze aşa-numitele „teme internaționale”, aspectele acestea fiind adesea aduse în discuție de critică, pornind de la strategiile experimentale din Capul pierdut al lui Damasceno Monteiro (1997), la exotismul livresc din Femeia din Porto Pim (1983), Nocturnă indiană (1984), ori Linia orizontului (1986). Totul prins, apoi, în cadrul unei scriituri muzicale, în buna descendență a lui Lawrence Durrell sau José Saramago, autorul fiind convins că amintirile, ca şi existența umană în general, demonstrează, la o analiză atentă, o structură muzicală. Expeditorii scrisorilor sunt şi ei cât se poate de diferiți: un arhitect, un profesor universitar, un interpret la harpă, un actor, un compozitor, un regizor, ca să ne oprim, acum, doar asupra acestor exemple, demonstrând, însă, că prin activitățile lor artistice, ei se dovedesc pe deplin capabili a se lupta, de pe propria poziție, fiecare asemenea unui mereu alt Iacob prins într-o încleştare nu cu un nou înger, ci cu efectele dragostei şi, mai ales, ale iluzoriei sale pierderi. Căci „pierdere”, în universul artistic al prozei lui Tabucchi, înseamnă, implicit, amintire şi re-trăire, adică nimic altceva decât o formă de reprezentare a timpului şi, desigur, o altă modalitate de experimentare a prezentului, cu atât mai dureroasă. Structurat în acest mod, autorul accentuând la tot pasul o inedită estetică a fragmentului, îmbogățită de numeroase note poetice şi nu o dată impresioniste, ori de momente cinematografice, care ne trimit direct la Luis Buñuel, Se face tot mai târziu reuşeşte, fără să fie un roman de factură tradițională, să aducă în fața cititorului idei şi imagini ce par, nu o dată, desprinse fie dintr-un vis, fie dintr-un coşmar, a căror finalitate e aceea de a sublinia dificultatea descoperirii la timp a marilor înțelesuri ale vieții şi, în egală măsură, registrul extrem de extins al suferinței în lume. Dar şi capacitatea omului de a o depăşi – măcar parțial – ori, dacă nu, de a o „înşela”, prin recursul la procedeele umorului, evident în episodul ce relatează o nouă punere în scenă a lui Hamlet de Shakespeare, în anii ‘80 sau dimpotrivă, la cele ale digresiunii filosofice şi ale prozei eseistice de cea mai bună calitate. Pe fondul acesta, „cosmopolită” doar în aparență şi lipsită de structură doar pentru cititorii grăbiți, cartea lui Antonio Tabucchi ştie şi cum să abordeze efectele adesea greu de controlat (sau chiar de presupus) ale emoțiilor puternice asupra ființei umane, alcătuindu-se din narațiuni oarecum circulare, ce se folosesc de teme şi motive recurente, nimic altceva decât cea mai bună dovadă că dragostea e aceeaşi pretutindeni şi, mai ales, că afirmația aceasta e mai mult decât un simplu loc comun. Sau, după cum spune, cu alte cuvinte, autoarea ultimei scrisori, cea de-a optsprezecea, singura scrisă de o femeie în Se face tot mai târziu, „Şi asta-i o frază a ta, o recunosc chiar dacă-i scrisă în altă limbă.”
Căci, într-adevăr, cea din urmă scrisoare are ca autor o femeie, iar totul e plasat, deodată, într-un plan mult mai larg, şi anume acela mitologic, imaginea dominantă fiind, aici, tocmai cea a Parcelor, a căror menire este şi de a tăia firul – deopotrivă al vieții şi al textului cărții... Început la modul impersonal-administrativ, sub forma unui răspuns generic adresat expeditorilor de epistole amoroase de Agenția mitologicelor Parce, ultima parte a romanului lui Tabucchi, plasându-i, deodată, pe toți bărbații de dinainte sub un generic indiferent („Stimați Domni”), textul îşi schimbă, însă, structura, o dată cu aducerea în prim plan a răspunsului – dat tot sub forma unui discurs îndrăgostit, intitulat Scrisoare. Vântului – tuturor expeditorilor de către o femeie căreia nu i se dezvăluie identitatea şi care este, astfel, pusă sub semnul generic al Beatricei, muza şi inspirația pe care o invocau, uneori explicit, alteori discret şi tacit, toți cei şaptesprezece autori ai scrisorilor de până acum: „Te-am căutat, dragostea mea, în orice atom de-al tău împrăştiat în univers. Am strâns de la tine tot: fărâme, fragmente, fire de praf, urme, presupuneri, accente rămase în glasul altcuiva, ceea ce aş fi dorit de la tine, ceea ce-mi făgăduiseşi, visele mele.” În felul acesta, se dezvăluie, în final, marele semn tutelar al acestei cărți a lui Antonio Tabucchi, noțiune teoretizată de scriitorul italian mai cu seamă în Recviem, după cum urmează: „nostalgia profundă şi melancolică pe care ființa umană o simte, în anumite momente, pentru oameni, lucruri sau vremuri care au fost.” Adică, dorul; sau, după cum spune Tabucchi, preluând termenul portughez, atât de drag lui Pessoa, „saudade”. În contextul acesta, devine clar că ultima scrisoare nu pune punct, nu alungă, nu încheie, nu răneşte. Căci, convinsă că „Nu se poate trăda aşa, tăind firul”, expeditoarea lasă deschis drumul căutării pentru eternul Tezeu („sunt aici”, spune ea, crezând, încă, în dragoste şi în şansa / şansele acesteia), chiar dacă, temporar, călătoriile, rătăcirea prin labirint şi singurătatea par nesfârşite.
Antonio Tabucchi, Se face tot mai târziu. Roman sub formă de scrisori,
traducere de Mihai Minculescu, Editura Polirom, 2008