Ancheta VR
Gheorghe Simon
Dumnezeu citeşte din Cartea Vieții
Articol publicat în ediția Viața Românească 6-7 / 2008
„Dacă Dumnezeu ar fi ceva, ar fi artă” (Lawrence Durrell)
Un abuz împovărător ar fi încercarea de a convinge pe cineva de
existența lui Dumnezeu, aşa cum inutil ar fi să-l compătimesc pe
Florin Iaru, ateu convins, dar nu fără Dumnezeu, chiar dacă
afirmă răspicat, în ceea ce-l priveşte, privându-l totodată de „cea mai înaltă
ficțiune”, că nu există Dumnezeu şi, ceea ce-i mai grav, că Dumnezeu nu
citeşte cărți.
E adevărat că Dumnezeu nu are cum citi cărți, din moment ce el e
absorbit şi copleşit de inspirata scriere de vieți şi, absolvit de orice
identificare, confirmatoare fiindu-i doar prezența noastră, cu ale noastre
metehne de seminție conspirativă. În registru uman, prohibitiv, nu atât
citirea unei cărți „interzise” ar nedumeri, prin ispitirea recurentă a
curiozității fatale, cât, mai ales, din pricina unei culminații neadumbrite:
paginile cărții, din care citeşte Dumnezeu, sunt albe, imaculate.
Noi scriem, cu viețile noastre, paginile itinerante ale unei cărți eterne şi
din care Adevărul, inavuabil, se discerne, treimic, prin citire, mărturisire şi
cuminecare. Trei degete scriu, dar tot trupul suferă (Lambeck). Pentru cine
vrea să înțeleagă taina creației şi misterul artei e suficient să facă un popas
revelator în Colonia penitenciară, întâmpinat şi însoțit, pe tot parcursul
vieții, dacă e posibil, de un Kafka, după cum vreți: vizionar, profetic,
mântuitor. Sau, aşa cum, testamentar, i s-a relevat, lui I. D. Sîrbu, ca să nu
uite: cât timp scriu, suntem trei, când citesc rămân singur.
În ceea ce îl priveşte pe Florin Iaru, am reținut dintr-o mărturisire făcută,
mai de multişor, într-un parc bucureştean, că, boala de care suferă de mai
mulți ani, l-a determinat să confere vieții o altă dimensiune, un înțeles
subiacent, dar suficient de revelator în a recunoaşte încercarea la care l-a
supus Dumnezeu, ştiut fiind că pe Dumnezeu îl putem pierde, deşi el nu ne
părăseşte niciodată.
E tot atât de adevărat că nu avem a-i reproşa Creatorului decât faptul de
a ne fi binecuvântat cu darul său cel mai împovărător, unde nu e loc pentru
litigiu, compromis sau precauție: darul şi harul de a fi liberi în alegerea
noastră. Or, cât timp (pierdut), rămânem nedumeriți şi nehotărâți, statorniciți
într-o răspântie, pierdută-i calea neurmată şi, în loc de răgaz contemplativ,
ne trezim în cel mai incomod impas: din urmaşi, moştenitori incontestabili,
am devenit urmăritori, păguboşi iscoditori.
E posibil ca pentru Florin Iaru să ne imaginăm un Dumnezeu al
predestinării, întrucât nu Florin Iaru a hotărât în privința alegerii,
considerându-se nedreptățit, din moment ce Dumnezeu a ales în locul lui,
constrângându-l la suferință şi pătimire, dar, uitând, la fel de bine, că
Dumnezeu îi pune la încercare pe cei pe care îi iubeşte. Şi, binecuvântat fie
Florin Iaru, care nu s-a smintit, ci s-a smerit şi a mărturisit prin harul său
poetic, nedezmințit, că Dumnezeu nu a murit, ci s-a pogorât în noi,
înălțându-se şi neînlănțuindu-ne, prin purcedere şi prin mântuitoarea de
suflet, ficțiune.
Dacă viața pământeană ni se curmă şi viețuirea-i subminată de cutumă,
atunci opera noastră nu poate fi decât postumă, aşa cum tranşant, fără drept
de apel sau negociere compromisă, ne avertizează Eugen Ionescu, sfâşietor
de paradoxal, dar mântuitor prin gestul nediscriminator: „Doamnelor şi
Domnilor, din două lucruri, unul: sau există Dumnezeu sau nu există
Dumnezeu. Dacă Dumnezeu există, la ce bun să faci literatură? şi dacă
Dumnezeu nu există, atunci la ce bun să mai faci literatură?” (Nu, 1934).
Aceeaşi distingere indubitabilă o găsim repetată de un Eugen Ionescu,
discernător şi cuminecător, în Antidoturi : „Există Dumnezeu. Dumnezeu
este. El nu există, el este. El există prin Iisus Hristos. Sau, mai bine,
Dumnezeu este, şi atunci literatura nu are nicio semnificație, sau, la fel de
bine, el nu este şi atunci literatura nu are nicio semnificație.”
E lesne de înțeles că pentru un creator sunt excluse, din start, echivocul
şi ambiguitatea: creația presupune, întâi de toate, instanța, concomitența şi
prezența, într-un cuvânt, sfânta alteritate, care doar treimic, ni se relevă, prin
celeritate.
Da! E cum nu se poate mai evident că Dumnezeu nu citeşte cărți, nici nu
le semnează ca autor, după cum nu poate să se deghizeze într-un personaj,
dezincriminând vreo ficțiune, el e doar Persoana plenară sieşi, dezvăluită
doar prin iubire, împlinită prin jertfire şi încununată prin desăvârşirea a ceea
ce avem, neştirbit, ca făgăduință, de săvârşit. Ceea ce omului îi stă în putere,
virtuală sau potențială, la Dumnezeu e cu putință, ca imprevizibil fascinant,
pe când noi, pământenii, suntem dăruiți cu harul cel mai scump din visteria
incomensurabilei pronii cereşti, atât de firească prin necomplezență şi tot pe
atât de înălțătoare prin mărturisire compensatorie.
Şi de ce nu m-aş încumeta să-mi imaginez, presupunând că există ceva
în afara mea, când eu însumi sunt confirmarea şi urmarea a ceea ce nu ştiu
când şi cum va urma: „Eu şîiț Dumnezeu” (Eminescu).
Şi doar aşa pot să admit, necârtind şi nehulind, că sunt urma şi pecetea,
da-ul incontestabil şi amprenta digitală a unui cod ermetic, divulgat doar
Cititorului, ca o răscumpărare din partea Creatorului.
Un abuz împovărător ar fi încercarea de a convinge pe cineva de
existența lui Dumnezeu, aşa cum inutil ar fi să-l compătimesc pe
Florin Iaru, ateu convins, dar nu fără Dumnezeu, chiar dacă
afirmă răspicat, în ceea ce-l priveşte, privându-l totodată de „cea mai înaltă
ficțiune”, că nu există Dumnezeu şi, ceea ce-i mai grav, că Dumnezeu nu
citeşte cărți.
E adevărat că Dumnezeu nu are cum citi cărți, din moment ce el e
absorbit şi copleşit de inspirata scriere de vieți şi, absolvit de orice
identificare, confirmatoare fiindu-i doar prezența noastră, cu ale noastre
metehne de seminție conspirativă. În registru uman, prohibitiv, nu atât
citirea unei cărți „interzise” ar nedumeri, prin ispitirea recurentă a
curiozității fatale, cât, mai ales, din pricina unei culminații neadumbrite:
paginile cărții, din care citeşte Dumnezeu, sunt albe, imaculate.
Noi scriem, cu viețile noastre, paginile itinerante ale unei cărți eterne şi
din care Adevărul, inavuabil, se discerne, treimic, prin citire, mărturisire şi
cuminecare. Trei degete scriu, dar tot trupul suferă (Lambeck). Pentru cine
vrea să înțeleagă taina creației şi misterul artei e suficient să facă un popas
revelator în Colonia penitenciară, întâmpinat şi însoțit, pe tot parcursul
vieții, dacă e posibil, de un Kafka, după cum vreți: vizionar, profetic,
mântuitor. Sau, aşa cum, testamentar, i s-a relevat, lui I. D. Sîrbu, ca să nu
uite: cât timp scriu, suntem trei, când citesc rămân singur.
În ceea ce îl priveşte pe Florin Iaru, am reținut dintr-o mărturisire făcută,
mai de multişor, într-un parc bucureştean, că, boala de care suferă de mai
mulți ani, l-a determinat să confere vieții o altă dimensiune, un înțeles
subiacent, dar suficient de revelator în a recunoaşte încercarea la care l-a
supus Dumnezeu, ştiut fiind că pe Dumnezeu îl putem pierde, deşi el nu ne
părăseşte niciodată.
E tot atât de adevărat că nu avem a-i reproşa Creatorului decât faptul de
a ne fi binecuvântat cu darul său cel mai împovărător, unde nu e loc pentru
litigiu, compromis sau precauție: darul şi harul de a fi liberi în alegerea
noastră. Or, cât timp (pierdut), rămânem nedumeriți şi nehotărâți, statorniciți
într-o răspântie, pierdută-i calea neurmată şi, în loc de răgaz contemplativ,
ne trezim în cel mai incomod impas: din urmaşi, moştenitori incontestabili,
am devenit urmăritori, păguboşi iscoditori.
E posibil ca pentru Florin Iaru să ne imaginăm un Dumnezeu al
predestinării, întrucât nu Florin Iaru a hotărât în privința alegerii,
considerându-se nedreptățit, din moment ce Dumnezeu a ales în locul lui,
constrângându-l la suferință şi pătimire, dar, uitând, la fel de bine, că
Dumnezeu îi pune la încercare pe cei pe care îi iubeşte. Şi, binecuvântat fie
Florin Iaru, care nu s-a smintit, ci s-a smerit şi a mărturisit prin harul său
poetic, nedezmințit, că Dumnezeu nu a murit, ci s-a pogorât în noi,
înălțându-se şi neînlănțuindu-ne, prin purcedere şi prin mântuitoarea de
suflet, ficțiune.
Dacă viața pământeană ni se curmă şi viețuirea-i subminată de cutumă,
atunci opera noastră nu poate fi decât postumă, aşa cum tranşant, fără drept
de apel sau negociere compromisă, ne avertizează Eugen Ionescu, sfâşietor
de paradoxal, dar mântuitor prin gestul nediscriminator: „Doamnelor şi
Domnilor, din două lucruri, unul: sau există Dumnezeu sau nu există
Dumnezeu. Dacă Dumnezeu există, la ce bun să faci literatură? şi dacă
Dumnezeu nu există, atunci la ce bun să mai faci literatură?” (Nu, 1934).
Aceeaşi distingere indubitabilă o găsim repetată de un Eugen Ionescu,
discernător şi cuminecător, în Antidoturi : „Există Dumnezeu. Dumnezeu
este. El nu există, el este. El există prin Iisus Hristos. Sau, mai bine,
Dumnezeu este, şi atunci literatura nu are nicio semnificație, sau, la fel de
bine, el nu este şi atunci literatura nu are nicio semnificație.”
E lesne de înțeles că pentru un creator sunt excluse, din start, echivocul
şi ambiguitatea: creația presupune, întâi de toate, instanța, concomitența şi
prezența, într-un cuvânt, sfânta alteritate, care doar treimic, ni se relevă, prin
celeritate.
Da! E cum nu se poate mai evident că Dumnezeu nu citeşte cărți, nici nu
le semnează ca autor, după cum nu poate să se deghizeze într-un personaj,
dezincriminând vreo ficțiune, el e doar Persoana plenară sieşi, dezvăluită
doar prin iubire, împlinită prin jertfire şi încununată prin desăvârşirea a ceea
ce avem, neştirbit, ca făgăduință, de săvârşit. Ceea ce omului îi stă în putere,
virtuală sau potențială, la Dumnezeu e cu putință, ca imprevizibil fascinant,
pe când noi, pământenii, suntem dăruiți cu harul cel mai scump din visteria
incomensurabilei pronii cereşti, atât de firească prin necomplezență şi tot pe
atât de înălțătoare prin mărturisire compensatorie.
Şi de ce nu m-aş încumeta să-mi imaginez, presupunând că există ceva
în afara mea, când eu însumi sunt confirmarea şi urmarea a ceea ce nu ştiu
când şi cum va urma: „Eu şîiț Dumnezeu” (Eminescu).
Şi doar aşa pot să admit, necârtind şi nehulind, că sunt urma şi pecetea,
da-ul incontestabil şi amprenta digitală a unui cod ermetic, divulgat doar
Cititorului, ca o răscumpărare din partea Creatorului.