ICOANA DUMNEZEIEŞTII LITURGHII

Sfânta Liturghie este cel mai important serviciu divin din Biserica Ortodoxă, conținând slujba celei mai sfinte taine creştine, a Euharistiei, precum şi slujba celei mai înalte laude bisericeşti, a jertfei liturgice. Numeroşi părinți şi teologi s-au ocupat, de-a lungul timpului, mai ales de interpretarea teologică şi mistică a Liturghiei.
Profesorul Karl Christian Felmy s-a născut în 1938, la Liegnitz, în Germania, fiind de confesiune evanghelic-luterană. A făcut studii de teologie evanghelică şi a desfăşurat o dublă activitate, universitară şi pastorală, implicându-se în dialoguri ecumenice. Atras în mod deosebit şi constant de cunoaşterea Bisericii Ruse, în 2007, se converteşte la ortodoxie. A scris un număr considerabil de studii şi câteva cărți, dintre care Predica în Rusia ortodoxă. Cercetări cu privire la conținutul şi speci­ficul predicii ruse în a doua jumătate a secolului al XIX-lea (1972), Inter­pretarea Dumnezeieştii Liturghii în teologia rusă. Căile şi transformările ruse ale interpretării Liturghiei (1984), Teologia Ortodoxă contempo­rană. O introducere (1990), De la Cina de Taină la Dumne­zeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe. Un comentariu istoric (2000), Discul. Credință, experiență şi Biserică în teologia ortodoxă mai nouă (2003), Cartea Icoanelor lui Hristos (2005). Se observă uşor că în centrul preo­cupărilor lui K. Ch. Felmy a stat interpretarea multiplelor surse, sensuri şi simboluri istorice şi teologice privitoare la Liturghia Bisericii Ortodoxe. Din perspectiva sa, dogmatica ortodoxă reflectă cel mai fidel Sfânta Scriptură, fapt susținut de tradiția liturgică şi de experiența ascetică a Sfinților Părinți.
De la Cina de Taină la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe. Un comentariu istoric (Editura Deisis, Sibiu, 2004, traducere de pr. prof. Ioan I. Ică) pleacă de la ideea că metodele curente de interpretare a cultului divin ortodox, în principal a Dumnezeieştii Liturghii, cea alegorică sau mistică şi cea teologică, nu sunt suficiente să cuprindă întreaga bogăție de semnificații, considerându-se că la baza lor trebuie să se afle o bună cercetare a tradiției liturgice: „De aceea, încă de la începutul activității mele didactic-academice am ținut prelegeri de istoria cultului divin ortodox, a Dumnezeieştii Liturghii şi a celor mai importante servicii divine de peste zi. Întrucât cultul divin euharistic al Bisericii Răsăritene din primele veacuri e una din premizele istoriei cultului european, cerce­tarea şi expunerea istoriei cultului euharistic răsăritean e în acelaşi timp o cercetare şi expunere a începuturilor cultului divin euharistic în Apus.” (Cuvânt înainte, p. 6). Acest demers implică istoria mântuirii, care este sacră, acronică, paradigmatică, şi o istorie a ceremonialului, care este insuflată.
Primul capitol conține date privind Euharistia în Biserica primară. Celebrarea Euharistiei, care reprezintă a doua parte a Dumnezeieştii Liturghii, are concordanță în cina/liturghia pascală din cultul iudaic, constând în jertfirea mielului pentru Iahve, însoțită de rugăciuni deasupra pâinii nedospite şi a paharului binecuvântării, dar este instituită după modelul Cinei celei de Taină, din Noul Testament, precedată de sărutarea şi îmbrățişarea păcii, după cum susține Apostolul în I Corinteni 10, 16-17: „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este, oare, împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este oare împărtăşirea cu trupul lui Hristos? Că o pâine, un trup suntem cei mulți; căci toți ne împărtăşim dintr-o pâine.”.
Primul teolog al Euharistiei este socotit Sfântul Ignatie al Antiohiei (+ cca. 110) care în epistolele sale o numeşte medicament al nemuririi, ospăț al unității. În Euharistie este prezentă Biserica universală, adică Iisus Hristos în chip real. Celebrarea euharistică oglindeşte cultul divin din ceruri, adică eshatologia. Primele informații despre modul în care se săvârşea cultul divin se află în Didahia sau Învățătura celor doisprezece Apostoli, datată la sfârşitul secolului I sau la începutul secolului al II-lea. Cel care face o prezentare detaliată a desfăşurării cultului divin euharistic este Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful (+ 165), în Apologia I.
În comentariu său foarte fin, profesorul Felmy identifică în aceste surse ale cultului divin creştin primar cuvintele de instituire a celebrării Euharistiei, ca rugăciune şi mulțumire pentru lucrarea mântuitoare a lui Hristos, diferențiind-o de ospățul pascal iudaic. Informații legate de istoria primară a Sfintei Euharistii apar şi în Didascalia Apostolorum, scrisă la începutul secolului al III-lea, ori în Evhologhiul lui Serapion din Thmuis, din secolul al IV-lea. Sunt făcute diferențieri între o masă de săturare (o agapă) şi liturghia euharistică, adecvată ecfonisului (fragment de rugă­ciune rostit de preot cu glas mai înalt) Sfintele sfinților şi având caracter de rugăciune anamnetică.
Alt teolog al Euharistiei, din epoca primară, a fost Sfântul Irineu al Lyonului (+ cca. 200). În Biserica primară nu respectarea elementelor formale era importantă în rugăciunea euharistică, ci mărturisirea de credință, la care se adăugau cuvintele de instituire şi epicleza, adică invocarea Duhului Sfânt, la sfințirea pâinii şi vinului. Rugăciunea euharistică reprezintă jertfă spirituală, iar darurile, pârga creației. În aşa-numita Traditio Apostolica (Didascalia Apostolorum) este descrisă în amănunțime rânduiala unei agape, a unei mese a iubirii şi sunt prezentate reguli pentru bunul mers al Bisericii.
După ce cultul divin creştin se desfăşurase în case particulare, la începutul secolului al III-lea apar construcții eclesiastice. Cea mai veche este cea descoperită la Dura Europos, pe malul drept al Eufratului, datând din anul 232, conținând un baptisteriu şi păstrând resturi de fresce cu subiecte biblice. Un canon arhitectural încă nu se formase. Exista însă o structurare ierarhică: episcop, prezbiteri, diaconi. În timpul serviciului divin, bărbații şi femeile stăteau în picioare, separați unii de alții. Un alt edificiu eclesial păstrat este biserica din Aquileia, datând de la începutul secolului al IV-lea. Cultului divin euharistic creştin primar i se adaugă cântări de psalmi, citirea Scripturii şi susținerea predicii. Creştinii folo­seau des semnul crucii, înainte şi la sfârşitul oricărei acțiuni întreprinse. Se obişnuia să-şi facă semnul crucii cu degetul pe frunte. Masa agapei se mută în biserică şi se preschimbă în Sfânta Masă, din altar.
Capitolul al doilea are ca temă Euharistia în secolul IV. Izvoarele privind cultul divin se îmbogățesc mult după cotitura constantiniană, în ciuda interzicerii, prin disciplina arcana, a dezvăluirii tainelor din Biserică. De altfel, participarea la comunitatea creştină era condiționată de botez: de aceea, catehumenii sunt concediați înaintea oficierii Sfintei Euharistii.
În secolul al IV-lea, se diferențiază câteva tipuri liturgice, marcate prin anumite trăsături: egiptean, persan, sirian, bizantin, occidental. Serapion din Thmuis a creat cea mai veche rânduială liturgică egipteană. Tipul persan sau siro-oriental este, azi, socotit cel mai conservator. Rânduiala liturgică siriană sau siro-occidentală-antiohiană este ținută şi la Ierusalim. Tendințele secolului al IV-lea sunt de întoarcere reflexivă la Sfânta Scriptură şi de interferare cu mediul elenistic. Influențele elenistice constau în intensificarea aspectului tainic, inițiatic, prin Euharistie, prin Botez, prin simboluri, prin crearea unei mistici.
În ceea ce priveşte Liturghia oficiată la Ierusalim, sursa o constituie Catehezele mistagogice atribuite Sfântului Chiril al Ierusalimului (+386). Cateheza a IV-a tratează Euharistia ca Taină sau Sacrament, iar Cateheza a V-a se ocupă de Euharistie ca sinaxă (adunare). Pentru prima dată se menționează prezența în Dumnezeiasca Liturghie a rugăciunii Tatăl nostru, precum şi a imnului Sanctus, marcând gândirea eshatologică a Sfântului Chiril. În secolul al IV-lea, Împărtăşania, care se făcea până atunci de toată comunitatea, în mod firesc şi permanent, se indivi­dualizează şi se răreşte, astfel încât Sfântul Ioan Hrisostomul, episcopul Constantinopolului, exclama într-o omilie: „În zadar se face jertfa zilnică, în zadar stăm zilnic la altar. Nimeni nu se împărtăşeste!”. Pe de altă parte, nomocanonul răsăritean impunea prescripții de puritate cultică înaintea împărtăşirii.
Altă sursă de studiu a cultului divin creştin siriac o constituie aşa-nu­mita Liturghie clementină, aflată în Cartea a VIII-a a Constituțiilor Apostolice (scriere apocrifă), în care este consemnată, alături de Liturghia euharistică, şi Liturghia Cuvântului. Raportată la Dumnezeiasca Liturghie, aşa cum este celebrată azi, în Biserica Ortodoxă, există asemănări, dar şi deosebiri.
Despre Liturghia din Antiohia în secolul al IV-lea, cele mai îndreptățite informații provin de la Sfântul Ioan Hrisostomul (354-407). Credincioşii îşi spălau mâinile înaintea începerii serviciului divin, la intrare sărutau stâlpii uşii, femeile erau separate de bărbați, celebranții purtau veşminte albe.
Un scurt capitol se ocupă de Anaforalele întrebuințate astăzi în Biserica Ortodoxă. Anaforaua este Marea Rugăciune a Sfintei Jertfe, în cursul căreia are loc sfințirea Darurilor, prefacerea lor în Sfântul Trup şi Sânge. Ea reprezintă centrul Liturghiei.
În secolul al IV-lea, Bizanțul devenise, politic şi bisericesc, egal cu Roma şi deținea întâietatea în Răsărit. Liturghia Constantinopolului era de referință, fiind folosită în Antiohia şi chiar în Egipt. Liturghia bizantină, a Sfinților Ioan Hrisostom şi Vasile cel Mare, înlocuieşte Liturghia Sfântului Iacob, practicată până atunci. Cele două liturghii sunt identic structurate, deosebirile fiind minime. Liturghia folosită în mod normal este cea a Sfân­tului Ioan Hrisostom, pe când cea a Sfântului Vasile e celebrată doar de zece ori pe an. La început, până în secolul al IX-lea, cel mai frecvent folosită era Liturghia Sfântului Vasile. Pentru a nu lăsa niciun fel de loc interpretărilor ariene ale vremii, Sfântul Vasile cel Mare a fost foarte riguros în anaforaua sa, folosindu-se de autoritatea unor pasaje din Sfântul Atanasie, din Sfânta Scriptură, din epistolele Apostolului Pavel. Anaforaua Sfântului Ioan Hrisostom este completă, sintetică, respectând tradiția.
Foarte important pentru tema cărții este capitolul IV, Dumnezeiasca Liturghie în Bizanț până în secolul VIII. Începând cu secolul al IV-lea, Bizanțul da tonul într-o mare parte a Bisericii creştine. Altarul, ca loc al ofi­cierii, este tot mai ferm delimitat: printr-un grilaj, printr-o perdea (dvera), fixată de stâlpii unui baldachin şi care era trasă în anumite momente ale slujbei. Se accentuează tendința rostirii în taină a rugăciunii euharistice. Rugăciunile fiind rostite în taină, Euharistia devine mysterium tremendum. Prin anamneză se actualizează epifanic Cina de Taină a lui Iisus, care devine masă de mântuire. Oficierea, metabolizarea închipuie atât pe pruncul Hristos în iesle, cât şi moartea Domnului. Teodor al Mopsuestiei (+428) este primul care atribuie diferite semnificații, în succesiunea temporală a vieții lui Iisus, diferitelor momente ale Liturghiei. Cultul divin este teofanic. Înaintea lui, Dionisie Areopagitul vedea în împărțirea Euharistiei extinderea Unului în mutiplicitate, în sensul comuniunii sinergice. La interferența dintre Dumnezeu şi oameni, se află treptele cetelor îngereşti, reprezentând unitatea şi continuitatea dintre Biserica cerească şi cea pământească. Îngerii mijlocesc între spiritualitatea lui Dumnezeu şi creația materială. Ilustrarea aceste uniri a cerului cu pământul o reprezintă Sfânta Sofia, în care, prin arhitectura ei uimitoare, bolta apare ca un întuneric supraluminos.
Vohodul Mare, adică aducerea cinstitelor Daruri de la proscomidiar, prin mijlocul naosului, prin uşile împărăteşti, la Sfânta Masă, închipuie relația dintre cultul divin al Bisericii şi cultul divin ceresc. Autorul combate ideea unei procesiuni de offertorium care s-ar fi desfăşurat între Liturghia catehumenilor şi Liturghia credincioşilor. Proscomidia, care le precedă, se interpretează ca Naştere a lui Hristos, în peşteră, în iesle, ori ca junghiere a Mielului, prin scoaterea cu copia (cuțit, închipuind lancea soldatului roman) a Sfântului Agneț. Intrarea cea Mare (Vohodul Mare) simbolizează drumul lui Hristos spre patima Sa şi, apoi, Sfânta Împărtăşire. Întregul cult este teofanie. Răsfrângerea ierarhiei cereşti în cea pământească (Dionisie Areopagitul) se regăseşte în Imnul Heruvic, introdus în Dumnezeiasca Liturghie în 573, al nouălea an al împăratului Iustin II.
De-a lungul timpului, disputele dogmatice din Biserica veche s-au lim­pezit, spre preamărire şi învățătură, în textul liturgic: după Sinodul III de la Efes (431), ca urmare a disputei cu nestorianismul, a fost introdusă pomenirea Maicii Domnului, Theotokos; în urma disputei cu monofizi­tismul şi a Sinodului de la Chalcedon (451), se stabilizează locul şi forma Trisaghionului; introducerea, de împăratul Iustinian I, şi ca urmare a hotărârilor Sinodului V de la Constantinopol (553), a imnului Unule-Născut (Monogenes). Ca dovadă a unității dogmatice dintre învățătură, rugă­ciune şi trăire, Liturghia ortodoxă introduce în cult, la începutul secolului al VI-lea, Simbolul de credință niceo-constantinopolitan. În Apus, Simbolul de credință este atestat în missă în Spania, în urma Sinodului III de la Toledo (589), având adăugat, sub influența învățăturilor lui Augustin, „Filioque” (şi de la Fiul). Din Spania, Simbolul de credință, cu „Filioque”, a pătruns, în 796, în imperiul carolingian, fiind confirmat la Sinodul de la Aachen (798). La Roma, este acceptat abia în 1014, fiind cântat la missa încoronării împăratului Heinrich II. Din secolul al VI-lea, este atestat ritul turnării de apă caldă în potirul sfințit, închipuind căldura Duhului de viață făcător. Fiecărei cântări liturgice îi corespunde o rugăciune paralelă rostită în taină, cum este cea din timpul Heruvicului, Nimeni nu este vrednic, în care se pune în evidență rolul liturghisitor al preotului.
În explicarea Liturghiei, Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662), căruia, pentru că învăța diofizitismul, două voințe în Hristos, i s-a smuls limba şi i s-a tăiat mâna dreaptă, socoteşte că Sfânta Biserică este chipul şi icoana întregului univers, văzut şi nevăzut, că întregul ei e conținut în fiecare parte, că între clerici şi laici există o permanentă conlucrare, că altarul şi naosul sunt legate prin iconostas, potrivit perihorezei naturii divine şi umane a lui Hristos. Sfântul Maxim dă dimensiune eshatologică Sfintei Liturghii, închiderea uşilor, după concedierea catehumenilor, însemnând „că tot ceea ce e material trece şi intră în lumea spirituală” (p. 174). Prin Sfânta Liturghie are loc intrarea în Împărăție.
Liturghia se termina cu Rugăciunea din spatele amvonului, care era o binecuvântare. Cu vremea, au apărut şi alte adaosuri. Astfel, începutului Sfintei Liturghii i s-a sporit aspectul ceremonial printr-o enarxa, Intrarea Mică, premergătoare, şi prin tipica, alcătuită din Psalmii 102, 145 şi Fericirile.
Se consideră că în secolul al XIV-lea Liturghia a căpătat forma definitivă. Raportul care se făcea în cazul disputei icoanelor între tip şi prototip este valabil şi în cazul liturghiei şi este dezvoltat de Sfântul Gherman, patriarh al Constantinopolului (634-733), bazându-se în principal pe aspectul simbolic al obiectelor şi momentelor cultice. Profesorul Karl Christian Felmy consideră Sfânta Liturghie ca pe icoana jertfei de pe cruce, făcând legătura cuvenită între prototip şi tip.
După secolul al XIV-lea, în textul Liturghiei au fost introduse tropare rememorative ale unor acte din istoria mântuirii. Sfântul Chiril al Ierusali­mului este cel care afirmă caracterul înfricoşător al sfintei Euharistii, când omul participă împreună cu îngerii, la întâlnirea cu Dumnezeu. De aceea, citirea rugăciunii euharistice se face în taină. Teama de a nu fi vărsat potirul a dus la împărtăşirea în gură, iar în Răsărit la oferirea şi primirea cuminecăturii cu lingurița (atestată mai întâi de Sfântul Sofronie al Ierusalimului, +638). De fapt, Sfânta Euharistie a fost prefigurată în cărbunele aprins pe care un serafim îl dă profetului Isaia cu un cleşte, pentru a-i curăța ființa: „Iată, s-a atins de buzele tale şi va şterge toate păcatele tale, şi fărădelegile tale le va curăți” (Isaia, 6).
Perioada de înflorire a predicii în Răsărit a fost în secolele IV-V, iar strălucirea ei a fost dată de Sfântul Ioan Hrisostomul. Dacă la început predica se ținea după citirea Evangheliei, azi are loc la sfârşitul slujbei. Deşi Liturghia nu cunoaşte schimbări mari în funcție de sărbătorile anului bisericesc, acestea apar în câteva cazuri, fără a-i modifica structura globală.
În secolul al XIV-lea, patriarhul Constantinopolului, Filotei Kokkinos, scrie o diataxă în care reglementează cu mare exactitate tot ceea ce ține de serviciul divin, „cum anume să înceapă, cum să se tămâieze, cum să se facă intrările, rânduiala îmbrăcării preoților şi rugăciunile rostite cu acest prilej, numărul prescurilor la proscomidie, actul frângerii pâinii” (p.213).
Cartea profesorului Karl Christian Felmy, documentată cu acribie, scrisă cu rigoare ştiințifică, reconstituie toate momentele istorice ale evoluției şi cristalizării Dumnezeieştii Liturghii, insuflate de Duh, de la instituirea ei, la Cina de Taină, şi până în zilele noastre. Sunt urmărite în paralel, structural, şi evenimente din istoria bisericii care, desigur, au marcat-o, aşa încât istoria Sfintei Liturghii reflectă istoria paradigmatică a mântuirii, dar şi istoria disputelor dogmatice ale Bisericii.