Atitudini
Ion Zubaşcu
ARGUMENTE CINICE PENTRU NOI SPERANTE
Articol publicat în ediția Viața Românească 8-9 / 2009
În paralel cu acțiunile culturale de anvergură de la Craiova, care au marcat 90 de ani de la naşterea scriitorului I. D. Sîrbu (despre care scrie poetul Nicolae Coande la miscellanea), artistul multimedia Ion Barbu a inițiat la Petrila, localitatea natală a prozatorului, o serie de manifestări mai puțin convenționale, dedicate aceluiaşi eveniment, cum ar fi happeningul “25 de apariții ale Sîrbului pe soclul ex-soldatului sovietic”, “Prima defilare din Petrila de după ultima a trupelor sovietice eliberatoare” ( între Casa memorială I. D. Sîrbu şi Primăria oraşului), sau lansarea “Premiilor anuale I. D. Sîrbu/ 15 versus România”. Redau mai jos câteva propuneri personale pentru aceste insolite premii:
DIPLOMA PENTRU CEVA, NU CINEVA.
Cred că această diplomă ar fi foarte potrivită pentru fosta Securitate comunistă, care nu se confundă, ca instituție sau fenomen, cu nici una dintre creațiile sale, fiind ceva ce scapă oricărei definiții raționale. Emil Constantinescu a declarat că şi-a dat demisia din funcția de preşedinte al României, învins fiind de fostele structuri securiste. Care structuri, de vreme ce SRI a susținut că s-a restructurat si că nu mai are în activele sale foşti securişti? Nu avea preşedintele României puterea şi toate pârghiile ei în mână să scuture acele structuri de elementele care îi erau ostile? Dacă un preşedinte de stat, în care un întreg popor şi-a pus speranțele de schimbare, a fost învins de ceva ce toată lumea ştie că există, dar nimeni nu poate să spună ce e, sau să facă ceva împotriva acelei forțe malefice misterioase, ce să mai zică bietul om de sub vremuri, cu mâinile goale şi doar cu credința în puterea lui Dumnezeu din ceruri?
În orice țară sănătoasă şi întreagă la minte, serviciile secrete au ca scop apărarea valorilor acelui popor. În România, de 60 de ani încoace, inclusiv în ultimii 20 de ani de după 1989, serviciile secrete tind să înlocuiască valorile reale cu propriile lor făcături de laborator, care creează un sistem paralel de prefabricate, cu tendința să-l înlocuiască pe cel firesc, rezultat din selecția naturală a talentelor şi inteligențelor. Desigur, şi în serviciile noastre secrete sunt multe inteligențe cu înzestrări bogate, aşa cum vedem cu ochii, de când organele interne lucrează la vedere, cu intestinele pe ecranele tv, dar intrând într-un sistem bazat pe subordonare şi control absolut, nu pe libertate – climat firesc de afirmare a oricărui talent nativ – aceste capacități reale se malignizează cu timpul, devin conştiințe pervertite, asemenea tumorilor care lucrează pe cont propriu, făcând mult rău întregului organism social, pe măsura potențialului lor vocațional de pornire.
Pe de altă parte, dacă acest ceva ostil, de care nu poate scăpa o țară întreagă, timp de 20 de ani, a pus din nou stăpânire pe toate pârghiile de conducere ale României, politice, economice, media, inclusiv culturale, înseamnă că are o inteligență, putere de adaptare şi vitalitate de la care ar avea ce învăța conştiințele nepervertite ale acestui popor, astfel încât un viitor preşedinte de țară să nu mai fie învins de ceva, a cărui subordonare ar fi trebuit să fie prima lui victorie.
TITLUL DE SENILISSIM
Evident, sistemul nostru sanitar merită cu prisosință acest titlu. Am patruzeci de ani trecuți pe cartea de muncă, timp în care nu am beneficiat de nici o spitalizare, dar în toată această perioadă mi s-au retras oficial din salar sume considerabile, în fiecare lună. Când lucram în presă şi aveam venituri consistente, această taxă de CAS, care mi se reținea lunar, ajungea uneori la suma de 5 milioane lei vechi. Îmi imaginez că din 1969, de când lucrez cu carte de muncă, mi s-au reținut sume uriaşe. Unde sunt aceşti bani, acum, când trebuind să mă internez în sfârşit şi eu pentru nişte analize, mi s-a spus să vin de acasă cu tacâmuri şi ceaşcă de ceai şi am fost nevoit să plătesc toate medicamentele pe timpul spitalizării. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă ar trebui să fac o operație, în actualul sistem sanitar românesc. Cred că mi s-ar duce pe râpă toate economiile casei. Şi, totuşi, de ce nu pot beneficia acum de banii cu care am cotizat timp de 40 de ani, unde sunt banii mei avansați pentru acest moment din viață, când apelez pentru prima dată la sistemul sanitar românesc? Singurul răspuns posibil e că Sănătatea, căreia i-am plătit cotizațiile lună de lună, a uitat de mine şi se comportă acum ca o persoană senilă, atinsă de Altzheimer, care şi-a pierdut memoria. Dacă nu cumva e chiar mai grav de atât.
DIPLOMA DE BĂUTOR CU TAXĂ INVERSĂ
Această diplomă este foarte potrivită pentru viitorul nostru luminos, care umblă pe toate cărările şi nu se decide pe care să ajungă în cele din urmă acasă, acolo unde îl aşteaptă toți cei dragi ai lui. A luat salarul şi în drum spre căsuța modestă a poporului român, de la marginea marilor imperii, viitorul nostru mult aşteptat s-a oprit să bea o cinzeacă la coada calului, cu mai marii lumii, să joace o ruletă la cazinoul de peste drum, unde şi-a pierdut mai toți banii, din care i-a promis Românicei sale dragi că-i cumpără o rochie nouă, că repară acoperişul spart al principalelor instituții, să nu plouă în casă, că le ia copilaşilor nişte tenişi să nu umble desculți, sărind gardurile prin vecini, la furat după de-ale gurii, şi câte şi mai câte. Acum e spre dimineață, barosanii dau semne c-ar pleca şi ei acasă, şi viitorul nostru luminos îi dă un telefon nevestei să vândă ceva dracului din casă, ceva pungi de țiței din pivnițele Mării Negre, să vină să-i plătească restul de consumație, că nu i-au ajuns banii din salar. Până va sosi nevasta, va adormi cu capul pe o masă, sau într-un şanț în care o să-l zvârle bodygarzii localului, dar cel mai rău ar fi să se trezească într-un timp şi aşa, mahmur, după o noapte de pomină, când a făcut-o din nou lată, ca în fiecare seară, s-o ia clătinându-se spre casă, dar pornind exact în direcția opusă, cum i s-a mai întâmplat de atâtea ori până acum în istorie.
OPERA OMNIA: NICI PREA-PREA, NICI FOARTE-FOARTE
Nimeni nu merită mai mult acest premiu decât scriitorul român, dar şi majoritatea creatorilor români de valoare. Sunt poeți şi prozatori despre care au scris mai toți marii critici ai României, Manolescu, Simion, Grigurcu, Ion Pop, Cistelecan, Cristea-Enache, Paul Cernat ş.a., au intrat în toate istoriile, antologiile, dicționarele, sintezele, manualele de literatură din ultimii ani, au luat toate premiile naționale, județene, municipale, comunale, săteşti, la ultimele festivaluri de pe văi şi izlazuri etc . Şi, totuşi, aceşti scriitori sunt oamenii cei mai singuri, nemulțumiți şi nefericiți, care pot fi imaginați într-o epocă dată. Nu sunt decât două explicații posibile: 1. Sau natura lor îi predispune la această stare şi orice recompense publice le-ar fi acordate, nefericirea le-ar spori proporțional, sau: 2. Climatul general din țară, degradarea la care a ajuns mentalul colectiv în ceea ce priveşte cultura de performanță nu mai tolerează satutul onorabil de scriitor român, într-un context manelizat până la leucemie, în care ziarele de mare tiraj şi emisiunile tv de mare audiență sunt interesate doar de versurile “Luceafărului huilei” adresate Cătălinei sale, sau de cele ale fostului poet din tinerețe Adrian Năstase, ajuns prim-ministru, ale fostului poet Vasile, ajuns şi el premier, ale fostului poet Valeriu Stoica, ajuns ministru al Justiției, ale fostului folkist Orban, ajuns primar al Capitalei, ale fostului poet Adrian Păunescu, ajuns ce n-ar fi trebuit să ajungă niciodată, ale foştilor poeți Mircea Dinescu sau Emil Hurezeanu, ajunşi şi ei ce-au ajuns etc., etc.
TITLUL DE RÂPĂDUCĂTORUL ANULUI
Aş zice, mai degrabă, RÂPĂDUCĂTORUL ANILOR şi aş acorda titlul acesta Măriei Sale, Țăranului Român, care a ajuns din talpa țării, în anii de după colectivizarea socialistă a agriculturii, o pleavă în vânt, cu rădăcinile smulse din cer, cu rădăcinile din pământ retezate, ceva în bătaia navetelor, pe diverse şantiere ale patriei comuniste, iar după 89, un navetist de lux prin țările Europei şi peste Ocean. Miracolul care ar fi trebuit să se întâmple după 89, de a-şi regăsi pământul şi rădăcinile, nu s-a mai produs, fireşte, după atâția ani. Ce-a mai rămas în strecurătoarea satelor, după ce grosul bun de muncă s-a scurs în Occident, e o tărâță captivă a emisiunilor vulgare de divertisment tv, mai ales a celor de la Zero TV. Faptul că acest rest din ceea ce-a fost clasa țărănească nu mai produce folclor şi cultură etnografică, nici mitologie, ci se lasă colonizat de manele şi de toate mizeriile tranziției, ca văile râurilor de munte sufocate de pungi şi recipiente de plastic, e un semnal clar al tragediei care se întâmplă, sub ochii noştri cei de toate zilele şi toate nopțile, amin
DIPLOMA DE DEŞTEPT, DAR PROST CA ORICE DEŞTEPT
Se acordă cu coroniță presei române. Considerată în anii de început ai tranziției prima instituție cu adevărat capitalistă a României postcomuniste, a trebuit să se schimbe cu rapiditate, din mers, pentru a supraviețui concurenței acerbe. Ceea ce s-a numit imediat după 1989 “presa liberă”, cu adecvata “Piață a Presei Libere” din Capitală, a ajuns în 20 de ani de nerecunoscut. Încăpând exact pe mâna cui n-ar fi trebuit să încapă nici în ruptul capului, mai precis, a foştilor care n-ar mai fi trebuit să fie, presa a ajuns – sub aparenta pojghiță de libertate a expresiei – ce-a fost şi pe vremea comunismului şi ceva mai mult decât atât: foşti securişti convertiți de formă la valorile democrației, ca la o nouă oportunitate, s-au folosit de conştiințele curate şi luptătoare doar pentru a-şi credibiliza canalul de comunicare, ca în campaniile electorale şi, acum, pe față, să-şi aducă oamenii proprii, interesele proprii, întotdeuna aceleaşi, indiferent ce regimuri politice s-ar perinda la guvernare: s-a creat în România, între timp, o clasă a învârtiților, care – indiferent ce partid sau sistem politic va veni la putere – ei vor cădea întotdeauna în picioare. Pe mâna acestora a ajuns aproape toată presa românească, scrisă şi tv, încât ar fi timpul să se nască o presă reală de opoziție, în care să se scrie nu ce se întâmplă în societatea noastră, că de asta ne-am plictisit deja, ci lucrurile strigătoare la cer care au loc zilnic chiar în redacțiile marilor ziare, televiziuni sau radiouri. Cum să scrie adevărul despre lumea din jur oameni care sunt călcați în picioare în propriile redacții, de patroni la fel de sălbatici şi scăpați de sub orice control al legii, ca şi restul marilor rechini ai actualei societăți româneşti?
TITLUL DE DOCTOR ÎN CLAUSTROLOGIE
Acest titlu nu l-aş putea acorda decât guvernatorului Băncii Naționale, care a rămas în funcție în toată perioada tranziției, singurul VIP statornic şi probabil de neclintit, într-o perioadă convulsivă, în care s-au schimbat preşedinți de țară, a fost înlocuit până şi eternul şi fascinantul Ion Iliescu, premieri, guverne, miniştri ş.a. La un moment dat, era concurat în statornicie doar de Patriarhul Teoctist, care s-a resemnat să piardă însă competiția în favoarea Patriarhului Băncii Naționale. Care e secretul acestei longevități, care sunt jocurile şi mecanismle care l-au atras din când în când în vârtejul politic, cu funcții ademenitoare, ca să-l reîntoarcă la dragostea dintâi, cea a Leului Românesc din saivanele deşertice ale fostei Dacii, numai Dumnezeu ştie. Acest personaj e unul din misterele tranziției noastre. Desigur, doar unul dintre marile mistere. Dacă amintim că i-a ridicat vărului său, poetul George Țărnea, impunătoarea statuie de bronz din centrul oraşului Râmnicu Vâlcea, nu vom face decât să-i sporim legenda şi să mai adăugăm cîteva versuri baladei folclorice care va circula în anii ce vin, cântându-se la îmbelşugatele mese ale bancherilor de pretutindeni, din larga lume globalizată de mâine.
DISTINCȚIA OBRAZULUI CĂLIT
La această secțiune e cea mai mare înghesuială şi festivitatea de premiere ar trebui să întreacă în anvergură pe cele ale OSCAR-urilor americane, sau ale premiilor muzicii latine. Chiar şi criteriile de departajare ale noianului de concurenți sunt extrem de greu de nuanțat: cum să-i dai prioritate lui Petre Roman înaintea lui Adrian Năstase, sau lui Ristea Priboi înaintea lui Pleşiță? Însă faptele şi isprăvile ultimilor doi întrec de departe enormitățile de nesimțire ale celorlalți competitori: îți trebuie un obraz mai gros decât un dos de elefant să-l dai în judecată pentru calomnie pe un muncitor pe care l-ai torturat cu mâna ta, în timpul revoltelor anticomunise din Braşov, 1987, sau să-l ameninți pe Paul Goma, în deplină libertate, în văzul şi auzul unei țări întregi, că îl vei scutura de barbă, după ce zeci de ani n-ai reuşit să-i anihilezi rezistența, cu toată securimea ta şi colaborarea celebrului Carlos Şacalul! Şi să nu pățeşti nimic după emisiunea tv respectivă, decât să-ți iei mai departe pensia de peste 100 de milioane de lei lunar, ca recompensă pentru meritul patriotic că ai făcut tot posibilul să-i suprimi pe cei ce luptau cu mîinile goale, pentru o respirație liberă şi curată de conştiință! Dar asemenea monstruozități sunt posibile doar într-o țară în care nu s-a schimbat nimic ca lumea, în ultimii 20 de ani, ci doar s-au vopsit gardurile, cu tot cu leoparzii din spatele lor.
ORDINUL DEMAGOG DE VITRINĂ&LATRINĂ
La ordinul ăsta, Corneliu Vadim Tudor n-are concurență decât în personagiile sinistre care apar la unele emisuni ale postului Zero TV: poetul cu spume la gură e mereu la ordinul vulgarității, scabroşeniei, ordinăriei, grotescului, sordidului infernal, având permanent ca țintă să maculeze orice persoană sau idee curată, astfel încât terfelirea în noroi a tuturor valorilor reale să-i dea simulantului demagog sentimentul că e singurul inocent cu costum alb şi floare roşie la butonieră din întreaga lume. Făcându-şi o profesie performantă din demolarea şi împroşcarea cu dejecții latriniere a tuturor celor curați, lătrăul de serviciu al ordinăriilor de cea mai joasă specie a îmbolnăvit 20 de ani din istoria recentă a României, tocmai când țara asta avea nevoie ca de aer de o igienizare generală. Dar vina nu este doar a lătrăului turbat. În mod normal, un focar de infecție publică ar trebui ocolit şi asanat ca orice morman de gunoaie urât mirositoare. Unele posturi tv, însă, în loc să-l izoleze pe mitomanul cu spume la gură, ca pe un pacient irecuperabil, de care ar trebui să-ți fie cel mult o creştinească milă, i-au cultivat cu consecvență mucilagiile, expunându-l indecent în vitrinele audienței lor deşănțate, împărțind astfel responsabilitatea insanităților răspândite în spațiul public de acest depozit de gunoi fermentat al tranziției româneşti.
DIPLOMA DE MARXIST HORMONIC
Iliescu, la toate probele şi categoriile! Şi bezmeticul fără nume dintr-un sat oltenesc, care l-a pictat pe Ceauşescu, din proprie inițiativă şi devotament până la moarte, pe peretele propriei case.
TITLUL DE DEBIL ESTETIC
Toți cei care şi-au sacrificat talentul real, cu bătaie istorică lungă, dăruit la naştere de Dumnezeu, pentru o notorietate publică trecătoare, fără nici o miză istorică, şi pe care lumea-i va uita imediat ce le va trece vremea şi emisiunea, pentru că fiecare generație are rechii şi lacomii ei proprii de aplauze şi succes imediat, de trei parale. Le-aş acorda cu prioritate titlul lui Adrian Păunescu, George Pruteanu (Dumnezeu să-l ierte!), Ion Cristoiu, Emil Hurezeanu şi multor altora, care au început ca scriitori remarcabili, dar a căror valoare literară s-a subțiat în timp, pe măsură ce s-a umflat gogoaşa succesului şi a gloriei de sezon politic, publicistic, fotbalistic sau turistic.
CERTIFICATUL DE BOALĂ NUMITĂ CEZARIE
L-a obținut deja public un ins care se crede trimisul lui Dumnezeu pe pământ, iar când i s-au pus pentru o scurtă secvență regizorală cătuşele la mâini, s-a comparat şi cu Fiul lui Dumnezeu, răstignit în locul lui Barabas. Şi-a instalat în palatul propriu un tron de aur, pe care se lasă fotografiat în cele mai auguste poziții, zvârlind cu teancuri de euro şi milioane de lei, în dreapta şi în stânga, doar sub ochiul respectuos cu banii al camerelor de luat vederi, sfidează de ani de zile legile, judecătorii, miniştri, Parlamentul, Guvernul, Preşedința, Gogoşeria, Patiseria, Cofetăria, vinde şi cumpără, orice şi pe oricine, şi nimeni nu-l întreabă nimic, făcând ce vrea într-o țară în care fărădelegea banului dictează regulile jocului şi ale puterii personale, aflate cu mult deasupra puterilor publice.
FOAIA DE DIABET POLITIC
Pur şi simplu, România.
TITLUL DE TURNĂTORISSIM
Nimeni nu-l va întrece vreodată pe bătrânul neruşinat Constantin Bălăceanu-Stolnici, în vinderea sufletului pe arginții delațiunii, pentru posturi mărunte la Institutul de Gerontologie, şi în nesimțirea de a nu recunoaşte şi a nu se retrage din posturi onorifice la Academie, Patriarhie, Presă etc, când toate dovezile împotriva sa erau scoase la lumină, pe masă, în văzul unei țări uimite de atâta lipsă de caracter, la vârsta înaintată a deplinei sale decrepitudini morale. Greu de presupus că într-o sută de ani se pot naşte într-o țară mai multe exemplare similare, dintr-o astfel de specie subumană, care ar trebui să dispară din istorie odată cu amintirea umbrei imense pe care a aruncat-o asupra fostei sale case boiereşti.
PROPUNERE FINALĂ: „STEAUA ROMÂNIEI” PENTRU FUNDAMENTALISM ÎN SPERANȚĂ
Se acordă celor puțini, al căror destin pare că seamănă mai mult cu testele prin care sunt selectați cosmonauții: totul e făcut în acele experimente în aşa fel încât la toate colțurile, la încheieturile celor mai grele experiențe la care sunt supuşi, candidaților voluntari la cosmos li se spune cu toată cruzimea: renunță, ai familie, ai mamă şi tată, ai copii, du-te acasă, nu eşti bun de nimic, pleacă. Totul e făcut pe acolo în aşa fel încât să cedezi. Cine rezistă, totuşi, până la pleznirea venelor în centrifuga gravitațională, la turtirea craniului în simulatoarele de zbor cosmic, la ieşirea ochilor din orbite, la trezirea în toate mințile după aceste coşmare şi suferințe supraumane, abia acela e bun de urcat în navă şi de trimis în absoluta singurătate a spațiului stelar, în numele umanității.
Un creator de valoare de azi e întru totul asemenea acestor voluntari oferiți gloriosului sacrificiu cosmic.
Constat cu bucurie că încă n-am cedat. Merg înainte pe drumul acesta, dragă mamă, soție iubită, fiii mei dragi, iubite Ion D. Sîrbu, din Petrila. Nu mă las, nu cedez, nu renunț. Sunt peste tot în materia lumii acasă şi trimit de aici, de oriunde, mesajele mele mentale şi scrise, de existență şi conştiință.
Cu invincibilă speranță, Ion Zubaşcu
DIPLOMA PENTRU CEVA, NU CINEVA.
Cred că această diplomă ar fi foarte potrivită pentru fosta Securitate comunistă, care nu se confundă, ca instituție sau fenomen, cu nici una dintre creațiile sale, fiind ceva ce scapă oricărei definiții raționale. Emil Constantinescu a declarat că şi-a dat demisia din funcția de preşedinte al României, învins fiind de fostele structuri securiste. Care structuri, de vreme ce SRI a susținut că s-a restructurat si că nu mai are în activele sale foşti securişti? Nu avea preşedintele României puterea şi toate pârghiile ei în mână să scuture acele structuri de elementele care îi erau ostile? Dacă un preşedinte de stat, în care un întreg popor şi-a pus speranțele de schimbare, a fost învins de ceva ce toată lumea ştie că există, dar nimeni nu poate să spună ce e, sau să facă ceva împotriva acelei forțe malefice misterioase, ce să mai zică bietul om de sub vremuri, cu mâinile goale şi doar cu credința în puterea lui Dumnezeu din ceruri?
În orice țară sănătoasă şi întreagă la minte, serviciile secrete au ca scop apărarea valorilor acelui popor. În România, de 60 de ani încoace, inclusiv în ultimii 20 de ani de după 1989, serviciile secrete tind să înlocuiască valorile reale cu propriile lor făcături de laborator, care creează un sistem paralel de prefabricate, cu tendința să-l înlocuiască pe cel firesc, rezultat din selecția naturală a talentelor şi inteligențelor. Desigur, şi în serviciile noastre secrete sunt multe inteligențe cu înzestrări bogate, aşa cum vedem cu ochii, de când organele interne lucrează la vedere, cu intestinele pe ecranele tv, dar intrând într-un sistem bazat pe subordonare şi control absolut, nu pe libertate – climat firesc de afirmare a oricărui talent nativ – aceste capacități reale se malignizează cu timpul, devin conştiințe pervertite, asemenea tumorilor care lucrează pe cont propriu, făcând mult rău întregului organism social, pe măsura potențialului lor vocațional de pornire.
Pe de altă parte, dacă acest ceva ostil, de care nu poate scăpa o țară întreagă, timp de 20 de ani, a pus din nou stăpânire pe toate pârghiile de conducere ale României, politice, economice, media, inclusiv culturale, înseamnă că are o inteligență, putere de adaptare şi vitalitate de la care ar avea ce învăța conştiințele nepervertite ale acestui popor, astfel încât un viitor preşedinte de țară să nu mai fie învins de ceva, a cărui subordonare ar fi trebuit să fie prima lui victorie.
TITLUL DE SENILISSIM
Evident, sistemul nostru sanitar merită cu prisosință acest titlu. Am patruzeci de ani trecuți pe cartea de muncă, timp în care nu am beneficiat de nici o spitalizare, dar în toată această perioadă mi s-au retras oficial din salar sume considerabile, în fiecare lună. Când lucram în presă şi aveam venituri consistente, această taxă de CAS, care mi se reținea lunar, ajungea uneori la suma de 5 milioane lei vechi. Îmi imaginez că din 1969, de când lucrez cu carte de muncă, mi s-au reținut sume uriaşe. Unde sunt aceşti bani, acum, când trebuind să mă internez în sfârşit şi eu pentru nişte analize, mi s-a spus să vin de acasă cu tacâmuri şi ceaşcă de ceai şi am fost nevoit să plătesc toate medicamentele pe timpul spitalizării. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă ar trebui să fac o operație, în actualul sistem sanitar românesc. Cred că mi s-ar duce pe râpă toate economiile casei. Şi, totuşi, de ce nu pot beneficia acum de banii cu care am cotizat timp de 40 de ani, unde sunt banii mei avansați pentru acest moment din viață, când apelez pentru prima dată la sistemul sanitar românesc? Singurul răspuns posibil e că Sănătatea, căreia i-am plătit cotizațiile lună de lună, a uitat de mine şi se comportă acum ca o persoană senilă, atinsă de Altzheimer, care şi-a pierdut memoria. Dacă nu cumva e chiar mai grav de atât.
DIPLOMA DE BĂUTOR CU TAXĂ INVERSĂ
Această diplomă este foarte potrivită pentru viitorul nostru luminos, care umblă pe toate cărările şi nu se decide pe care să ajungă în cele din urmă acasă, acolo unde îl aşteaptă toți cei dragi ai lui. A luat salarul şi în drum spre căsuța modestă a poporului român, de la marginea marilor imperii, viitorul nostru mult aşteptat s-a oprit să bea o cinzeacă la coada calului, cu mai marii lumii, să joace o ruletă la cazinoul de peste drum, unde şi-a pierdut mai toți banii, din care i-a promis Românicei sale dragi că-i cumpără o rochie nouă, că repară acoperişul spart al principalelor instituții, să nu plouă în casă, că le ia copilaşilor nişte tenişi să nu umble desculți, sărind gardurile prin vecini, la furat după de-ale gurii, şi câte şi mai câte. Acum e spre dimineață, barosanii dau semne c-ar pleca şi ei acasă, şi viitorul nostru luminos îi dă un telefon nevestei să vândă ceva dracului din casă, ceva pungi de țiței din pivnițele Mării Negre, să vină să-i plătească restul de consumație, că nu i-au ajuns banii din salar. Până va sosi nevasta, va adormi cu capul pe o masă, sau într-un şanț în care o să-l zvârle bodygarzii localului, dar cel mai rău ar fi să se trezească într-un timp şi aşa, mahmur, după o noapte de pomină, când a făcut-o din nou lată, ca în fiecare seară, s-o ia clătinându-se spre casă, dar pornind exact în direcția opusă, cum i s-a mai întâmplat de atâtea ori până acum în istorie.
OPERA OMNIA: NICI PREA-PREA, NICI FOARTE-FOARTE
Nimeni nu merită mai mult acest premiu decât scriitorul român, dar şi majoritatea creatorilor români de valoare. Sunt poeți şi prozatori despre care au scris mai toți marii critici ai României, Manolescu, Simion, Grigurcu, Ion Pop, Cistelecan, Cristea-Enache, Paul Cernat ş.a., au intrat în toate istoriile, antologiile, dicționarele, sintezele, manualele de literatură din ultimii ani, au luat toate premiile naționale, județene, municipale, comunale, săteşti, la ultimele festivaluri de pe văi şi izlazuri etc . Şi, totuşi, aceşti scriitori sunt oamenii cei mai singuri, nemulțumiți şi nefericiți, care pot fi imaginați într-o epocă dată. Nu sunt decât două explicații posibile: 1. Sau natura lor îi predispune la această stare şi orice recompense publice le-ar fi acordate, nefericirea le-ar spori proporțional, sau: 2. Climatul general din țară, degradarea la care a ajuns mentalul colectiv în ceea ce priveşte cultura de performanță nu mai tolerează satutul onorabil de scriitor român, într-un context manelizat până la leucemie, în care ziarele de mare tiraj şi emisiunile tv de mare audiență sunt interesate doar de versurile “Luceafărului huilei” adresate Cătălinei sale, sau de cele ale fostului poet din tinerețe Adrian Năstase, ajuns prim-ministru, ale fostului poet Vasile, ajuns şi el premier, ale fostului poet Valeriu Stoica, ajuns ministru al Justiției, ale fostului folkist Orban, ajuns primar al Capitalei, ale fostului poet Adrian Păunescu, ajuns ce n-ar fi trebuit să ajungă niciodată, ale foştilor poeți Mircea Dinescu sau Emil Hurezeanu, ajunşi şi ei ce-au ajuns etc., etc.
TITLUL DE RÂPĂDUCĂTORUL ANULUI
Aş zice, mai degrabă, RÂPĂDUCĂTORUL ANILOR şi aş acorda titlul acesta Măriei Sale, Țăranului Român, care a ajuns din talpa țării, în anii de după colectivizarea socialistă a agriculturii, o pleavă în vânt, cu rădăcinile smulse din cer, cu rădăcinile din pământ retezate, ceva în bătaia navetelor, pe diverse şantiere ale patriei comuniste, iar după 89, un navetist de lux prin țările Europei şi peste Ocean. Miracolul care ar fi trebuit să se întâmple după 89, de a-şi regăsi pământul şi rădăcinile, nu s-a mai produs, fireşte, după atâția ani. Ce-a mai rămas în strecurătoarea satelor, după ce grosul bun de muncă s-a scurs în Occident, e o tărâță captivă a emisiunilor vulgare de divertisment tv, mai ales a celor de la Zero TV. Faptul că acest rest din ceea ce-a fost clasa țărănească nu mai produce folclor şi cultură etnografică, nici mitologie, ci se lasă colonizat de manele şi de toate mizeriile tranziției, ca văile râurilor de munte sufocate de pungi şi recipiente de plastic, e un semnal clar al tragediei care se întâmplă, sub ochii noştri cei de toate zilele şi toate nopțile, amin
DIPLOMA DE DEŞTEPT, DAR PROST CA ORICE DEŞTEPT
Se acordă cu coroniță presei române. Considerată în anii de început ai tranziției prima instituție cu adevărat capitalistă a României postcomuniste, a trebuit să se schimbe cu rapiditate, din mers, pentru a supraviețui concurenței acerbe. Ceea ce s-a numit imediat după 1989 “presa liberă”, cu adecvata “Piață a Presei Libere” din Capitală, a ajuns în 20 de ani de nerecunoscut. Încăpând exact pe mâna cui n-ar fi trebuit să încapă nici în ruptul capului, mai precis, a foştilor care n-ar mai fi trebuit să fie, presa a ajuns – sub aparenta pojghiță de libertate a expresiei – ce-a fost şi pe vremea comunismului şi ceva mai mult decât atât: foşti securişti convertiți de formă la valorile democrației, ca la o nouă oportunitate, s-au folosit de conştiințele curate şi luptătoare doar pentru a-şi credibiliza canalul de comunicare, ca în campaniile electorale şi, acum, pe față, să-şi aducă oamenii proprii, interesele proprii, întotdeuna aceleaşi, indiferent ce regimuri politice s-ar perinda la guvernare: s-a creat în România, între timp, o clasă a învârtiților, care – indiferent ce partid sau sistem politic va veni la putere – ei vor cădea întotdeauna în picioare. Pe mâna acestora a ajuns aproape toată presa românească, scrisă şi tv, încât ar fi timpul să se nască o presă reală de opoziție, în care să se scrie nu ce se întâmplă în societatea noastră, că de asta ne-am plictisit deja, ci lucrurile strigătoare la cer care au loc zilnic chiar în redacțiile marilor ziare, televiziuni sau radiouri. Cum să scrie adevărul despre lumea din jur oameni care sunt călcați în picioare în propriile redacții, de patroni la fel de sălbatici şi scăpați de sub orice control al legii, ca şi restul marilor rechini ai actualei societăți româneşti?
TITLUL DE DOCTOR ÎN CLAUSTROLOGIE
Acest titlu nu l-aş putea acorda decât guvernatorului Băncii Naționale, care a rămas în funcție în toată perioada tranziției, singurul VIP statornic şi probabil de neclintit, într-o perioadă convulsivă, în care s-au schimbat preşedinți de țară, a fost înlocuit până şi eternul şi fascinantul Ion Iliescu, premieri, guverne, miniştri ş.a. La un moment dat, era concurat în statornicie doar de Patriarhul Teoctist, care s-a resemnat să piardă însă competiția în favoarea Patriarhului Băncii Naționale. Care e secretul acestei longevități, care sunt jocurile şi mecanismle care l-au atras din când în când în vârtejul politic, cu funcții ademenitoare, ca să-l reîntoarcă la dragostea dintâi, cea a Leului Românesc din saivanele deşertice ale fostei Dacii, numai Dumnezeu ştie. Acest personaj e unul din misterele tranziției noastre. Desigur, doar unul dintre marile mistere. Dacă amintim că i-a ridicat vărului său, poetul George Țărnea, impunătoarea statuie de bronz din centrul oraşului Râmnicu Vâlcea, nu vom face decât să-i sporim legenda şi să mai adăugăm cîteva versuri baladei folclorice care va circula în anii ce vin, cântându-se la îmbelşugatele mese ale bancherilor de pretutindeni, din larga lume globalizată de mâine.
DISTINCȚIA OBRAZULUI CĂLIT
La această secțiune e cea mai mare înghesuială şi festivitatea de premiere ar trebui să întreacă în anvergură pe cele ale OSCAR-urilor americane, sau ale premiilor muzicii latine. Chiar şi criteriile de departajare ale noianului de concurenți sunt extrem de greu de nuanțat: cum să-i dai prioritate lui Petre Roman înaintea lui Adrian Năstase, sau lui Ristea Priboi înaintea lui Pleşiță? Însă faptele şi isprăvile ultimilor doi întrec de departe enormitățile de nesimțire ale celorlalți competitori: îți trebuie un obraz mai gros decât un dos de elefant să-l dai în judecată pentru calomnie pe un muncitor pe care l-ai torturat cu mâna ta, în timpul revoltelor anticomunise din Braşov, 1987, sau să-l ameninți pe Paul Goma, în deplină libertate, în văzul şi auzul unei țări întregi, că îl vei scutura de barbă, după ce zeci de ani n-ai reuşit să-i anihilezi rezistența, cu toată securimea ta şi colaborarea celebrului Carlos Şacalul! Şi să nu pățeşti nimic după emisiunea tv respectivă, decât să-ți iei mai departe pensia de peste 100 de milioane de lei lunar, ca recompensă pentru meritul patriotic că ai făcut tot posibilul să-i suprimi pe cei ce luptau cu mîinile goale, pentru o respirație liberă şi curată de conştiință! Dar asemenea monstruozități sunt posibile doar într-o țară în care nu s-a schimbat nimic ca lumea, în ultimii 20 de ani, ci doar s-au vopsit gardurile, cu tot cu leoparzii din spatele lor.
ORDINUL DEMAGOG DE VITRINĂ&LATRINĂ
La ordinul ăsta, Corneliu Vadim Tudor n-are concurență decât în personagiile sinistre care apar la unele emisuni ale postului Zero TV: poetul cu spume la gură e mereu la ordinul vulgarității, scabroşeniei, ordinăriei, grotescului, sordidului infernal, având permanent ca țintă să maculeze orice persoană sau idee curată, astfel încât terfelirea în noroi a tuturor valorilor reale să-i dea simulantului demagog sentimentul că e singurul inocent cu costum alb şi floare roşie la butonieră din întreaga lume. Făcându-şi o profesie performantă din demolarea şi împroşcarea cu dejecții latriniere a tuturor celor curați, lătrăul de serviciu al ordinăriilor de cea mai joasă specie a îmbolnăvit 20 de ani din istoria recentă a României, tocmai când țara asta avea nevoie ca de aer de o igienizare generală. Dar vina nu este doar a lătrăului turbat. În mod normal, un focar de infecție publică ar trebui ocolit şi asanat ca orice morman de gunoaie urât mirositoare. Unele posturi tv, însă, în loc să-l izoleze pe mitomanul cu spume la gură, ca pe un pacient irecuperabil, de care ar trebui să-ți fie cel mult o creştinească milă, i-au cultivat cu consecvență mucilagiile, expunându-l indecent în vitrinele audienței lor deşănțate, împărțind astfel responsabilitatea insanităților răspândite în spațiul public de acest depozit de gunoi fermentat al tranziției româneşti.
DIPLOMA DE MARXIST HORMONIC
Iliescu, la toate probele şi categoriile! Şi bezmeticul fără nume dintr-un sat oltenesc, care l-a pictat pe Ceauşescu, din proprie inițiativă şi devotament până la moarte, pe peretele propriei case.
TITLUL DE DEBIL ESTETIC
Toți cei care şi-au sacrificat talentul real, cu bătaie istorică lungă, dăruit la naştere de Dumnezeu, pentru o notorietate publică trecătoare, fără nici o miză istorică, şi pe care lumea-i va uita imediat ce le va trece vremea şi emisiunea, pentru că fiecare generație are rechii şi lacomii ei proprii de aplauze şi succes imediat, de trei parale. Le-aş acorda cu prioritate titlul lui Adrian Păunescu, George Pruteanu (Dumnezeu să-l ierte!), Ion Cristoiu, Emil Hurezeanu şi multor altora, care au început ca scriitori remarcabili, dar a căror valoare literară s-a subțiat în timp, pe măsură ce s-a umflat gogoaşa succesului şi a gloriei de sezon politic, publicistic, fotbalistic sau turistic.
CERTIFICATUL DE BOALĂ NUMITĂ CEZARIE
L-a obținut deja public un ins care se crede trimisul lui Dumnezeu pe pământ, iar când i s-au pus pentru o scurtă secvență regizorală cătuşele la mâini, s-a comparat şi cu Fiul lui Dumnezeu, răstignit în locul lui Barabas. Şi-a instalat în palatul propriu un tron de aur, pe care se lasă fotografiat în cele mai auguste poziții, zvârlind cu teancuri de euro şi milioane de lei, în dreapta şi în stânga, doar sub ochiul respectuos cu banii al camerelor de luat vederi, sfidează de ani de zile legile, judecătorii, miniştri, Parlamentul, Guvernul, Preşedința, Gogoşeria, Patiseria, Cofetăria, vinde şi cumpără, orice şi pe oricine, şi nimeni nu-l întreabă nimic, făcând ce vrea într-o țară în care fărădelegea banului dictează regulile jocului şi ale puterii personale, aflate cu mult deasupra puterilor publice.
FOAIA DE DIABET POLITIC
Pur şi simplu, România.
TITLUL DE TURNĂTORISSIM
Nimeni nu-l va întrece vreodată pe bătrânul neruşinat Constantin Bălăceanu-Stolnici, în vinderea sufletului pe arginții delațiunii, pentru posturi mărunte la Institutul de Gerontologie, şi în nesimțirea de a nu recunoaşte şi a nu se retrage din posturi onorifice la Academie, Patriarhie, Presă etc, când toate dovezile împotriva sa erau scoase la lumină, pe masă, în văzul unei țări uimite de atâta lipsă de caracter, la vârsta înaintată a deplinei sale decrepitudini morale. Greu de presupus că într-o sută de ani se pot naşte într-o țară mai multe exemplare similare, dintr-o astfel de specie subumană, care ar trebui să dispară din istorie odată cu amintirea umbrei imense pe care a aruncat-o asupra fostei sale case boiereşti.
PROPUNERE FINALĂ: „STEAUA ROMÂNIEI” PENTRU FUNDAMENTALISM ÎN SPERANȚĂ
Se acordă celor puțini, al căror destin pare că seamănă mai mult cu testele prin care sunt selectați cosmonauții: totul e făcut în acele experimente în aşa fel încât la toate colțurile, la încheieturile celor mai grele experiențe la care sunt supuşi, candidaților voluntari la cosmos li se spune cu toată cruzimea: renunță, ai familie, ai mamă şi tată, ai copii, du-te acasă, nu eşti bun de nimic, pleacă. Totul e făcut pe acolo în aşa fel încât să cedezi. Cine rezistă, totuşi, până la pleznirea venelor în centrifuga gravitațională, la turtirea craniului în simulatoarele de zbor cosmic, la ieşirea ochilor din orbite, la trezirea în toate mințile după aceste coşmare şi suferințe supraumane, abia acela e bun de urcat în navă şi de trimis în absoluta singurătate a spațiului stelar, în numele umanității.
Un creator de valoare de azi e întru totul asemenea acestor voluntari oferiți gloriosului sacrificiu cosmic.
Constat cu bucurie că încă n-am cedat. Merg înainte pe drumul acesta, dragă mamă, soție iubită, fiii mei dragi, iubite Ion D. Sîrbu, din Petrila. Nu mă las, nu cedez, nu renunț. Sunt peste tot în materia lumii acasă şi trimit de aici, de oriunde, mesajele mele mentale şi scrise, de existență şi conştiință.
Cu invincibilă speranță, Ion Zubaşcu