REVELATIA UNUI DEBUT AMANAT

După două pagini semnate (sub pseudonim) în România lite­rară (la intervale scurte, pe parcursul anului 2007) şi o pagină de poezie, sub numele real (Astra, ianua­rie 2009), Vladimir Udrescu se restituie pe sine momentului poetic actual, prin ceea ce s-ar putea numi, din punct de vedere editorial (scot cavaleria, Editura Brumar, 2009, colecția Poeți români con­tem­porani), un de­but amânat. Căci, echinoxist prin forma­ția sa clujeană (paginile cărții pot sugera afi­ni­tăți cu poeți ca Vasile Igna, Adrian Popescu, Dumitru Chioaru sau braşoveanul Ioan Pop Ba­rassovia), dacă Vladimir Udres­cu şi-ar fi strâns între două coperți poe­ziile risipite, cândva, prin reviste ca: Stea­ua, Tribuna, Luceafărul, Astra sau Caietele de literatură ale Filialei Braşov a U.S.R., faptul i-ar fi dat, probabil, lui Laurențiu Ulici posibilitatea de a-şi spori numărul poeților integrați, în a sa Literatură română contemporană ( Bucureşti, Edi­tu­ra Eminescu, 1995), aşa-numitei Promoții ’70. Numai că autorul cărții scot cavaleria le consideră, acum, pe acelea doar versuri spuse parcă de o gură străină. Cele 33 de poeme (cavalereşti, cum le subin­titulează) ce alcătuiesc sumarul cărții scot cava­leria (un titlu nunațat prin trimiterea la Henri Michaux, de pe pag.6) sunt obsesiv străbă­tute de permanenta interogare a textului (e cu putință/ lim­ba înțelepților ca un aforism/ în aval – pag. 36; umbra canonului se lățeşte pe pagini/ şi le mistuie – pag.37 etc), iar autorul, ieşit din pădurea de manuscrise/ cu limba de foc/ ca din robie la faraon (pag.14), cultivă programatic poeticitatea în­de­letnicirilor cărturăreşti (cu degetele înroşite de veghe/ răsfoieşti până în zori un infoliu/ din filele lui cad /aztecii/ unul câte unul – pag.17), are nostalgia unor hrisoave stranii (de atâta bunătate/ hrisoavele îşi dau foc/ mesajul lor n-a mai fost cuprins/ pe agave celeste s-a lăsat spuma / din ambro­zia zeilor – pag. 34), şi îşi asumă orgoliul de a fi bătrânul psalmist (ce) îngână un verset/ abia dacă simte vântul pustiei/ pe sub podele/ precum ornitorincul apa (pag.40). Altfel spus, un personaj vetust (stă la poartă şi bate/ ca un hughenot pe-nserat/ cine să-i deschidă/ în inimile împietrite a pătruns/ vremea din urmă – pag.22) care “dialo­ghea­­ză” cu sine, străbătând peisaje ezoterice şi cotropite de o vegetație, prin care zboară lişițe cu hieroglife în cioc (pag.10) sau trec truveri şi arhonți/ cu zăpezi de ceară pe figură (pag.11), încât poemele pot fi doar nălucirile stegarului cu tichie de răchită (pag. 8). La rându-i, rostirea ritualică (se-aude un glas/ ca o miniatură dintr-un litur­ghier – pag.11) pare să dea expresie unui « paradis în destrămare » (azi greierii nu mai cântă în paradis – pag. 15), o lume marcată de erodarea arhetipului, de ieşirea lui din trend, receptată în tonalități, evident, blagiene (arhetipul– subl.ns.- pare un dangăt/ de orologiu/ şi bătăile inimii ca un tropot/ de cai/ la cocia canoanelor/ altfel ar fi fost istoria/ în alfa­betul fericit focul s-a stins…– pag.32). Trăiri cărora Vladimir Udrescu le propune vestimentația origi­nală a unui neoexpresionism propriu ce-şi etalează forța seducției (odată cu galioanele vremii/se duce şi caligrafia/ unui oracol/ asemeni unui cal huțan – pag.19), pro­punând cititorului de poezie din zilele noas­tre o erezie/ ca un semn de carte/ nemilos (pag.12). În aceasta constă, poate, şi reve­lația debu­tului său amânat care, ignorând trecerea timpului, paradoxal, o acutizează, dar o şi compensează cu miracolele la care paginile volumului scot cavaleria ne invită a fi părtaşi: vezi-ți de drum cu bucurie/ ha­rul este-n pustie/ prigoriile magnetice lopă­tează/ în soarele princiar/ la răscruci se-aude-o cavatină/ în iedera albă şi-n odolea­nul de pripas/ te cumpăneşti biruit într-un atlas/ iar lângă el/ un dalb şoricel ceferist.. “(pag.12).
Nicolae Stoie