Miscellanea
Eugenia Ţarălungă
BREVIAR EDITORIAL
Articol publicat în ediția Viața Românească 8-9 / 2009
Probă de viață, de Radu Florescu, Editura Conta, 2008, 64 pagini. „E uriaşă, în fond, discrepanța dintre valoarea poeziei lui Radu Florescu şi spectacolul receptării ei” spune, pe bună dreptate, criticul Mircea A. Diaconu despre cel de-al şaptelea volum de versuri al autorului. Radu Florescu vine cu „pământ proaspăt pentru crescut, pentru ziua de mâine”: „Zilele şi nopțile adună în spatele casei/ într-un fel aproape sublim bucuria şi spaima/ muzica unui timp întors din pământ/ fracturat pe alocuri. între două călătorii/ la marginea satului/ am văzut cum trec înspre steaua polară/ celulele albe şi roşii îndobitocite de plâns/ ca o probă de viață./ în spatele casei ziua de mâine.”
Cele trei grații, de Naomi Ionică, Cristina Popa, Georgiana Rusuleț, colecția Frontiera. Debut, Editura Aula, prefață de Alexandru Muşina, 2008, 126 pagini. Ieşite de sub mantaua cursului de scriere creatoare al lui Alexandru Muşina, „cele trei grații” au în comun, se spune în prefață, „aceeaşi marcă a feminității autentice, mereu misterioasă, totuşi. Toate trei scriu o poezie din care lipsesc poncifele feministe, vulgaritățile, manifestările nevrotice, invocarea obsesivă a organelor, dar în care simți prezența discretă a hormonului feminin, a estrogenului, a unei biologii (şi psihologii) ireductibile”. Ca volume de sine stătătoare, debuturile nu ar fi avut poate prea mare însemnătate, dar prin grupajele cu pricina („Fantasia”– Naomi Ionică, „Poeme fără cercei” – Cristina Popa, „Garsoniera cu poveşti” – Georgiana Rusuleț) cele trei debutante au găsit o modalitate onestă de a răzbate spre „lumina tiparului”, o lumină mult mai la îndemână acum decât în vremurile comuniste, când volumele colective erau o formă de a masifica ceea ce este individual şi unic: creația fiecărui autor.
Literatura în totalitarism. 1954. Anul gloriosului deceniu, de Ana Selejan, colecția Critică & Istorie literară, Editura Cartea Românească, 2009, 446 pagini. Al treilea volum al seriei. Chiar şi în vremurile de început ale dezghețului antistalinist, Congresul scriitorilor sovietici rămâne o oportunitate greu de ratat – delegația scriitorilor din R.P.R. fiind formată din Sadoveanu, Beniuc şi V. Em. Galan. După cum remarcă Ana Selejan, „breasla scriitorilor români, prin cele mai autorizate voci ale ei, ține să accentueze şi cu acest prilej viabilitatea metodei realismului socialist, a spiritului de partid în literatură. N-a fost un fapt singular, nici conjunctural, nici concesiv, nici de suprafață. Propaganda sovietică a fost un obiectiv permanent în politica redacțională (şi editorială) şi-ar trebui să scriem alte cărți dacă faptul n-ar fi subînțeles şi parțial bibliografiat. (...) Totalitarismul realist-socialist rămâne, în continuare, singura opțiune estetică. (...) Dar sunt speranțe că vidul valoric literar îşi încheie ultimele volute şi că puținele semne de spargere a totalitarismului ideologic în plan estetic – atât de sever, de repede izolate şi partinic denunțate – vor reuşi să impună creația în durată: idealul dintotdeauna al oricărui artist”. Pe de altă parte, „trend”-ul general îşi vedea de-ale lui: pe axa revenire-remodelare-reorientare, scriitori interbelici de marcă (Arghezi, Blaga, Philippide) încep treptat în 1954 să fie „recuperați” de regim, într-o măsură convenabilă, desigur.
La bună dispoziția Dumneavoastră (parodii după Dinescu), de Liviu Capşa, Editura Vinea, 2009, 82 pagini. Un gen prizat, până la un punct, fireşte. Pisicile din Vatican devine Câinele din Bucureşti, Elegia butoiului devine Elogiul butoiului, iar Gastronomica are o sursă tăinuită cu grijă („după o rețetă secretă”, Capşa dixit): „Într-o zi, cam pe la prânz/ când se umflă iarba-n mânz/ şi vițica slobodă/ paşte ştir şi lobodă// Când de arşiță pământu’/ îl invocă pe dom’ Vântu/ şi porumbul se îndoaie/ jinduind la doamna Ploaie// Lăsa-i toată treaba baltă/ fluierând ca trenu-n haltă/ şi fără prea multă vorbă/ mă gândii să pun de-o ciorbă”. Referințele critice apărute de-a lungul timpului, după 2000, însumează nume ca: Alex Ştefănescu, Horia Gârbea, Marius Chivu, Ion Roşioru, Ion Zubaşcu.
Lupta daimonului cu demonii. O sută şapte întrebări despre femeia creştină pentru Aurelian Titu Dumitrescu, de pr. Niculae Constantin, Editura Semne, Editura Vinea, 2009, 142 pagini. În postfața volumului, Caius Traian Dragomir notează: „Elementele structurii conceptuale a dialogului sunt, evident trei: femeia, credința creştină şi personalitatea autorului, cu viața sa, cu ființarea sa creatoare, cu centrarea existenței sale pe propriul spirit – în sensul psihanalizei religioase a unui Viktor Frankl – şi, implicit, pe comuniunea spirituală cu ființa iubită, cu alții dar mai ales, în modul cel mai explicit, cu Dumnezeu. În femeie, revelarea condiției sale creştine nu este imediată, explicită dar, prin tuşe succesive, prin revenirea asupra temelor, ea se produce efectiv, în fapt. Subtitlul volumului ar fi putut foarte bine să sune altminteri, oarecum simetric celui dat: întrebări despre femeie adresate unui bărbat creştin. Credința se închide cu evidență, în cercul uniunii umane, intens emoționale şi elevat spirituale, a iubirii şi, implicit, a legăturii corpurilor, a sexelor. Interesant şi inspirat, relația femeie-credință nu este niciun fel dogmatizată, structurată doctrinar, nici de poet, ceea ce apare drept foarte firesc, dar nici de preot, fapt cu deosebire fericit, relevând aleasa înțelegere a omului, în ortodoxia română de azi.” Unele dintre titlurile celor 20 de capitole sunt surprinzător de percutante: „Fără Dumnezeu şi fără femeie, orice bărbat este hidos”.
prin ochii împăturiți peste lume, de Lucian Tămaş, Editura Dacia, colecția Poeții Urbei, seria Poeții Sătmarului, 2008, 60 pagini. Include şase reproduceri după Luciana Tămaş, fiica poetului, iar 150 de exemplare conțin şi câte o lucrare originală. Poetul scrie ca şi cum ar face respirație gură la gură, fiecare vers devine crucial, salvator sau fatal: „apoi şi-a smuls pielea/ apoi şi-a făcut venele ghem/ apoi a învățat cumplitele vorbe/ apoi le-a scris/ fireşte i-am văzut pielea (ca o şopârlă/ întinsă la soare pe marginea drumului)/ i-am văzut venele înfăşurate în jurul/ unui abator am rostit cumplitele vorbe/ de parcă aş fi smuls un gât de țap/ cu limbă de moarte curgând/ din scrâşnetul carnal în bocetul/ aerului negru sunt eşti este? (s-a schimbat semaforul). Până şi neîndurătorul critic Marin Mincu apreciază poemele lui Lucian Tămaş: „Pe parcurs nu am găsit decât puține disonanțe, discursul poetului fiind aproape purificat de orice balast şi am constatat o alunecare continuă spre un peisaj textualizant aflat într-o tensiune acută unde sângele, lupii, bisturiul, tescuiesc un alt sistem de comunicare care ni se transmite cu încordarea necesară comunicării poetice autentice.” Alte referințe critice: Al. Cistelecan, Alexandru Lungu, Alexandru Pintescu.
Mamamea moarte, de Viorica Răduță, Casa Cărții de Ştiință, Cluj-Napoca, 2008, 150 pagini. Ca să nu intre sub tirania morții celor dragi, o femeie singură se agață de sunete, de culori, de picăturile de viață din vreun tub de perfuzie pentru Ana, sora prin alianță – de sunetul bățului de corn în care se sprijină mama sa oarbă, de vânzoleala din tren, de vreme ce drumurile se îndesesc între movul din Bagdadul copilăriei şi şcoala unde predă acum (şi unde are de înfruntat o altă moarte, cea a profesorului Radu) sau între movul de Bagdad şi animația specifică unui simpozion la vreun muzeu de artă dintr-un oraş de provincie.
Ghețarul, de Şerban Tomşa, Editura Cartea Românească, 2009, 342 pagini.Câte un pubis aflat la pândă, câte o rememorare din copilărie – o senzualitate latentă musteşte sau izbucneşte în jerbe, din loc în loc în acest roman năstruşnic, urmuzian, a cărui notă dominantă este, de fapt, melancolia lui Kastelka. Tom K. (un Tomşa care pătrunde şi se pierde într-un ținut al distopiei, Christiana) tinde să vadă totul enorm, cu – sau chiar în – „ochiul lui Dumnezeu”, un loc în care timpul se suspendă până la inocența copilăriei şi devine un trecut-viitor în derulare sub „ochiul” argintiu, luminos, al unui ghețar aparent de neclintit, aflat la înălțimi montane de neatins. „Ghețarul lui Şerban Tomşa e făcut din poveşti. Unele neterminate, altele neîncepute, aşezate pe pagină cu gestul calm al unui dresor blând. Aluzia culturală stă în fundal, pândindu-l pe neştiutor, răsplătindu-l pe opusul lui şi mângâindu-i pe amândoi. E cartea generoasă – la citire şi la recitire – a unui scriitor adevărat.” spune Călin-Andrei Mihăilescu.
EUGENIA ȚARĂLUNGĂ
Cele trei grații, de Naomi Ionică, Cristina Popa, Georgiana Rusuleț, colecția Frontiera. Debut, Editura Aula, prefață de Alexandru Muşina, 2008, 126 pagini. Ieşite de sub mantaua cursului de scriere creatoare al lui Alexandru Muşina, „cele trei grații” au în comun, se spune în prefață, „aceeaşi marcă a feminității autentice, mereu misterioasă, totuşi. Toate trei scriu o poezie din care lipsesc poncifele feministe, vulgaritățile, manifestările nevrotice, invocarea obsesivă a organelor, dar în care simți prezența discretă a hormonului feminin, a estrogenului, a unei biologii (şi psihologii) ireductibile”. Ca volume de sine stătătoare, debuturile nu ar fi avut poate prea mare însemnătate, dar prin grupajele cu pricina („Fantasia”– Naomi Ionică, „Poeme fără cercei” – Cristina Popa, „Garsoniera cu poveşti” – Georgiana Rusuleț) cele trei debutante au găsit o modalitate onestă de a răzbate spre „lumina tiparului”, o lumină mult mai la îndemână acum decât în vremurile comuniste, când volumele colective erau o formă de a masifica ceea ce este individual şi unic: creația fiecărui autor.
Literatura în totalitarism. 1954. Anul gloriosului deceniu, de Ana Selejan, colecția Critică & Istorie literară, Editura Cartea Românească, 2009, 446 pagini. Al treilea volum al seriei. Chiar şi în vremurile de început ale dezghețului antistalinist, Congresul scriitorilor sovietici rămâne o oportunitate greu de ratat – delegația scriitorilor din R.P.R. fiind formată din Sadoveanu, Beniuc şi V. Em. Galan. După cum remarcă Ana Selejan, „breasla scriitorilor români, prin cele mai autorizate voci ale ei, ține să accentueze şi cu acest prilej viabilitatea metodei realismului socialist, a spiritului de partid în literatură. N-a fost un fapt singular, nici conjunctural, nici concesiv, nici de suprafață. Propaganda sovietică a fost un obiectiv permanent în politica redacțională (şi editorială) şi-ar trebui să scriem alte cărți dacă faptul n-ar fi subînțeles şi parțial bibliografiat. (...) Totalitarismul realist-socialist rămâne, în continuare, singura opțiune estetică. (...) Dar sunt speranțe că vidul valoric literar îşi încheie ultimele volute şi că puținele semne de spargere a totalitarismului ideologic în plan estetic – atât de sever, de repede izolate şi partinic denunțate – vor reuşi să impună creația în durată: idealul dintotdeauna al oricărui artist”. Pe de altă parte, „trend”-ul general îşi vedea de-ale lui: pe axa revenire-remodelare-reorientare, scriitori interbelici de marcă (Arghezi, Blaga, Philippide) încep treptat în 1954 să fie „recuperați” de regim, într-o măsură convenabilă, desigur.
La bună dispoziția Dumneavoastră (parodii după Dinescu), de Liviu Capşa, Editura Vinea, 2009, 82 pagini. Un gen prizat, până la un punct, fireşte. Pisicile din Vatican devine Câinele din Bucureşti, Elegia butoiului devine Elogiul butoiului, iar Gastronomica are o sursă tăinuită cu grijă („după o rețetă secretă”, Capşa dixit): „Într-o zi, cam pe la prânz/ când se umflă iarba-n mânz/ şi vițica slobodă/ paşte ştir şi lobodă// Când de arşiță pământu’/ îl invocă pe dom’ Vântu/ şi porumbul se îndoaie/ jinduind la doamna Ploaie// Lăsa-i toată treaba baltă/ fluierând ca trenu-n haltă/ şi fără prea multă vorbă/ mă gândii să pun de-o ciorbă”. Referințele critice apărute de-a lungul timpului, după 2000, însumează nume ca: Alex Ştefănescu, Horia Gârbea, Marius Chivu, Ion Roşioru, Ion Zubaşcu.
Lupta daimonului cu demonii. O sută şapte întrebări despre femeia creştină pentru Aurelian Titu Dumitrescu, de pr. Niculae Constantin, Editura Semne, Editura Vinea, 2009, 142 pagini. În postfața volumului, Caius Traian Dragomir notează: „Elementele structurii conceptuale a dialogului sunt, evident trei: femeia, credința creştină şi personalitatea autorului, cu viața sa, cu ființarea sa creatoare, cu centrarea existenței sale pe propriul spirit – în sensul psihanalizei religioase a unui Viktor Frankl – şi, implicit, pe comuniunea spirituală cu ființa iubită, cu alții dar mai ales, în modul cel mai explicit, cu Dumnezeu. În femeie, revelarea condiției sale creştine nu este imediată, explicită dar, prin tuşe succesive, prin revenirea asupra temelor, ea se produce efectiv, în fapt. Subtitlul volumului ar fi putut foarte bine să sune altminteri, oarecum simetric celui dat: întrebări despre femeie adresate unui bărbat creştin. Credința se închide cu evidență, în cercul uniunii umane, intens emoționale şi elevat spirituale, a iubirii şi, implicit, a legăturii corpurilor, a sexelor. Interesant şi inspirat, relația femeie-credință nu este niciun fel dogmatizată, structurată doctrinar, nici de poet, ceea ce apare drept foarte firesc, dar nici de preot, fapt cu deosebire fericit, relevând aleasa înțelegere a omului, în ortodoxia română de azi.” Unele dintre titlurile celor 20 de capitole sunt surprinzător de percutante: „Fără Dumnezeu şi fără femeie, orice bărbat este hidos”.
prin ochii împăturiți peste lume, de Lucian Tămaş, Editura Dacia, colecția Poeții Urbei, seria Poeții Sătmarului, 2008, 60 pagini. Include şase reproduceri după Luciana Tămaş, fiica poetului, iar 150 de exemplare conțin şi câte o lucrare originală. Poetul scrie ca şi cum ar face respirație gură la gură, fiecare vers devine crucial, salvator sau fatal: „apoi şi-a smuls pielea/ apoi şi-a făcut venele ghem/ apoi a învățat cumplitele vorbe/ apoi le-a scris/ fireşte i-am văzut pielea (ca o şopârlă/ întinsă la soare pe marginea drumului)/ i-am văzut venele înfăşurate în jurul/ unui abator am rostit cumplitele vorbe/ de parcă aş fi smuls un gât de țap/ cu limbă de moarte curgând/ din scrâşnetul carnal în bocetul/ aerului negru sunt eşti este? (s-a schimbat semaforul). Până şi neîndurătorul critic Marin Mincu apreciază poemele lui Lucian Tămaş: „Pe parcurs nu am găsit decât puține disonanțe, discursul poetului fiind aproape purificat de orice balast şi am constatat o alunecare continuă spre un peisaj textualizant aflat într-o tensiune acută unde sângele, lupii, bisturiul, tescuiesc un alt sistem de comunicare care ni se transmite cu încordarea necesară comunicării poetice autentice.” Alte referințe critice: Al. Cistelecan, Alexandru Lungu, Alexandru Pintescu.
Mamamea moarte, de Viorica Răduță, Casa Cărții de Ştiință, Cluj-Napoca, 2008, 150 pagini. Ca să nu intre sub tirania morții celor dragi, o femeie singură se agață de sunete, de culori, de picăturile de viață din vreun tub de perfuzie pentru Ana, sora prin alianță – de sunetul bățului de corn în care se sprijină mama sa oarbă, de vânzoleala din tren, de vreme ce drumurile se îndesesc între movul din Bagdadul copilăriei şi şcoala unde predă acum (şi unde are de înfruntat o altă moarte, cea a profesorului Radu) sau între movul de Bagdad şi animația specifică unui simpozion la vreun muzeu de artă dintr-un oraş de provincie.
Ghețarul, de Şerban Tomşa, Editura Cartea Românească, 2009, 342 pagini.Câte un pubis aflat la pândă, câte o rememorare din copilărie – o senzualitate latentă musteşte sau izbucneşte în jerbe, din loc în loc în acest roman năstruşnic, urmuzian, a cărui notă dominantă este, de fapt, melancolia lui Kastelka. Tom K. (un Tomşa care pătrunde şi se pierde într-un ținut al distopiei, Christiana) tinde să vadă totul enorm, cu – sau chiar în – „ochiul lui Dumnezeu”, un loc în care timpul se suspendă până la inocența copilăriei şi devine un trecut-viitor în derulare sub „ochiul” argintiu, luminos, al unui ghețar aparent de neclintit, aflat la înălțimi montane de neatins. „Ghețarul lui Şerban Tomşa e făcut din poveşti. Unele neterminate, altele neîncepute, aşezate pe pagină cu gestul calm al unui dresor blând. Aluzia culturală stă în fundal, pândindu-l pe neştiutor, răsplătindu-l pe opusul lui şi mângâindu-i pe amândoi. E cartea generoasă – la citire şi la recitire – a unui scriitor adevărat.” spune Călin-Andrei Mihăilescu.
EUGENIA ȚARĂLUNGĂ