SPIRITUL MAZILESCU, DE/SCRIS PUȚIN

La un sfert de secol după moarte, Virgil Mazilescu (11 aprilie 1942 – 11 august 1984) se comportă prin operă şi fosta-i viață ca o prezență lucrătoare în poezia română actuală, încă mai activ decât în cursul scurtei sale existențe pământene, de 4 cărți, 42 de ani şi 4 luni. O poetică structurată în logica visului, în “mici crime perfecte” (Şerban Foarță), nondiscursivă, minimalistă (fracturistă?) avant la lettre, cu impact discret dar tenace în rândul noilor veniți, ca la nimeni altul dintre protagoniştii generației 60-70. Impactul modelator, resimțit încă din timpul vieții poetului asupra unor Ion Mureşan, Eugen Suciu sau Mariana Marin, irigă şi alte parcele lirice distincte ca fragranță, dimensiuni şi profunzime, aflate în proprietatea mai recenților Ioan Es Pop, Paul Vinicius, Marius Ianuş, Claudiu Komartin etc. Nu efecte epigonice produce Mazilescu în timp, cât descendențe afine tematic, ca tip de viziune şi implicare/asumare a destinului poetic. Greu de practicat azi, aici, scrisul liric riguros autentic fără vizitarea lecției de caracter (uman şi profesional) a lui Mazilescu: nici o abatere de la destin, nici un rabat, ca legatar al limbajului, de la cuvântul acela ce exprimă, numai el, adevărul. E lecția unui romantic în fond, în dâră eminesciană, expert în magie textuală, de însuşit dacă o ai în sânge şi vii cu ea gata învățată, ca pe apă, de-acasă. Versurile lui Virgil de acum trei decenii par scrise acum, sau mâine, într-atât sunt de frapant actuale. „Realitatea palpabilă”, care l-a obsedat paroxistic (perfecționist!) în cele mai infime detalii ale transpunerii pe hârtie, nu dezminte nici azi, deloc, această poezie; din contră, mânată de un geniu tot mai rău, realitatea “noastră” cotidiană se străduieşte deceniu după deceniu, regim după regim, să reconfirme poezia: ei au lumea lor şi lumea asta a lor îmi face greață şi chiar cu o cutie goală de conserve în gură sînt gata să urlu şi chiar cu o bombă în măduva şirei spinării sînt gara să urlu că au lumea lor şi că lumea asta a lor îmi face greață “Bomba din măduva şirei spinării” a explodat în noaptea de 10 spre 11 august 1984, când poetul, pe WC, citea Stendhal: iubirea pentru o femeie, aceasta fuse bomba, pretextul morții lui de sinucigaş tot mai jalnic drapat în alcoolic – iubirea insuportabil neîmpărtăşită, urât respinsă, distrugătoare, pentru un drac de femeie. Din fericire – dacă pot spune aşa – când a explodat infernul din Virgil, destinul lui poetic era gata, perfect împlinit: spusese tot ce avea de spus, până la ultimul său cuvânt. Şi spusese tot ce spusese ca „poet admirabil” (Nicolae Manolescu). Aş jura, fără să-mi stea în obicei, că nici un copac din cei patru-cinci tăiați pentru versurile mazilesciene nu regretă că s-a făcut hârtie. Grafomanii delirici sunt, în comparație cu austeritatea lui Virgil, şi o calamitate ecologică. Or, dacă vrei să scrii versuri, să fii poet, ce ai domnule cu arborii din pădurile patriei? N-ai decât să scrii-rescrii matale direct pe cortexul personal – dacă îți dă mâna. Şi când poemul tău trecut prin n variante mentale e gata, poftim, ia hârtie, scrie şi publică. Virgil Mazilescu aşa a făcut. Auster până la sterilitate, până la anihilarea instinctului de conservare. Până la prostire (totuna!). Formidabil spirit protector, înger al copacilor, nedeclarat încă. Îl declar acum. În primăvara lui 2007, când poetul ar fi împlinit 65 de ani, Viața Românească a invitat opiniile câtorva scriitori, din generații diferite, privind postumitatea celui ce ne-a dat Versuri (1968), Fragmente din regiunea de odinioară(1970), va fi linişte va fi seară (1979), guillaume poetul şi administratorul (1983). Dincolo de inevitabila diferență a unghiurilor abordării, un adevăr răzbate clar din suma acelor articole: Virgil Mazilescu este nu doar un poet admirat. Virgil Mazilescu este un poet iubit. Poate cel mai iubit – el şi Nichita, dar calitativ altfel decât Nichita! Altfel, în sensul că dacă ne reprezentăm poezia română contemporană ca o medalie, Nichita e versul, iar Virgil reversul. Bine-bine, corul protestelor i/legitime ale celor rămaşi pe afară spulberă brusc acest trop. În fine, să mai spun că în iunie trecut am mers la Corabia naşterii lui Virgil, să iau un premiu: Premiul Virgil Mazilescu. Asupra căruia, un mucles mediatic se întinde, de zece ediții încoace, de ce? “Festivalul” durează cam trei-patru ceasuri, de pe la 11h până pe la 15h. Cu tot cu masă, cu plimbare pe Dunăre, cu stat la o vodcă furtivă pe terasă sub platani fabuloşi, într-un aer patriarhal intact – ideal ca locație pentru poeți şi poezie. Bravul director Gheorghiță al Bibliotecii Virgil Mazilescu s-a angajat să încerce de la anul un festival de trei zile. Să vină fanul mazilescian, să rămână peste noapte, să discute până seara târziu, să se îmbibe cu spiritul locului de un pitoresc tipic balcanic, magistral descris de poet în versurile de mai jos: aici lîngă dunăre mă înconjoară păsări de tot felul vrăbii gîşte sălbatice specii rare de cocostîrci şi iubirea mea pentru ele se deschide ca un port ospitalier – poate să vină iarna scitică voi exista mai departe şi voi călători mai departe: ecou a doi părinți oneşti reverie de lebădă auziți: viața: stele scobind încet cîmpia Marian DRăGHICI Poemele antologate le-am reprodus din ediția Opere, Editura Muzeul Literaturii Române, realizată de Alexandru Condeescu, din inițiativa lui Eugen Suciu – al cărei tiraj e complet epuizat. Selecția sever restrictivă se explică prin criza de spațiu. Primul poem deschide antologia din 1979 va fi linişte va fi seară; celelalte respectă ordinea cronologică a publicării în volume.

VIRGIL MAZILESCU

prefață
şi după ce am inventat poezia într-o încăpere clandestină din
adîncul pămînturilor sterpe – curajul şi puterea (omenească) s-au
topit ca aburul
şi altceva în afară de faptul că m-am născut şi că trăiesc şi că
probabil voi muri cutremurîndu-mă (ceea ce dealtfel am vrut să
spun şi acum doi ani şi acum trei ani de zile) deocamdată vai nu
pot spune
îmi reiau prin urmare vechea limbă: începînd chiar din clipa
de față. o sucesc o mîngîi o bat cu sete. dar sintagmele stranii în
care (se spunea că) sufletul meu doarme ca într-o vizuină pierdută
nu mă mai ademenesc, degetele subțiri care vor săpa canale-n
pădure şi se vor întoarce acolo mereu şi vor intra încetul
cu încetul în putrefacție? degetele subțiri nu mă mai tulbură

eu de sus de pe deal
nu ştiu cum privii pentru totdeauna
eu de sus de pe deal nu ştiu cum privii pentru totdeauna
din dreapta turnului dintre animale rănite (glorioşi sîntem)
ce m-ar costa să proclam drept genial
un anumit fel al tău femeiesc de a putrezi
eu dacă vrei să ştii privii lumea prin şira spinării tale slabe
vreme a călătoriilor ieftine a noastră avem mijloace
şi din toate punctele de vedere a sosit timpul
şi sării dintr-o insulă într-un cer
dintr-un palmier într-un fluture
eu care privii lumea prin şira spinării tale
ducă-se acum ochii mei pe trei sănii înapoi la vavilon

oricît ți-ai biciui degetele: inutil
oricît ți-ai biciui degetele: inutil
sau ți le-ai înhăma: tot inutil
şi dacă totuşi m-aş fi întors s-ar fi întîmplat întocmai aşa
m-aş fi întors cu gînduri bune şi liniştit în acea noapte
de şase decembrie spre un unsprezece aprilie
ba chiar mi se pare că m-aş fi întors fredonînd
o melodie veselă
o întoarcere în blînda casă la casa eh casa
sub prin peste pe casa mea
la douăsprezece fără cinci
cînd umbra marinarului calcă prin amintirile plopului
şi intrînd în antreu ştiind dinainte ce mă aşteaptă
m-aş fi lovit groaznic de un cuvînt uitat
acolo lîngă cuier pe o bucată de piele galbenă
şi aş fi căzut cu fața la pămînt şi aş fi plîns făcut grămadă
grămăjoară lîngă un cuier sculptat cu flori cu păsărele
piele inegală în vînt şi frunză a plopului

iubirea pentru tine mamă e şi o jucărie
iubirea pentru tine mamă e şi o jucărie
cu care nu mă jucasem
şi moartea ta nici astăzi n-o înțeleg
consultînd dicționarele docte
ai murit acum doi ani şi o sută patruzeci şi patru
cu alte cuvinte ai murit acum doi
ani şi o sută patruzeci şi patru de zile
apără-te
cu atotputerea neființei tale vezi că sînt dobitocul
rarisim care-şi iubeşte morții familiei cu atît mai devotat
cu cît ei au trecut mai de mult în lumea umbrelor
s-ar putea să rîcîi
peste un timp în neştire lespedea ce-ți
guvernează
putrefacția şi
ceea ce
voi scrie va fi o cîntare tristă
de iubire filială începută
cu capul pe masă-ntre flori acum

vei spune că asta e viață
şi eu voi spune că asta nu e viață
vei spune că asta e viață şi eu voi spune că asta nu e viață şi mai
apoi cît echilibru pe o sîrmă-n singurătate noi ne iubim în măsura
în care ura ta împotriva pietrelor este şi ura mea împotriva
pietrelor
priveşte într-acolo şi ai să vezi cum atîrnă cumințenia pămîntului
pieptănată dulce – deasupra patului în care ne mai iubim

te rog beatrice să ne întîlnim
te rog beatrice să ne întîlnim te
rog şi n-ar trebui să te rog
mîine seară în steaua vega
îmbrăcat cu o haină albă simplă uşoară
fără cravată fără să-mi amintesc
versuri sau alte lucruri frumoase din naştere
simplu pe măsura hainei mele
voi coborî din tramvaiul 709
cu o flacără la butonieră
cu un pui de şopîrlă în palmă
să mă poți recunoaşte imediat
te rog beatrice te rog beatrice te rog la ce
oră omenească vei vrea mîine seară în
steaua vega

prima poveste pentru ştefana
pisica va deschide iar fereastra
pisica verde şi proaspătă ca iarba
şi în odaia pustie se va strecura
şi la picioarele stăpînului se va încolăci
dormi dormi somnul te duce de pe lume
te spală şi te piaptănă şi te împarte
copiilor săraci te-am şi uitat
şi ploaia va deschide iar fereastra
ploaia verde şi proaspătă ca iarba
şi în odaia pustie se va strecura
şi la picioarele stăpînului se va încolăci
dormi dormi somnul te duce de pe lume
te spală şi te piaptănă şi te împarte
copiilor săraci te-am şi uitat
şi moartea a deschis încet fereastra
moartea verde şi proaspătă ca iarba
şi în odaia pustie s-a strecurat
şi la picioarele stăpînului s-a încolăcit

alexandria
(cîntecul poetului)
m-am visat azi-noapte în oraşul alexandria
grecii de la periferie demni urmaşi ai vechilor greci
îmi datorau recunoştință şi multe drahme
grecii toți ar fi trecut pentru mine mediterana
m-am visat într-o clădire albă şi dărăpănată – orb la o masă
în cafeneaua prin care au îmbătrînit fară să prindă de veste
şi cîinii brutarului ianni şi orgoliul lui konstantinos p kavafis
(poet cu faimă)
şi toate cîte mai pot să îmbătrînească într-un mare oraş
ca alexandria într-o clădire albă dărăpănată
proprietarul
unui milion de cheițe ruginite
părul mi-l mîngîiai printre lacrimi
cu ochii mei albaştri ai început să te joci
fără grabă şi fără prea multă cruzime
la noapte la noapte în oraşul Alexandria

administratorul explică în ce constă de fapt viața
(relatare absolut onestă)
transportul unui dulap vechi din sufragerie pe terasă
de ce mă frămîntă în ultima vreme
atît de mult – doar prevăzusem totul
pînă în cele mai mici amănunte
„pînă la limita peste care nu se mai poate trece“
creierul şi tufa de mărăcini din fundul grădinii
mătasea verde şi loveşte porcul drept în scăf?lie!
lacul şi cohorta de închipuiri sumbre: animalice
dragostea mea
pentru că de frig de foame şi chiar de glonț
nu se mai poate muri – totuşi transportul
unui dulap din sufragerie pe terasă
şi pragul tocit zîmbetul pe cale de a se coagula
şi piciorul retrage-ți piciorul şi întîmpină zeii
am prevăzut totul pînă în cele mai mici amănunte
transportul unui dulap vechi din sufragerie pe terasă
viața mea
o să-mi ard hainele din nou o să-mi schimb identitatea
cîtă cinste şi cîtă glorie – am prevăzut totul
„odihnească-se în pace dumnezeu să-l odihnească în pace
poate vom avea şi noi de pe urma lui ceva de cîştigat”

mică istorie sumbră (şi aproape neglijent redactată)
cu personaje şi cu întîmplări destul de imprevizibile
trece în goană un pîlc de călăreți copitele cailor lor fumurii
povestesc despre tine şi despre mine zice guillaume dus pe
gînduri
cînd mă trezesc dimineața mai arunc afară două trei lopeți
de pămînt reavăn dar tu cum îți începi activitatea prietene
trece în goană un pîlc de călăreți copitele cailor lor fumurii
povestesc despre tine şi despre mine zice poetul dus pe gînduri
cînd mă trezesc dimineața mai arunc afară două trei lopeți
de pămînt reavăn dar tu cum îți începi activitatea prietene
trece în goană un pîlc de călăreți copitele cailor lor fumurii
povestesc despre tine şi despre mine zice administratorul dus pe
gînduri
eu cînd mă trezesc dimineața mai arunc afară două trei lopeți
de pămînt reavăn dar primarul cum îşi începe activitatea prietene
aha zic poetul şi guillaume într-un glas eşti prin urmare de-al nostru
termină-ți cafeaua şi haide să mergem împreună la primărie
să înregistrăm petiția asta citeşte-o şi tu
vrem pinteni de aur pentru călăreții care se-ntorc pîlcuri pîlcuri
un grajd mai curat şi mai bine luminat pentru caii lor fumurii
vrem mai multe lopeți pentru locuitorii comunei noastre să ni se asigure
un pămînt reavăn cu rîme grase şi mai vrem să aflăm dacă nu vă
este cu supărare
cum îşi începe primarul nostru iubit şi foarte apreciat activitatea
lui zilnică
guillaume poetul şi administratorul