PÉTER ESTERHÁZY, DE LA OARECARE DISTANȚĂ

1) O pagină de jurnal: 10 decembrie 2007 Invitat de Brânduşa Armanca la Budapesta, la decernarea Premiului de excelență lui Péter Esterházy. Fiindcă sunt în „grupul de sprijin” presupun că voi fi solicitat să spun de ce susțin propunerea Institutului cultural. Aşa că am scris repede un text: în cazul în care trebuie să spun acolo câteva cuvinte din partea celor care cercetează, cu grupul A treia Europă, literaturile Europei Centrale aş putea să povestesc, jumătate de oră, de ce adevărata cercetare a Europei Centrale începe de la câțiva autori foarte importanți, dintre care unul este chiar Péter Esterházy. E un prozator extraordinar, îmi începeam dialogurile cu cei de la A treia Europă, e scriitorul cu cel mai întins arbore genealogic din Europa. Dacă te întorci prin Viena, prin Italia, prin Croația, prin Italia dai de statuile strămoşilor lui. De străzi, de parcuri, de piațete care se numesc Esterházy. Există prăjitura Esterházy, o delicatesă, mi-a explicat Smaranda. E cu ciocolată. De ce, dacă ai un asemenea arbore genealogic, mai trebuie să scrii şi literatură, m-a întrebat unul dintre studenții mei. Şi a adăugat celebra frază a lui Călinescu : fiul lui Goethe nu e nimic, un Montmorency rămâne un Montmorency. Da, riguros exact, a răspuns pedagogul care eram, însă Scriitorul Péter se naşte într-o societate – într-o țară – în care aristocrația nu mai există. Vechea aristocrație, fie ea şi Esterhazy, e înlocuită de noua aristocrație, care e a artiştilor. Şi, mai ales, a artiştilor literați. Un Deşliu este, în 1950 sau în 1955, mai boier decât Brâncovenii, Nina Cassian sau Maria Banuş sunt mai principese, în 1961, decât Martha Bibescu. Ungaria respecta simetriile țărilor socialiste. Dacă vrea să dea ştire despre rangul înaintaşilor, junele Péter trebuia să fie scriitor. Iar un scriitor de succes, un adevărat principe al literaturii, trebuia să înjure din răsputeri orânduirea (literară!!) cea crudă şi nedreaptă. Modernitatea literaturii a fost, tânăra generație a Europei Centrale ne poartă spre paradisul postmodern în zbor, explicam eu, vesel ca orice profesor ce se respectă. Şi, dacă e să judecăm drept, atunci când citim paginile despre moartea Mamei, nu citim pagini care țin în echilibru fragil o istorie? Nu moare un erou, moare un personaj care ilustrează o devenire a istoriei. În Verbele auxiliare ale inimii, Familia face parte dintr-o Istorie, care este şi nu este a omului comun. În Der Mann ohne Eigenschaften, Musil evoca Moartea Tatălui, dar Musil-senior era încă departe de rangul Esterhazy. Pe lista de autori care îl inspiră, Péter îl aşază şi pe Musil, lângă alți 40. Să adăugam câte ceva despre documentarul pe care un asemenea scriitor îl poate realiza: una e să scrii mereu despre muncitorii, țăranii, intelectualii de acum treizeci de ani şi alta e să scrii despre familiile care poartă amintiri de acum trei sute sau şase sute de ani. Una e să citeşti pagini despre liberte, egalite, fraternitate făcute de un istoric, alta e să descoperi un prozator care poartă în spinare amintirile Europei Centrale şi de Est. Deci compun repede această pagină, cu bănuiala că nici unul dintre vorbitori n-o să spună un cuvințel despre Nedelciu sau despre postmodernii din România care se învecinează cu postmodernismul lui Esterházy. şi aş mai fi spus la sărbătorirea lui Esterhazy de la Budapesta: Nu am citit cartea despre felul în care contesa Hahn-Hahn a coborât pe Dunăre. Dar sper că simpatia pentru postmodernii români, prezentă în câteva declarații, e vie – mai vie – în cartea despre ocheadele contesei Hahn Hahn. (1) 2) Ce aş fi spus la Budapesta Nu-mi imaginam că antevorbitori mei, personaje cu misii culturale înalte, s-ar fi oprit asupra postmodernilor români – confrații, nu-i aşa, ai ilustrului Péter. Aşa că aş fi început cu o propoziție a lui François Lyotard, validabilă şi în paginile lui Nedelciu, Cărtărescu et comp. : „Ipostaza postmodernă înseamnă desprinderea de unitatea ideală a cunoştințelor anterioare”. Şi aş fi continuat: „Să nuanțăm: Esterhazy Péter provine dintr-o aristocrație europeană al cărei arbore genealogic poate defini devenirea unui spațiu geografic. Definim Europa Centrală cu ajutorul lui. A scrie înseamnă, pentru el, o operațiune de desprindere de protocolul aristocratic. O operațiune de desprindere, de ruptură, de redefinire a scrisului, a literaturii. El este, alături de alte personalități fundamentale ale scrisului, în postistorie. Ar trebui spus că Roman-producție al lui Esterhazy Peter seamănă cu Brazdă peste haturi a lui Dan Petrescu, Luca Pițu, George Pruteanu. Sunt optzecişti inteligenți, cu vocația parodiei, a satirei, a discursului sarcastic. Sunt hiperinteligenți, aşa cum e majoritatea optzecistă, culți, mişcându-se lejer în mai multe literaturi. Aceeaşi sorginte intelectual-parodică postmodernă va funcționa în Femeia în roşu de Nedelciu, Babeți, Mihăieş, ultimii doi fiind teoreticieni de performanță, primul devenind un lider al optzecismului românesc. Nedelciu e autor al postfeței versiunii româneşti a Verbelor auxiliare ale inimii. Sunt canale de comunicare importante, fiecare dintre ele evocând trasee neobişnuite. Poate fantazarea lingvistică îl apropie (dar numai atât) pe Esterházy Péter de Luca Pițu. Daniil Harms, Zoşcenko sau scriitorii sârbi preocupați de istoriile secrete, de divulgarea anecdotei subversive din nomenclatura lui Tito rezolvă, în zece rânduri, buna conlucrare dintre anecdotă, pamflet şi subteranele istoriei imediate. Un strop de pornografie maghiară (dar şi anecdotele subversive cehe, româneşti stau sub acelaşi semn) pot traduce în dialect postmodern autorii de mai sus. Fiindcă postmodernismul lui Esterhazy Péter funcționează într-un fel cu totul aparte.(2) Magyar Miklós observa că în Să nu faci piraterie papei – el ar fi mai preocupat de soarta cuvintelor, de naşterea limbii, decât de soarta celor care le folosesc. În Introducere în beletristică, textul autorului şi textele oaspete conferă acel efect estetic pe care-l are citirea operei, de aceea nu are nici un rost despărțirea textelor oaspete de textul autorului. Sensibilitatea politico-socială ar fi plusul pe care Esterházy Péter îl adaugă noului roman.. “Fără îndoială, Esterházy este unul dintre cei mai importanți prozatori actuali din Ungaria, cei care reacționează la modul cel mai profund la toate probleme sociale, fiind, în acelaşi timp, strâns conectați la cele mai noi tendințe pe plan mondial. (În afară de conexiunile amintite cu noul roman, se pot trasa paralele demne de atenție între arta scriitoricească a lui Gombrowicz, Handke şi alții. Simțul lingvistic mult mai îndrăzneț față de cei amintiți mai sus îi asigură un loc distinct în literatură maghiară a secolului XX.”) 3) Von Dalma, un personaj care a circulat şi în Banat (Altă pagină de jurnal, 11 martie 2009) Un telefon întrebător mă blagosloveşte cu laude: dacă, zice mnealui, în anul 1989 am scris despre călătoria la Bocşa (împreună cu Sorin Titel, George Suru şi Dulcineea von Dalma) atunci e foarte simplu: Esterházy s-a folosit, în cartea sa despre, de cartea mea şi a Dulcineii. Îi răspund că „în nici un caz”, apoi îmi recitesc textul din 1989 – din Imediata noastră apropiere, II, care arată aşa: „Sunt pagini prilejuite despre o călătorie a noastră la Reşița. Suntem patru, adică George Suru, Sorin, Carola şi cu mine. Ea în postură de şofer şi proprietar al maşinii. Şi Sorin, evocând următorii treizeci de ani de scriitor genial. Va fi celebru, dar nu va mai scrie piese de teatru. Nu ar mai scrie piese de teatru, nu ar mai regiza, deşi i-a promis Carolei rolul Dulcineii şi ar trebui — nu-i aşa? — să se țină de cuvânt. Ein Mann, ein Wort; orice bănățean e şi un pic neamț. Carola fusese eleva lui preferată la Caransebeş, o distribuise în Pescăruşul, ar fi fost o Nina Zarecinaia de zile mari, dar aşa i s-au întâmplat ei toate: Sorin s-a mutat de la Caransebeş, a abandonat teatrul iar ea... ea, care ar fi trebuit să fie o actriță de zile mari, o Dulcinee... ea a ajuns un nimic. (În anii următori va avea probleme cu justiția şi va fi acuzată de prostituție). Ea era, atunci, foarte frumoasă, îi înjura pe milițieni – avea un tic verbal, o reacție necontrolată –, Sorin o conjura să se abțină, el nu suferea vulgaritățile, se făcea roşu-roşu când ea îşi rostea textul, poezia. Sigur, accepta Dulcineea, dar cum să mă potolesc dacă mama m-a făcut aşa? Pe tine te-a făcut prozator, pe George, poet, pe Cornel profesor, pe mine curvă. Acum voia să-l vadă pe adevăratul Don Quijote şi să i se dedice. Când am plecat din Caransebeş, ținea neapărat să fie şoferul nostru, să trăiască o adevărată aventură intelectuală. Îi ajungea atât: să fie umila servitoare a unor cărturari care peregrinează. Dar noi – noi –, explica George, suntem în căutarea adevăratului Don Quijote, a Cavalerului Tristei Figuri pierdut, uitat, abandonat într-un Banat al nerecunoştinței. Noi, spunea George, din ce în ce mai exaltat, vom întâlni un om care, timp de o viață, a recuperat adevărata Imagine. Trebuie să ai talentul lui Sorin ca să realizezi... Eu rămân cu el, spunea Carola, crezi că n-o să creadă că şi-a împlinit menirea dacă rămân cu el? Tata Oancea e om bătrân, e un personaj onorabil, are copii şi nepoți, încerca să o potolească George. Îl vedem, discutăm, depunem omagii, dacă vrei poți să-l săruți frumos şi ne întoarcem. Bine, accepta Dulcineea, dar o să-i fac cel mai frumos cadou... o să-i fac un adevărat cadou! O să vedeți ce cadou! Cadoul (numai o adevărată doamnă a zilelor noastre, o Dulcinee a anului 1967 ar putea face un asemenea dar) ar fi o noapte de amor. Ea a fost întotdeauna îndrăgostită de oamenii maturi şi înțelepți... de-asta a fascinat-o Sorin Titel. Fiindcă are geniu... Au urmat supărările: Sorin n-a mai vrut să meargă mai departe. Dulcineea începu să rostească propoziții porno, iar dumnealui nu suporta aşa ceva. Nu suporta stilul porno. El se dă jos şi face autostopul. L-am însoțit, am avut noroc, ne-a luat un microbuz cu nuntaşi, care mergea la Timişoara. George şi Carola au ajuns totuşi până la Tata Oancea, acolo totul s-a întâmplat frumos, Carola i-a sărutat mâna. Ea n-a rostit nici una dintre propozițiile ei celebre, nu i-a înjurat pe milițieni (se nimeriseră doi prin preajmă). Tata Oancea i-a oferit Dulcineii o carte, un volum de poezii (Toamna, Tipografia Sontagsblatt, Timişoara IV, Piața General Dragalina 2, 1936) cu o dedicație pe care Carola Blum o va reproduce în memoriile ei, publicate la Bonn în 1986: „Dedic aceastei Dulcinei a vârstelor mele înalte, domnişoara Carola Blum, o carte scrisă de adevăratul Don Quijote al Banatului, de cel mai de seamă artist al foamei din secolul nostru, Petru E. Oance. Am mai fost cu Carola, cu George şi cu aleşii într-un microbuz al Consiliului sindical raional din Caransebeş la premiera piesei Fructul oprit. Carola era foarte mândră (va scrie asta în memoriile ei) că Sorin folosise un distih creat de ea: „Sunt fecioară, sunt cinstită / Bolnavă de colecistită”. Ea avea într-adevăr colecistită. La trei zile după premieră va in­tra pentru prima dată la puşcărie „pe bune”. O acuzau de relații sexuale cu străini. Stagiu de perfecționare lesbi, va scrie în romanul ei autobiografic, Dulcineea von Dalma. Dalma era, de fapt, Dâlma, o parte a oraşului în care se trăia bine. Tot în romanul ei autobiografic scria despre expedițiile lui George şi ale mele în căutarea arhivei lui Körösi Csoma Sándor. George era sigur că ar fi la Teregova, la Ruschița sau la Domaşnea, bine ascunse de cei care ar fi trebuit să le ardă în 1950, la Caransebeş. Un unchi al lui i-a povestit că acolo ar mai fi fost şi corespondența pe care contele a purtat-o cu Mircea Eliade, cu Guenon şi cu Ananda Coomaraswamy. I-am spus, în fiecare dintre dialogurile noastre, că s-ar putea să-l confunde pe Iuhoş cu Jakabffy, celălalt conte din Zăgujeni, ins cu preocupări culturale temeinice, finanțator al unor reviste care au apărut în română şi maghiară la Lugoj. Nu, George ştia exact: era vorba de biblioteca lui Iuhoş, de corespondența lui Iuhoş, de prietenii lui Coomaraswamy, Eliade, Guenon.”. Ei, mai adaug, poate a citit romanul Dulcineii, e în germană, a apărut la o editură din Freiburg. Note 1) Cum să nu, am citit-o, dar abia în avionul spre Budapesta. Am găsit în bibliotecă L’ oeillade de la comtesse Hahn-Hahn – en descendant le Danube – Traduit du hongroise par Agnes Jarfas, Gallimard, 1991. Niciunde nu apar supărările lui Péter Esterházy împotriva celor care îl consideră „postmoderni” sau a celor care catadicsesc să vorbească despre Europa Centrală ca aici. Nici în călătoria pe Dunăre nu-şi ia asociați: Claudio Magris devine Claudia Magris, o ia razna prin istorie, iar când ajunge acasă are şansa să-l întâlnească, fiindcă Magris ține conferințe şi la Budapesta. Dar nu-i deloc fericit că-l întâlneşte. Mi-am pus cartea pe masa de la hotel, copiind de pe ultima copertă a ediției Gallimard, 1991, următoarele: „Reluînd o călătorie întreruptă cu treizeci de ani mai devreme, naratorul face o excursie pe Dunăre cu intenția să-i consacre o carte. Această explorare a spațiului şi a timpului, deopotrivă parodică si serioasă, îi permite lui Péter Esterházy să prezinte în racursi istoria familiei sale şi a Europei Centrale. Şi de a se întreba asupra situației scriitorului, căruia publicul îi cere povestiri, de preferință distractive, care îl transportă într-un altceva. Romancierul ar fi la ordinul unui tiran: Cititorul. Între ce limite poate să se supună exigențelor sale?”. Trebuie să precizez că la cokteilul dat în cinstea sărbătoritului am trăit spaima unui dialog cu Esterházy, despre Europa Centrală. Noroc că n-a trebuit să vorbesc nici în momentul festiv şi nici după, cu ilustrul. 2) Fireşte că exageram. Să mărturisesc că am folosit şi volumul coordonat de Geo Şerban, Budapesta literară şi artistică. Interferențe, identitate modernă, tentația occidentului, Editura Univers, 1998, volum pe care ni l-a oferit, la Budapesta, însuşi autorul. În 1998 am fost invitați, Adriana Babeți şi cu mine, de Institutul Cultural Român de la Budapesta (adică de Anamaria Pop, pe atunci directoarea Institutului ) să ne întâlnim cu câțiva dintre cei mai iluştri exponenți ai Europei Centrale de la Budapesta. A fost o întâlnire memorabilă, în care noi, cei de la A treia Europă, dar şi domnii Mircea Martin şi George Şerban, îi dădeam înainte cu Mitteleuropa noastră, ei, cei mai de seamă mitteleuropeni ai Budapestei, dădeau înapoi: nu sunt, dar chiar deloc nu sunt ai Europei Centrale. Între autorii de vârf era şi Konrád György, unul dintre primii care au repus pe tapet ideea de Europa Centrală. De ce nu era acolo şi Péter Esterházy, am întrebat-o pe Anamaria Pop, organizatoarea întâlnirii. Sigur, ar fi trebuit să vină, dar a trebuit să plece în Germania. Deci nu este, n-a fost, le spun admiratorilor lui, deşi... aşa cum se spune în Literatura maghiară în secolul XX, vol I (şi cum traduce Anamaria Pop în volumul îngrijit de Geo Şerban) şi cum zice acolo chiar Magyar Miklós).... De la eseul lui Magyar Miklós Esterházy Péter a mai scris un şir de cărți. Privirea contesei Hahn Hahn, 1991, O femeie, 1995, Harmonia Celestis, 2000 ar merita atenția noastră. Unchiul Roberto, personajul care îşi trăieşte autonomia, care e căsătorit cu o braziliană: Sporeste HAOSUL, e sfatul părintelui către unchiul Roberto. Sporeşte haosul – epistemologia anarhică ar stimula procesul cunoaşterii care ajunge să slujească HARMONIA CAELESTIS. Şi mai ales anarhia din cartea următoare, cea despre Esterházy tatăl – informatorul.