TIRAJE MARI, TIRAJE MICI... PENTRU POEZIE, NU TIRAJELE SÎNT PROBLEMA...

Una dintre „plîngerile” recurente privitoare la poezia de azi e impactul restrîns: tiraj mic, vînzări scăzute. Termen de comparație: glorioasele vremuri de dinainte de 1989. Poate fi – într-adevăr – o problemă pentru editori, în cazurile în care investesc ei înşişi în plachetele de gen (e destul de răspîndită şi cealaltă variantă: în care autorii înşişi plătesc publicarea, din bani proprii sau susținuți de „sponsori”). Literar vorbind, nu! Mai exact spus, e o falsă problemă. Falsă şi în sine, şi prin comparație cu cifrele de dinainte de 1989. A existat o singură perioadă în care volumele de gen au avut tiraje mari, colosale: epoca proletcultistă. Toată producția editorială era atunci de propagandă şi o prelua imediat noul sistem al bibliotecilor “pentru mase”. Nu înseamnă că, dacă erau multe, cărțile se şi citeau. Apoi, “noul val” din anii ’60-’70 a mai beneficiat de oarecare generozitate din partea autorităților, volumele de versuri apărînd în cîteva mii de exemplare. Au existat şi excepții tolerate sau încurajate de sistem, dar foarte puține. Tirajele au scăzut uşor în anii ’70-’80, stabilizîndu-se cam la 700-1.000 de exemplare la jumătatea intervalului şi în jurul a 500 de exemplare către final. Oricum, cine invocă presupusele cifre mari de dinainte de 1989 n-a trăit perioada sau are memorie scurtă. Realitatea e că poezia aşa se publică dintotdeauna şi pretutindeni: în exemplare puține, pentru cunoscători. Pe ele se fac analizele critice, se construiesc prestigiile, urmînd ca, mai tîrziu, numele şi titlurile importante, care vor intra în istoria literaturii şi în manuale, să devină bibliografie şcolară şi să se multiplice în consecință. Adevăratele probleme ale poeziei româneşti recente sînt altele: valoarea a ceea ce se publică e pe ansamblu scăzută; volumele valoroase sînt semnate mereu de aceleaşi cîteva nume; se scrie mai puțin şi mai superficial despre poezie, dar – vai! – cu mult mai puțină severitate critică… Noi specii „de consum”: „chick lit” Categoriile de tipul „chick lit” („literatura pentru puicuțe”), ca şi ramificațiile în curs de constituire: „lad lit” („literatura pentru flăcăi”) etc., sînt comerciale, nu literare: etichetele respective fac referire nu la conținutul romanelor în cauză, ci la publicul-cititor, la „publicul-țintă”, deci la vînzări. Textele promoționale mai vorbesc şi despre tehnicile prozastice utilizate, reductibile la o facilă lizibilitate, la anumite combinații narative şi la ingrediente de felul umorului ş.a.m.d. Prin urmare, avem de-a face cu o rețetă „de consum”, cum se spune de multă vreme în legătură cu literatura şi cultura care țintesc marele public şi marile profituri. S-ar putea ca în cazul „chick lit”, dar şi în alte zone ale comer­cialismului actual, să fie vorba şi despre o consecință a foarte intensei „marketizări” a produselor culturale din zilele noastre: o dată identificată o rețetă, ea e etichetată şi multiplicată rapid, pînă la epuizarea efectului de „noutate”, după care e servită următoarea formulă „la modă”, „şic”, „tare”, „cool”, „branchée”. Ar fi de discutat în ce măsură „marketizarea” extremă afectează producția literară de calitate. E limpede că anumite cărți „de consum” sînt scrise de autori foarte buni meseriaşi, la fel ca în perioadele mai vechi, mai de început ale romanului polițist, science fiction şi ale celorlalte; dar s-ar părea că s-au rărit cărțile care să mențină un echilibru între comercialism şi experimentalism, de pildă, sau între stilisticile „uşoare” şi cele mai „grele”, exploratoare ale unor profunzimi cu acces mai puțin facil. Şi romanele unei Jane Austen, ale surorilor Brontë sau chiar şi ale unor bărbați din alte vremuri erau citite de „fetele de pension” de pe-atunci; dar au rămas în istoria literaturii...