Cronica literară
Marian Victor Buciu
UN CRONICAR LITERAR PROGRAMAT
Articol publicat în ediția Viața Românească 10 / 2009
Metodologii inter/trans-disciplinare şi postmoderne Dincolo de prezentarea unor cărți, foiletoanele lui Ştefan Borbély, recent adunate într-un volum (O carte pe săptămână, Ed. Ideea Europeană, 2007), evidențiază afinități declarate şi evidente. În primul rând, ne reține afinitatea de metodă. Ea este aplicată la istoria literaturii, redusă la politic iar, ca spațiu cultural, la Universitate. Apoi – straniu, paradoxal – metoda este extinsă dincolo de estetic, dar, totuşi, literar (dacă mai e posibil). Textul programatic este, în acest volum, ataşat cronicilor. El impune, ca dispoziție firească, „o istorie politică a literaturii române”: o „metodologie integrativă, axată pe studii culturale, care se practică azi în marile universități occidentale”. Menține evaluarea estetică, într-o reconstituire a contextul social şi politic, pentru a ajunge la „viața adevărată” transpusă în opere. Cu ce scop? Iată: „să restituim adevărul integral”. Termenii ideologici amintesc şi de utopia stângistă a comunismului cu față umană. Radu Cosaşu, şi N. Țic, în contextul unei Românii comunizate, cereau şi ei adevărul integral. Sensul, de data aceasta, nu rămâne doar ideologic, oricât de extins, devine şi artistic. Sincronismul – de bună seamă, occidental – extinde metoda critică dincolo de critica impresionistă şi foiletonistă. (Conceptul lovinescian de sincronism era dublat de cel de diferențiere, acesta fiind uitat cu totul în critica românească, deschisă idealului unui mimetism recuperator nețărmurit.) Aparent, critica impresionist-foiletonistă este negată, în vederea integrării ei. Dar cine mai susține că foiletonul e singura specie a criticii? Termeni tari devin: context, contextualizare. Finalitatea ar fi „să îl reintroducem pe scriitor în timpurile concrete, în ideologia pe care (sic!) le-a trăit”. Interdisciplinaritatea e un alt concept susținut cu tărie. Metoda nu se reduce la literatură, ea cuprinde, cum s-a mai întâmplat în ultimele două secole, cultura. Melanjul disciplinar activat cu atâta încredere, verificată azi în lumea avansată, occidentală, ar stabili – parcă la modul american – „cum se împarte cultura română între naturism şi pragmatism”. Manifestul critic programatic din 9 decembrie 2005 (semnat şi de Mircea Anghelescu, Ioana Both, Dan C. Mihăilescu), se încheie printr-o adresare patetică: „Ajutați-ne să transformăm această himeră în realitate!” Pragmatism şi himeră (termenul secund fiind în fapt principal), iată, prin urmare, o combinație rezonabilă pentru o piață culturală şi artistică locală. Pragmatismul vizează, ca într-un grant universitar, volume programate să apară în 2008-2009; cu un an mai devreme este timpul precizat într-un interviu al autorului, inserat şi el la Addenda. Citim, deocamdată, încă un volum propriu de foiletoane! Interdisciplinaritatea metodologică elimină limitările de domeniu, deopotrivă cu cele generaționale ori regionale. Interdisciplinariştii de oriunde trebuie să fi uniți. Nu doar tânărul Ion Manolescu întreprinde un „demers teoretic interdisciplinar”, dar şi Ion Ianoşi e „interdisciplinar”, propunând „edificii integratoare”. Poate fi racordat uşor Adrian Marino, „unul dintre marii oameni atipici ai culturii române contemporane”, a cărui opera ştiințifică, fundată pe obiectivitate şi impersonalitate, cuprinde „câteva cărți memorabile”. Liberal, enciclopedic, raționalist, rufuznic de ontologizanți şi autohtonizanți (şi adaug ceea ce a spus în ultimii săi ani: critic cu reprimată, din cauză şi vină contextuală, vocație de ideolog), el reabilitează şi impune politicul într-o formă imperială (Politică şi cultură, 1996, Libertate şi cenzură în România. Începuturi, 2005, sunt comentate în foileton). Ataşabil interdisciplinarilor este şi Paul Cornea, comentat aici cu Interpretare şi raționalitate, 2006: sinteză „catalitică” (termen recurent în foiletoane, la Irina Petraş şi nu numai), înaintată, de tradus în străinătate, deşi autorul este un antirelativist mefient cu postmodernismul, raționalist, iluminist, antropocentrist (ca şi Marino, de altfel). Obiectiv, „model de erudit dilematic”, antiludic, „pe axa principală a modernității”, nemulțumit de „excesul hermeneutic”, de o impunătoare erudiție. În Cărțile deceniului 10, 2003, cuprinzând cronici literare de Irina Petraş, e remarcat mai ales „dialogul liber al metodologiilor inter şi transdisciplinare”. E deceniul în care „s-a conturat la noi, la nivelul exercițiului critic şi al exegezei, prima generație post-foiletonistică, articulată în spiritul sincroniei metodologice cu Occidentul, în urma căreia întreaga istorie a literaturii noastre postbelice ar trebui să fie regândită”. Andrei Oişteanu (care poate intra în istoria literaturii române?), e prezentat ca un savant temeinic „într-o cultură preponderent foiletonistică şi excesiv de subiectivizată”, remarcându-se că el „nu e captivul unei metodologii dominante, ci e deschis tuturor translațiilor, motiv pentru care interpretările sale ating în multe locuri o profunzime aparte”. Scriind despre Caius Dobrescu, Semizei şi rentieri, 2001, un autor „independent ca gândire”, „cel mai bun specialist în contracultură din România”, evidențiază „metodologia lui foarte postmodernă”. În foiletonul care îl comentează pe Cătălin Avramescu, numeşte modelele precursoare de interdisciplinaritate: Marino, Mincu, M. Papahagi, şi pe intelectualii universali în formare: C. Bădiliță, S. Antohi, S. Lupaşcu, M. Spiridon, M. Coman, M. Neț. Ch. Moraru, C. Braga. A doua carte a lui Cătălin Avramescu, Filosoful crud. O istorie a canibalismului, 2003 (titlu care trimite spontan la M. Foucault, cu Istoria nebuniei sau Istoria sexualității), nu pare a fi totuşi o reuşită metodologică, metoda este împrumutată, implementată, mimetică, deşi bine folosită, în „cartea unui intelectual de mare clasă: cel mai bun reflex metodologic foucaultian pe care l-a cunoscut, până acum, cultura română”. Reuşita reală pare a fi tematică, dacă chiar acoperă un gol şi în „exegeza mondială”. Cum ştim – sau trebuie să ştim –, a fi azi în avangardă înseamnă a fi postmodern. Iar dacă nu poți fi, să te dai – cu verbul maiorescian – în lături. Alex. Ştefănescu nu e şi nu se dă. Istoria lui, notează foiletonistic Şt. Borbély, îl arată „afon” la postmodernism. Aşa s-ar explica de ce îi subestimează pe M. Mincu (care, de fapt – nu ştie Şt. B.? – foloseşte rar termenul de postmodernism şi afirmă des că este adecvat cel de experimentalism) şi Radu Lupan (cu care Şt. B. e mult mai generos decât Cărtărescu), Liviu şi Ioana Em. Petrescu, autori înainte de Cărtărescu a două cărți despre acaparatorul şi iritantul cuvânt sau concept. Care necesită organ teoretic şi metodologic. Şi cum să înțeleagă cineva postmodernismul, când nu s-a dumirit nici cu vetustul modernism, definit, citează cronicarul literar, drept „o timiditate instituționalizată”. (Tare mi-e teamă că pledantul pentru contextualizare a produs de data aceasta o decontextualizare. Sau dacă nu e aşa, mă gândesc că se vor găsi niscai contexte care să exprime o înțelegere mai – dacă nu adecvată, că doar terminologia e pusă pe ceartă nesfârşită – reflexivă.) După câteva epitete tare neplăcute urechii, oricât de afone – precar, simplist, rudimentar, plat, inept –, concluzia memorabilă este aceea că istoricul-foiletonist (sau invers?) nu înțelege „decât epidermic”. Epidermic? Adică la suprafață. Aşadar… postmodern. Şi cercul se închide. Foiletonul acesta nu mai e unul antamant. Va să zică, postmodernismul „se ia”, oricât nu-l şti şi nu-l vrei. Dar e mai bine să nu fi postmodern à la Mr. Jourdain. Să fii, deci, postmodern la modul intuitiv. Ca L. Ciocârlie, cum am văzut, dar şi ca Norman Manea, cum aflăm mai târziu, anume că în Plicuri şi portrete, 2004, marca stilistică e „histrionismul bufon”, vederea obişnuită este relativist-postmodernă, iar asta – văzurăm bine – descoperă postmodernismul de dinainte de postmodernism, într-un cuvânt, intuitiv. Dar cum poți să nu fi postmodern în epoca postmodernă, care este cea contemporană? Această imposibilitate se poate la noi şi ea e o mare neregulă. Postmodernismul e marca excepționalității. Ion Manolescu (Videologia, 2004) scrie „cel mai dur tratat de postmodernism imaginar”, carte aflată „în cel mai avansat punct al sincronizării noastre cu tendințele intelectuale specifice de pe mapamond”, chiar dacă stilul ei este „barbar” de arid, aşadar de nepostmodern, trebuie „să o citeşti de trei-patru ori pentru a nu te lăsa strivit de stil”, din pricina unui „lexic neologistic ultraspecializat”. Întrezăresc cu greu conceptul de postmodernism al lui Şt. Borbély, numit undeva (în articolul despre Cătălin Avramescu) catalitic şi sincronizant, într-o vulgata neclară (când mă aşteptam la acuratețe, dacă nu exhaustivitate bibliografică), cu notații de felul „Alexandrinism narcisic, postmodernismul…”. Totuşi, înțeleg că Borbély priveşte postmodernismul ca pe o față uşor plastifiată chirurgical a modernismului. Nu este postmodernismul antimetafizic (sau poate da, devreme ce invocă des suprafața), nu este, nu pare a fi, cel antimitologic: „Mitologia postmodernismului este mitologia apei…” Postmodernismul acesta lichid este direct recunoscut de autorul clujean ca o prelungire a modernismului (post), în disociere netă de Ion Manolescu, acesta operând cu unul autonom, izolat (anti). Literatura citită politic Eu cred că am avut mereu istorie literară politică şi chiar politizată, mai mult sau mai puțin credibilă. Cazul din urmă e legat de cenzura politică. De aceea, e foarte adevărat, „trăim într-o istorie literară mistificată” – nu toată istoria, nu toți o trăiesc la fel. (Eugen Negrici, care s-a expus într-un fel de istorie politică a literaturii române, universitar craiovean levantinizat la Bucureşti, ar spune Şt. Borbély, nu e deloc citit sau citat. Citesc acum în „Contemporanul. Ideea europeană”, sept. 2008, un foileton aproape cu totul inaderent despre Iluziile literaturii române. E. Negrici este considerat un demitizant remitizant, un demistificator frustrat, provocator, dar inexact pe multe direcții: concepte, curente, opere, autori, istorie, ideologie, metodă.) Literatura citită politic n-ar fi, deci, cum susține Borbély, în trei puncte, ceva 1) nou, 2) de detabuizat, 3) neraportat la istoria generală („o istorie politică a literaturii noastre ar reprezenta cadrul metodologic prin care anumite lucruri pot fi înțelese mai bine”), la toate domeniile existenței, cunoaşterii, valorilor. Epocile, o ştim bine, au fost şi sunt încadrate politic. Rămân uzuali termeni de istorie politică precum paşoptism, interbelic, postbelic. Uzuali? Aş spune chiar… abuzuali. Comozi şi inerțiali, ei par de neînlocuit. Consider că dacă literatura e liberă, ea există prin ea însăşi. Şi numai după – şi de – aceea, există prin raportare. Dar şi atunci nu doar prin raportare extrinsecă. La întrebarea aparent insurecțională E nevoie de o istorie politică a literaturii române? mă gândesc că răspunsul a fost dat în mod practic – şi pragmatic – în marile literaturi europene sau americane. Există istorie indirect politică a literaturii. Dar nu lucrări cu titlul Istoria politică a literaturii franceze, americane etc. În mod bizar, noi începem să avem tot felul de istorii ale literaturii române şi credem că putem combina (concubina e termenul mai adecvat pentru relația ilicită) literatura cu orice; deocamdată cu generațiile, regiunile, serviciile secrete ş. a. Nu ştiu dacă Ştefan B. va publica o Istorie politică a literaturii române. Nu m-ar mira ca titlul să apară sub orice semnătură. Azi politică, mâine etică, poimâine religioasă, filosofică, socială, ştiințifică. Aici ar fi, nu-i aşa?, posibile tot atâtea istorii literare câte ştiințe. S. Marcus, autor al Poeticii matematice, n-a susținut, din cât ştiu, o Istorie matematică a literaturii române. De ce ar avea nevoie literatura de substituiri, rapturi ori împrumuturi metodologice, când metoda preexistă în orice înseamnă facere, producere, acțiune? Lărgirea cadrului înseamnă în fapt o îngustare a lui, dacă reducem literatura la idei fixate diacronic, de orice fel ar fi ele. Din nou descoperim urma lui A. Marino, la repropunerea formulată „reaşezarea în rama metodologică mai largă a istoriei ideilor şi mentalităților…” Istorist, deşi nu devine şi un istoric literar, contextualist, Şt. Borbély riscă să piardă relația cu textul. Relație, dacă nu exclusivă, cum s-a mai crezut, totuşi primordială. E admirabil că interesul său merge spre orice tip de facere a literaturii: avangardă, experimentalism, textualism, postmodernism. Aici comentează antologii ale avangardismului din proximitatea occidentală (rus şi sârb), cu nuanțe ce se cer discutate, de ce nu?, comparatist, prin programul lui A. Marino. Însă practica unui comparatism nicicum motivat ar trebui evitată. „Hypnismul lui Rade Drainic trebuie pus în legătură cu onirismul de la noi.” Cum? Nu ne oferă nici cel mai mic indiciu de ordin poetologic. Istorie politică, interdisciplinară, contextuală: termeni care se complinesc, nu se echivalează. Istorie contextuală mi se pare o sintagmă pur tautologică. Cum ar putea exista istorie atemporală?