Cronica literară
Bogdan Crețu
549 DE SCRIITORI ŞI PUBLICIŞTI IEŞENI CONTEMPORANI
Articol publicat în ediția Viața Românească 10 / 2009
Dacă am crede în statistici, ne-am crede binecuvântați de Dumnezeu: Iaşul numără cei mai mulți scriitori pe metru pătrat (sau pe cap de locuitor, nu m-am hotărât cum să o iau). Avem aproape 300 de membri doar în Uniunea Scriitorilor, unde mai pui că anual mai intră câteva zeci de persoane şi mai există altele care cochetează cu literatura, aşteptând momentul prielnic pentru a-şi depune dosarul de adeziune la generoasa breaslă. Despre toți aceşti oameni de bine, se găseşte cine să scrie şi, cine ştie, s-o mai găsi şi cine să le citească opurile scoase, uneori cu efort, pe speze proprii, la edituri profitoare. Câți scriitori cu notorietate națională indiscutabilă îşi duc viața în târgul nostru, asta e o altă întrebare. După unii, legiune. După modesta mea părere, dacă ne referim la cei în viață, vreo 10-15, cel mult 20. Despre un Al. Andriescu, Radu Andriescu, Emil Brumaru Maria Carpov, Al. Călinescu, Constantin Ciopraga, Ion H. Ciubotaru, Mariana Codruț, Livia Cotorcea, Nichita Danilov, Al. Dima, Al. Dobrescu, Florin Faifer, Emil Iordache, Cezar Ivănescu, Dan Laurențiu, Dan Lungu, O. Nimigean, Antonio Patraş, Al. Philippide, Mircea Platon, Mircea Popovici, Ioanid Romanescu, Elvira Sorohan, Mihai Ursachi şi Al. Zub au scris, în mod repetat, marii critici şi specialişti, cărțile lor sunt cunoscute, simpla lor enumerare aproape că defineşte literatura scrisă la Iaşi în ultimii 50 de ani. Am ales aceste nume de pe coperta recent updatatului dicționar Scriitori şi publicişti ieşeni contemporani (1945-2008), aflat la o ediție terță grație lui N. Busuioc şi Fl. Busuioc (nu fac economie de caractere, aşa apar scrise numele pe pagina de gardă). Dar cartea inventariază 549 de nume, de aceea ne şi interesează. Un dicționar trebuie să ofere, în primul rând, informații corecte şi cât mai complete, pentru ca un eventual cercetător să se poată orienta pornind de la el. Or, în fenomenul literar al unei anumite epoci, nu interesează doar piscurile, valorile incontestabile, ci întregul fundal, climatul care a facilitat apariția acestor scriitori valoroşi. E drept că de regulă o epocă se defineşte prin vârfurile sale, dar istoria literaturii nu îi uită nici pe „infanterişti”. La o adică, pentru ei se fac dicționarele. De aceea, indiferent de carențele sale, Dicționarul celor doi Busuioc este, incontestabil, un instrument de lucru care merită gratitudinea contemporanilor. El dă seama de ce înseamnă viața literară ieşeană, cu autorii ei de prim raft, dar şi cu cei mediocri dar orgolioşi. Citind această carte (poate părea straniu, dar eu nu doar consult, ci de-a dreptul citesc dicționarele, cu creionul în mână), îți dai seama de cât de onorabilă sau, după caz, ridicolă este viața literară ieşeană. Nobila salahorie a autorilor trebuie să fi fost complicată, căci este cu atât mai greu să aduni informații despre autori în viață, cu opera în curs de alcătuire şi cu ambâț indiscutabil. Una dintre metodele folosite în lexicografie este trimiterea către autor a unui chestionar bine gândit, care să slujească drept sursă de informații. Aşa a procedat şi Aurel Sasu, în elaborarea Dicționarului biografic al scriitorilor români, aşa s-a lucrat, în destule cazuri, şi la DGLR. Doar că e greu de crezut că scriitorii merită mereu creditați. Tot astfel procedează şi Nicolae Busuioc. Ceea ce nu mai face el însă este verificarea, filtrarea, selectarea materialului auto-hagiografic astfel obținut. În mare măsură, avem de a face cu un dicționar la care principala contribuție şi-au adus-o scriitorii înşişi, care s-au supus mai mult ori mai puțin rigorii chestionarului. Pentru că, de regulă, mediocrii sunt cei care îşi bifează ca realizări orice nimicuri, enumeră toate comitetele şi comițiile din care au făcut vreodată poarte, se fălesc cu premii anonime, amicale, inventariază orice articolaş mărunt din orice broşurică apărută în 30 de exemplare. Or, munca lexicografului ar trebui să înceapă exact unde încetează cea a lui Nicolae şi Florin Busuioc: în ordonarea unui material brut, în respectarea unor reguli, a unor norme obligatorii în astfel de lucrări. De pildă, cea care pretinde ca spațiul acordat fiecărui articol să fie proporțional cu importanța scriitorului respectiv. Nu poți să-i dai lui Caion cât îi acorzi lui Caragiale, nici lui Oscar Lemnaru cât lui Rebreanu sau lui Horia Gârbea cât îi dai lui Nichita Stănescu. În dicționarul ieşenilor, de paregzamplu, o „condeieră” care scrie doar din snobism, Corina Matei Gherman, se bucură de mai mult spațiu decât o scriitoare autentică precum Mariana Codruț sau decât Constantin Ciopraga. Din aceeaşi perspectivă, un extraterestru (şi câți nu sunt pe lumea asta?) ar putea crede că Dorin Popa e mai bun decât Emil Brumaru, doar pentru că prezentarea pe care şi-a făcut-o este mult mai impozantă. La fel, Cătălin Bordeianu pare un Iorga, comparativ cu un poet modest precum Mihai Ursachi, Valeriu Rusu, medic eminent, e drept, dar care nu se poate lăuda cu nici o carte de literatură, ocupă spațiu cam de două ori cât Ioan Petru Culianu; Marius Chelariu pare un erudit, pe lângă care un Antonio Patraş, să spunem, nu are decât să se simtă intimidat. Constantin Simirad iese şi el un fel de Balzac moldovean, cu o prezentare mai generoasă decât a concurentului direct Sadoveanu. Pe de altă parte, Iorga al Iaşilor de azi pare Mitropolitul Daniel. Prezentat, ce e drept, în impresionanta sa activitate ecumenică, pe lângă cea strict literară lasă de dorit. Cel puțin aşa rezultă din fişele dicționarului. Realitatea ştim cu toții că e alta. Nu caut nod în papură, ci încerc să scriu negru pe alb care sunt hibele acestui proiect care a consumat multă dăruire şi care, oricum, este cel mai bun instrument în sectorul lui (un drăcuşor îmi suflă şi că e cam singurul). Doar că la noi nu există tradiția îmbunătățirii continue a acestor lucrări, aşa cum există în spațiul occidental, unde lexicoane începute de secole sunt permanent înnoite şi aduse la zi. De aceea, sunt convins că toate reproşurile aduse unei astfel de lucrări sunt benefice în vederea unei viitoare ediții completate. De exemplu, poate ar trebui definiți termenii de „scriitor” şi „publicist”. Unii dintre cei care figurează în acest dicționar sunt medici de seamă, dar nu au nimic în comun cu speța scriitoricească, iar prezentarea lor confirmă cu brio acest lucru. Fireşte că discuții pot apărea oricând legate de prezența sau absența unor nume din dicționar. Mă rog, ca lucrare cu ambiții de exhaustivitate, ea se poate arăta generoasă, cu toate că, repet, impunerea unui filtru nu ar strica. Dar tocmai absența unor astfel de criterii creează şi unele absențe. De exemplu, dacă te-ai hotărât să incluzi filologii, dacă tot sunt prezenți în dicționar un Petru Zugun sau un Ilie Dan, măcar du până la capăt totul şi include-i şi pe Eugen Munteanu, Mircea Ciubotaru etc. Apoi, dacă tot figurează unii istorici, de ce nu şi ceilalți? De ce, dacă Gheorghe Buzatu este în sumar, nu sunt şi Ştefan Gorovei, Alexandru Florin Platon ori Maria Magdalena Szekely, specialişti de mare prestigiu? De asemenea, nu văd cum s-ar putea justifica absența unui eseist şi filosof de primă mărime, precum Valeriu Gherghel. Mai ales că, vorba ceea, „publicişti” de calitatea sa nu prea sunt mulți în Iaşii de azi. Din zona slavisticii, nu apare Leonte Ivanov, traducător şi autor al unor cărți de certă reuşită, dintre care Imaginea rusului în literatura română e cam unicat în bibliografia de specialitate. Nu sunt menționați, de asemenea, unii autorii din jurul grupării OuTopos, care în anii ’90 au dezmorțit, alături de cei din Clubul 8, viața literară ieşeană: Codrin Dinu Vasiliu, Livia Iacob. Acum, scuza că nu or fi răspuns la chestionar nu ține, un dicționar e totuşi un dicționar şi pretinde un enorm efort de documentare. De asemenea, nu sunt aduse la zi o serie de articole despre Mihai Dinu Gheorghiu, Dan Petrescu, Luca Pițu, autori care sunt văduviți de unele cărți la care totuşi au muncit. Uneori apar şi informații eronate: de pildă, Corneliu Ştefanache nu a apucat să-şi publice romanul Spovedania valetului, aşa cum reiese din fişa de dicționar. Titlul unei cărți a ilustrului etnolog Ion H. Ciubotaru este victima unei confuzii cu numele editurii la care ea a apărut: universitarul ieşean nu este autorul lucrării Grai şi Suflet – Cultura Națională, ci aceasta este editura la care a publicat temeinicul studiu din 1999, Marea trecere. Repere etnologice în ceremonialul funebru din Moldova. De asemenea, multe mistificări se strecoară, din entuziasmul şi orgoliul autorilor, la compartimentul referințe bibliografice. Lasă că în unele cazuri (Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu) acestea lipsesc cu desăvârşire. Acest capitol este, de multe ori, deficitar, neadus la zi, uneori chiar fictiv şi prilej de umor involuntar. Un caz: în dreptul lui Ioan Saizu, „istoric şi poet”, apare menționat: „MARINO A. În corespondența aflată în posesia autorului”. Doar că, Dumnezeu să-l odihnească, autorul a repausat între timp; şi, oricum, la surse bibliografice nu trebuie să figureze decât ce este edit. De asemenea, caut în Ziarul de Duminică”, nr. 21, 2008 un articol despre Vasile Proca, semnat de Daniel Cristea-Enache şi nu descopăr decât 4-5 rânduri nesemnate, la rubrica-mozaic „Cartea în 100 de cuvinte”. De unde până unde o fi tras auctorele concluzia că acea manşetă a fost redactată de cunoscutul critic? În fine, bine ar fi fost ca şi revistele importante din Iaşi să aibă parte de câte un studiu monografic. Harta literaturii moldave contemporane este inexactă fără Convorbiri literare, Timpul, Dacia literară etc., reviste care, cu provincialismul lor şi cu paginile lor uneori foarte bune, ilustrează un aer al locului. În rest, multe lucruri poate afla un neofit despre scriitorii de pe Bahlui. Câteva recorduri absolute trebuie, totuşi, consemnate. De pildă, foarte mulți medici suferă de autorlâc. Este, statistic, breasla cea mai ambițioasă în domeniu. Dana Baran, Vlad Bejan, Mihai Vasile Botez, Georgeta Cordun-Tărăbuță, Ion Hurjui, Maria Mănucă, Liviu Pendefunda, George Popa, Vlad Rusu şi atâția alții. Cred că l-am uitat pe Emil Brumaru, dar el este scriitor şi medic, nu medic şi scriitor. Le suflă în ceafă preoții, teologii. Nu mai dau exemple, ar deveni obositor. Consemnez, mai bine, un record amuzant: cel mai tânăr membru al Uniunii Scriitorilor din Iaşi este/ a fost, la vremea respectivă, Patricia Coran, născută în 1984, care a publicat nu mai puțin de 7 volume de proză (de nu s-or fi înmulțit între timp). Tot ei îi aparține şi unul dintre cele mai ridicole titluri: Zvâcnet amorțit. Oximoron, da, înțeleg; şi totuşi... Alte titluri aproape la fel de caraghioase ar mai fi: Oul împuşcat, de Gheorghe Pârâială, Turn Babel alergând, de Marinică Popescu, Găinaț peste mileniu, de Almast-Ioan Dvoracek (Caragiale ar fi cules cu mare satisfacție şi titlurile, şi numele autorilor), Când va plânge întrebarea, de Maria Rusu ori Singur pe-un bizar aisberg, de Ioan Saizu. Asta e, unii cred că în literatură e permis orice, că e de ajuns să antepui adjectivul substantivului şi gata, eşti scriitor. Un alt record: de departe cel mai premiat scriitor ieşean este Cassian Maria Spiridon, redactor-şef al revistei Convorbiri literare; eu am numărat nu mai puțin de 15 premii, la tot cam atâtea cărți, dar nu este exclus să-mi fi scăpat câteva. Recordul pentru o femeie care devine Cavaler al Ordinului Templierilor, Ordinul Ierusalim îl deține actrița Cristina Anca Ciubotaru. Fireşte, un asemenea puhoi de condeieri nu ar exista fără încurajări. Am mai scris şi cu altă ocazie despre facilitatea răzbaterii unor neaveniți în rândul Uniunii Scriitorilor. Dincolo de asta, există şi criticii mercenari, mereu gata să scrie nu doar o recomandare, ci şi o prefață, o postfață, o cronichetă, o recenzioară amabilă, bună nu doar la orgoliu, ci şi la lustrul gloriei. În Iaşi, recordul absolut îl bate Ioan Holban, care a scris, comprehensiv, vorba ceea, despre: Ştefan Amariței, Aurel Andrei, Doina Andrei, Elena Anton, Constanța Apetroaiei, Cristina Anca Ciubotaru, Patricia Coran, Adi Cristi, Olga Alexandra Diaconu, Andreea Luciana Dumitriu, Adrian Filip, Arbatel Filotheanu (ooo, ce inspirat pesudonim...), Gloria Lăcătuşu, Mihai Leoveanu, Corina Matei Gherman, Maria Mănucă, Vasile Mihăescu, Camelia Nistor, Constantin Popa, Marinică Popescu, Ioan Saizu, Cicerone Sbanțu, Constantin Simirad, Dumitu Spătaru, Indira Spătaru, Aurel Ştefanachi, Angela Traian şi (se putea altfel?), Augustina Vişan Arnold. O muncă inutilă, de bătut apa în piuă, de vânturat pleava, o răbdare pe care nu ştiu ce răsplată o poate răscumpăra... Şi totuşi, ca record absolut aş vota pentru isprava lui Ion Chiriac, care a scos în 2009 o carte intitulată, țineți-vă bine... Monografie Augustina Vişan Arnold. Ca să înțelegeți mai bine dubla impostură, trebuie să ştiți că numita este medic stabilit în Germania, care umple anual, uneori de două ori (primăvara şi toamna) vitrinele librăriilor din Iaşi cu volume liricoide de un prost gust memorabil, antologabil şi care a ajuns până în prezent la vreo 25 de cărți. Prostia este uneori memorabilă, aşa că, de câte ori vine vorba de emanații idioate în materie de poezie, memoria mea selectează automat elucubrațiile poetesei ieşene: „Ploua mărunt cu stropi minusculi” sau: „Eu când scriu o poezie/ îmi pun gândul pe hârtie”. Asemenea personaje au parte, la Iaşi, de lansări cu ştaif şi, iată, nu doar de prefețe semnate de critici care au pretenții (gen Ioan Holban), ci şi de monografii. Halal! Vedeți de ce este pasionant să citeşti dicționare? Afli vrute şi nevrute. Cine vrea să se informeze despre scriitorii ieşeni din ultimii 63 de ani, va recurge obligatoriu la SPIC-ul lui Nicolae şi Florin Busuioc. Dar trebuie să citească atent, circumspect. Asta pentru că, deşi structural este un dicționar, lucrarea nu respectă criterii bine definite şi acordă prea mare credit onestității scriitorilor. Care, se ştie, au un orgoliu cât Casa Poporului.