TEOLOGIA LACRIMILOR

Stabilind, parcă, un echilibru cu trăitorii răsăriteni, înclinați mai mult spre ascetism, ortodocşii occidentali sunt, în primul rând, mari şi profunzi teologi. Miracolul convertirii, pe care l-au încercat, constituie urmarea unor reflecții îndelungate şi reprezintă, cu siguranță, o decizie luată în cunoştință de cauză. Ortodocşii occidentali simt, într-o anumită privință, nostalgia întoarcerii la tradiție, la adevărul primilor creştini. Ceea ce îi conduce spre această cale este tocmai formația lor teologică temeinică. Dar şi influența, intensă, pe care a exercitat-o emigrația rusă care a înființat, în 1925, la Paris, celebrul Institut de Teologie Ortodoxă, devenit, în 1940, Institutul Teologic Ortodox Saint-Serge. Pe de altă parte, la Roma, luase ființă Institutul Pontifical Oriental care şi-a început cursurile în 1918. Dintre domeniile de studiu ale acestuia fac parte Teologia orientală, Liturghia orientală, Spiritualitatea orientală, Dreptul Canonic oriental, Istoria ecleziastică orientală, Arheologia orientală, Studiile siriace. Irénée Hausherr a fost, timp de 48 de ani, profesor de spiritualitate orientală la Institutul Pontifical Oriental. S-a născut în 1891, în Alsacia, la Eguisheim, districtul Colmar de pe Rin. În 1909 a intrat în ordinul ie­zu­iților. A urmat studii filologice, aprofundând limbi clasice şi orientale. Este hirotonit în 1923. Din 1927 devine membru al Institutului Pontifical Oriental, ocupându-se, alături de Tomás? S?pidlík, de disciplina Spiri­tua­litatea orientală. A avut un rol foarte important în actualizarea lui Evagrie Ponticul şi în reevaluarea lui Maxim Mărturisitorul. Dintre studiile sale fac parte: Saint Théodore Studite. L’homme et l’ascète d’après ses Catéchèses (1926), La Méthode d’oraison hèsychaste (1927), Philautie. De la tendresse pour soi à la charité selon Saint Maxime le Confesseur (1952), Direction spirituelle en Orient autrefois (1955), Les leçons d’un contemplatif: le Traité d’oraison d’Evagre le Pontique (1960), Noms du Christ et voies d’oraison (1966), Renouveau de vie dans le Christ Jésus (1969). A murit în 1978. Cartea Penthos. La doctrine de la componction dans l’Orient chrétien (1944), tradusă în româneşte Plânsul şi străpungerea inimii la Părinții răsăriteni (Editura Deisis, Sibiu, ediția a II-a, traducere de Mihai Vla­di­mirescu, cu un Argument de diac. Ioan I. Ică jr), face parte din sfera pre­ocu­părilor de durată şi de adâncime ale părintelui Irénée Hausherr, isihia, rugă­ciunea neîncetată, plânsul şi străpungerea inimii, îndrumarea duhovnicească. Cuvântul penthos, înrudit cu pathos şi având echivalente în latină pe dolor şi luctus, are mai multe semnificații, în funcție de context, doliu pen­tru cineva apropiat, durere sau întristare, lamentație pricinuită de dispariția unei divinități. Penthos-ul (plânsul) creştin are însă cu totul alt sens. Cre­zând în înviere, creştinii nu-şi jelesc morții. Practicând o viață ascetică, suferințele sunt transformate în bucurie a ispăşirii (un capitol întreg din Pateric are tema: că monahul nu trebuie să se întristeze pentru nimic în lu­me dacă pierde ceva), iar pierderile în izbăvirea de multe griji. Singurul mo­tiv pentru care putem fi nemulțumiți în lume este propriul păcat, spune Sfântul Varsanufie. Penthos-ul nu este nici întristare, care face parte din categoria celor opt păcate capitale (Evagrie Ponticul numeşte 77 de feluri de întristare şi prescripțiile scripturistice pentru acestea). Întristarea (lype) şi plictisul (akedia) nimicesc rugăciunea şi plânsul duhovnicesc, pro­vo­când deznădejdea. Nici de un doliu sfânt nu poate fi vorba, pentru că moartea Mântuitorului este spre a învia, prilej de bucurie. Penthos-ul nu se raportează la moartea lui Hristos, izvorând nu din starea de doliu, ci din dragoste şi smerenie față de Dumnezeu. Continuând explorările lexicale, Irénée Hausherr numeşte un termen înrudit, aproape sinonimic al lui penthos şi anume katanyxis, în latină compunctio (întâlnit în Sfintele Scripturi, dar a cărui semnificație ascetică o vor contura Sfântul Ioan Cassian şi Sfântul Ioan Gură de Aur). “Putem vedea acum care e relația dintre katanyxis şi penthos. Prima (numele unei acțiuni!) desemnează zguduirea datorată unei cauze exterioare, cealaltă numeşte reacția psihologică. ş…ț. Zguduirea poate veni şi dinăuntrul omului, din cugetarea la sine.” (p. 23). Katanyxis – străpungerea inimii – este cea care dă drumul lacrimilor. Sfântul Varsanufie face o distincție mai fină spunând că nu plânsul vine din lacrimi, ci lacrimile din plâns. Deşi apropiați ca funcție şi ca sens, fiind sinergici, cei doi termeni (penthos şi katanyxis, plânsul şi străpungerea inimii) exprimă nuanțe şi logici uşor diferite. Expresia care le implică, darul larimilor (to charisma ton dakryon), având o conotație mistică, este folosită prima oară de Sfântul Atanasie cel Mare (295-373), în tratatul Despre feciorie. Exegetul identifică, în continuare, textele patristice, apoftegmatice care vorbesc despre străpungerea inimii. Printre primii, Clement Alexandrinul ştie că lacrimile înseamnă căință, dar recomandă un comportament echilibrat, fară excese. Origen prescrie, pentru obținerea milostivirii lui Dumnezeu, rugăciune îndelungată şi stăruința lacrimilor. Dă exemplu pe Domnul Iisus care a plâns pentru a obține mântuirea tuturor. Numeroşi alți Părinți, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Efrem Sirul, sunt numai o parte dintre cei care au predicat şi au teo­logizat necesitatea şi folosul duhovnicesc al penthos-ului. Un rol deo­sebit l-a avut Patericul (Apophtegmata Patrum) în care se află nume­roase pilde şi învățături despre străpungere. Mai teoretici, mai precişi sunt Evagrie Ponticul, Sfântul Ioan Cassian, Sfântul Nil, avva Isaia Antioh, Sfântul Ioan Scărarul, Varsanufie şi Ioan, Sfântul Marcu Ascetul, Simeon Studitul, Simeon Noul Teolog, Nichita Stithatul, Petru Damaschinul, Teolipt al Filadelfiei, Neofit Zăvorâtul, Calist şi Ignatie Xanthopoulos, Nicodim Aghioritul etc. Preocuparea pentru temă devine, la un moment dat, generală, atrăgând împărați, laici de tot felul. Definirea plânsului, nici simplă, nici explicită, diferă de la un Părinte la altul, în funcție de aspectele vizate. Nichita Stithatul îl consideră o harismă superioară, Sfântul Grigorie de Nyssa, o dispoziție tristă a sufle­tului, pricinuită de lipsa celor dorite, Sfântul Varsanufie şi Sfântul Ioan Gură de Aur cred că e pricinuit de conştientizarea păcatului, constituind un doliu pentru mântuirea pierdută. Părinții pustiei socotesc plânsul şi pocăința din inimă indispensabile şi suficiente mântuirii. Marcu Ascetul spune că plânsul neînsoțit de mulțumire sporeşte deznădejdea, iar prin lucrarea iubirii trebuie să ne căim şi pentru semeni. Tot el susține că pocăința are sfârşit prin mărturisire, în timp ce străpungerea inimii este o stare continuă, prin rememorarea căderii. Penthos-ul este doliul făcător de bu­curie: Fericiți cei ce plâng. Mântuirea (soteria) presupune o impe­ca­bili­tate, pe care noi nu o avem. De aceea trebuie să veghem mereu. Pocăința arată tocmai disponibilitatea noastră de a ne mântui. Sfântul Vasile cel Mare credea că asumarea vieții ascetice este o cale spre mântuire. Concluzia părintelui Irénée Hausherr este clarificatoare: „Din cauză că mântuirea nu e niciodată sau arareori intactă, în orice caz nu este niciodată încheiată aici, în viața aceasta, auzim din toate părțile subliniată necesitatea străpungerii inimii şi permanența acestei necesități” (p. 45). Străpungerea sau zdrobirea inimii are cauze diverse. Mai întâi, este dorința de a obține mântuirea, căreia i se opun ispite şi păcate. De aceea, sufletul nostru se află continuu în doliu după castitatea pierdută. În al doilea rând, pe lângă amintirea păcatelor savârşite, străpungerea include şi certitudinile şi incertitudinile viitorului, dintre care irefulabile sunt moartea şi Judecata din urmă. Primejdiile viitorului sunt nenumărate şi ele se pot manifesta în fiecare clipă. Greşelile zilnice, acelea mărunte, pot stârni uşor lacrimi de mântuire. Mândria sau judecarea semenului se pot converti în străpungere, atribuindu-ne nouă înşine fapte rele ale celorlalți, prilej de smerire. Opusul penthos-ului este căderea în deznădejde. Maria Magdalena, spălând cu lacrimi picioarele Domnului, a ales partea cea bună. Bunul creştin plânge nu numai pentru salvarea sa, ci şi pentru mân­tuirea celorlalți. Dar se poate plânge şi din dragoste de Dumnezeu, din tânjire pentru Acesta. De regulă, Părinții înduhovniciți tac şi îşi ascund darurile dumnezeieşti. La ei frica de Dumnezeu este tot una cu iubirea de Dumenzeu. Părintele Irénée Hausherr observă, cu îndreptățire, că „isihasmul îşi are una din rădăcinile sale în învățătura tradițională despre străpungerea inimii” (p. 80). Străpungerea şi lacrimile sunt haruri dumnezeieşti. Ele se pierd de către cei care nu urmează o viață creştinească. Mulțimea păcatelor, perseverarea în fărădelegi, pierderea fricii de Dumnezeu atrag, pe bună dreptate, pedepse din partea Creatorului, nu definitive, ci menite să întoarcă şi să îndrepte la căință pe cei păcătoşi. Părinții învață că, uneori, străpungerea poate fi determinată chiar de fapte ale diavolului. Astfel, Avva Pamvo plânge când vede o femeie uşuratică, o dată pentru păcatul ei şi a doua oară pentru sine, fiindcă „nu am acest fel de silință spre a plăcea lui Dumnezeu, cât are aceasta să placă oamenilor scârnavi”. Penthos-ul poate să dureze neîncetat, dar conduce la mântuire numai prin conlucrare cu el. Există două mijloace importante de producere şi de menținere a străpungerii: cercetarea conştiinței şi rugăciunea. O bună cunoaştere de sine duce la conştientizarea propriilor păcate şi deci la osândirea de sine şi la ispăşirea prin plâns. A ne cunoaşte patimile înseamnă a putea găsi şi remedii duhovniceşti. Între Regulile Sfântului Pahomie se află şi recomandarea de a se medita continuu la pericope din Sfânta Scriptură, mai ales la cele legate de mântuire, dar şi la propria viață şi la Judecata de apoi. „Să plângem deci puțin în viața de acum, pentru a nu trebui să plângem veşnic în chinurile de dincolo”, spune Sfântul Efrem. Cu vărsare de lacrimi trebuie să se facă şi spovedania. La fel, momentul exercitării cultului, rugăciunile, psalmodia sunt adecvate penthos-ului, pentru că atunci lucrează Duhul în inimă. Pentru a te bucura de mângâierea plânsului, trebuie să ai puterea lepădării de sine, să te retragi în sin­gură­tate, să îmbrățişezi sărăcia, ignorând orice fel de proprietate. Sfatul marilor monarhi egipteni este retragerea în chilie, şi ea te va învăța totul. În cazul sufletelor împietrite, susceptibile să cadă pradă akediei, Evagrie Ponticul recomandă rugăciuni „catanictice”, provocatoare de străpungere. Se recurge şi la forme de mortificare, de umilire a trupului (şi a sufletului), postul, folosirea hainelor aspre. După ce au fost identificate şi ilustrate cu numeroase texte mijloacele care stârnesc lacrimile, sunt prezentate şi obstacolele care le pot împiedica. Mai întâi, indiferența față de factorii activanți, cercetarea conştiinței, gândul la moarte şi la Judecata de apoi, mărturisirea față de duhovnic. Se adaugă nerenunțarea la bunurile acestei lumi şi împrăştierea minții. Un impediment acuzat de Părinți este nesimțirea, constând în înmulțirea patimilor care înăbuşă sensibilitatea duhovnicească. Dintre acestea, întristarea (lype), akedia, lăcomia, desfrânarea (porneia), iubirea de arginți, irascibilitatea, slava deşartă şi mândria. Smerenia adevărată este greu de obținut pentru că, prin conştientizarea ei, se transformă cu uşurință în mândrie. Modelul smereniei, nedepăşit vreodată, este Maica Domnului. Mândria se diminuează prin tăierea voii proprii. Plânsul poate fi un început pentru a scăpa de mândrie. Dintre deşertăciuni, obişnuința de a spune orice (parrhesia) poate avea un aspect pozitiv, deschiderea sinceră, cu intenții curate, față de Dumnezeu, şi altul negativ, constând în libertatea excesivă, verbală şi comportamentală, pornită din prețuirea de sine exagerată şi manifestându-se prin râs şi îndrăzneală. Râsul secătuieşte plânsul. Iisus Hristos nu a râs nicio­dată. Râsul trimite existența în derizoriu şi distrage omul de la ascul­tarea de Dumnezeu. Clement Alexandrinul, în Pedagogul, este neîndu­plecat: „trebuie alungați din țară cei care se dedau la tot felul de maimu­țăreli”. Alții acceptă surâsul luminos, dar „să nu-ți arăți dinții” (Sfântul Dorotei). Alt prilej de tulburare îl constituie pentru asceții pustiului împodobirea Sfintei Liturghii cu canoane şi cu tropare, cu cântări şi cu cele opt glasuri. În privința îmbunătățirii sufleteşti, se recomandă învă­ță­tura duhovnicească a Părinților, dar se păstrează rezervă asupra învățăturii teologale care poate naşte confuzii printre necunoscători. Monahii sunt mai puțin preocupați de cele cereşti, teoretice, decât de urcuşul duhov­ni­cesc, prin asceză. Există, socotesc ei, un diavol al intelectualismului, al iscodelilor fără sfârşit. Părintele profesor tratează în continuare efectele plânsului. În imaginarul creştin, lacrimile sunt o formă de botez, ducând la curățirea celui păcătos. Plânsul spală păcatele. Dumnezeu îl ajută, îl iartă pe cel căzut, pentru a nu-l împinge la deznădejde, dar acesta trebuie să fie conştient mereu de păcatul său. Stă în puterea fiecăruia să se mântuiască, să-şi zdrobească inima prin propriul plâns. Autorul exclamă: „La ce cură­țenie sufletească ajunge cel care se botează în fiecare zi cu acest minunat botez sau mai bine zis necontenit, pentru că plânsul (penthos) poate şi tre­buie să fie neîncetat!” (p. 185). Plânsul redă omului curățenia luminoasă (photismos). Însă consecința evanghelică a plânsului este mângâierea eternă a Domnului: „Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”. Plânsul as­cetic, purificator, deschide porțile raiului, dar mai întâi dă credinciosului sta­rea de pace: „Numai cel care a fost bolnav a cunoscut cu adevărat sănă­tatea”, spune un monah al pustiei. Nichita Stithatul face deosebirea dintre plâns şi străpungere, primul venind din părerea de rău pentru purtări greşite şi din amintirea vechilor căderi ale sufletului, iar străpungerea coboară de sus, din roua mângâietoare a Duhului. În concluzie, darul lacrimilor presupune o voință fermă, care să ducă la eliberarea de patimi şi la alipirea de voia lui Dumnezeu. El ține de trăire, de îmbunătățirea duhovnicească, de asceza privind destinul eshatologic, de înțelegerea smereniei. Străpungerea se bazează pe sinceritatea şi puterea credinței, pe renunțarea la patimi, pe recunoaşterea propriilor păcate, pe evitarea deznădejdii şi a trufiei, pe frica de Dumnezeu şi de Judecată, pe iubire. „Străpungerea trebuie să conțină în germen neasemănata dulceață, care va înflori mai târziu darul lacrimilor” (p. 225-226). Plânsul este socotit cea mai mare dintre harisme, deşi el ține mai mult de asceză, decât de mistică. Dacă la început calea lacrimilor este amară, dacă pornim de la a ne plânge pe noi, apoi şi pe ceilalți, desăvârşirea plânsului se face prin iubirea şi unirea cu Domnul, convertindu-se în bucurie şi veselie, fiindcă plata voastră multă este în ceruri. Părintele Irénée Hausherr a realizat un studiu complex, dens, foarte documentat şi, mai ales, captivant şi convingător, lipsit de pedanterie, marcat în schimb de căldură şi înțelegere sufletească. El se complineşte şi printr-o adevărată crestomație de texte strălucitoare din monahii pustiei şi din Părinți, dăruiți din plin cu plânsul şi străpungerea inimii.