PASAJUL DINTRE CUVINTE – OREGON

Într-un fragment de pseudojurnal i-am scris domnişoarei Elvira: Mi-am terminat ziua de lucru şi până mâine pot trândăvi aşa încât, ştiind că te apropii de computer doar seara târziu voi încerca să revin după ora 22. Poate, de data asta, am noroc. Mâine revin la birou probabil după ora 10,30 şi la fel de probabil voi sta până seara târziu când e momentul să fotografiez din interior, prin cadrul ferestrei, fragmentul de stradă în lumina gălbui obscură a luminatoarelor, cu arborii şi vegetația care acoperă parțial clădirea de pe celălalt mal al Begăi, ştii tu cum e cu lumea în care ne învârtim, e de speriat ce ofertă de a ne înghiți cu totul chiar şi în weekend. Dar mâine, având prilejul de a fi mai ferit de zumzetul activității din biroul vecin, pot asculta din nou o trupă care m-a fascinat întotdeauna. În timp ce chinui tastatura calculatorului, alunecând prin diverse pagini parțial finalizate, sorb câte o înghițitură din cana de cafea, privesc pe fereastră, mă pregătesc să primesc prieteni şi în mod sigur o iau mai moale, deşi parcă tocmai de-asta mi-e frică... Apoi, dacă mă satur de trândăveala zilei de duminică, mi-am propus solemn să trag o raită cu maşina prin împrejurimi, indiferent de vreme, să ascult Oregon (în maşină sună teribil) şi să rulez pe drumuri lăturalnice, încet, privind peisajul ca pe un element secundar al acestui fel de film pri­vat, un fundal vizual care să dea o intensitate complexă muzicii, fuziunea din­tre viața anonimă a acestui happening, derulată pe suprafața unui timp aleatoriu. Şi iată cum se înfiripă un jurnal (niciodată n-am reuşit să fiu consecvent într-o astfel de încercare) cu ajutorul unui “interlocutor” care să mă incite la comunicare, deşi acest “partener de dialog” pare mai degrabă să bifeze prin retur mesajele mele şi pare, din profilul întrezărit de-a lungul tim­pu­lui, o fantomă complexantă, ironică şi dezarmantă. Astăzi am ascultat din nou Oregon şi mi i-am amintit în concert la Ti­mi­şoara, într-o sală cu acustică de mare clasă (aşa afirmau muzicienii care con­certau acolo) şi apoi mi i-am amintit la clubul The Note, cu simplitate vorbind cu unii dintre noi, desenând note pe şervețele, sorbind liniştiți dintr-un pahar, atenți şi interesați de conversație. Nici o urmă de aroganță ori “glazură socială” folosită de vedete şi îndeosebi de mărunții “oameni mari”, parveniții lumii afacerilor, cucoanele în jurul cărora se învârte lumea şi a condescendenților marsupieni politici. Impresiile de atunci, secvențele care se amestecă într-un carusel de clişee suprapuse, comentariul curat al pianului, uşoarele sale repetiții, aerul care le cuprinde şi apoi chitara acustică şi tuşele groase ale basului şi intervențiile prelungite ale suflătorului şi dansul mâinilor pe suprafața per­cuției care susține cumva discret un ritm pe care apoi îl abandonează pentru o nouă porție de aer unde pătrunde ca o lumină care se leagănă fluid, sunetul oboiului. Silence of a candle – o piesă de referință. Rememorând şi ierarhizând în timpii mei de sensibilitate găsesc concertul Oregon cea mai profundă experiență de sală pe care am trăit-o. Am fost fascinat de firescul în care chitaristul Ralph Towner, suflătorul Paul McCandless şi basistul Glen Moore pasau sunetul, îl modelau şi îl rețineau câteva momente pentru a-l trimite apoi în spațiul comun cu tuşele lor proprii de culoare, mătăsoase descrieri ale unei naturi imaginare dar posibile prin ridicarea noastră deasupra peisajului, în spațiu, şi o magnifică recepție de imagini într-o suită de cadre picturale, divagații şi jerbe în metafizica acestei superbe comunicări, față în față cu rândurile noastre de scaune, cu ceea ce există material din noi în acea clipă şi cu ceea ce reuşeam să captăm prin chimia minții noastre şi să expediem în străfundurile neînțelese creatoare de plăcere. Ceea ce se întâmpla pe scenă între muzicieni era probabil rezultatul unei îndelungi prietenii “tăcute”, crescute din interferența unor energii generate de suprapunerile interioare şi a unui fond uman sublimat. Mi-l amintesc pe Bruno Schultz (autorul Manechinelor) care vorbeşte despre “lucruri care nu pot exista în întregime. (care) Sunt prea mari şi prea superbe pentru ca să încapă în această existență. Ele doar încearcă să existe, încearcă terenul realității, dacă le ține. şi îndată se retrag ...” Muzica în intensitatea sa de moment are aceeaşi legătură cu efemerul material şi totuşi ea se păstrează în memorie ca amintirea unui parfum amestecat cu doza de timp în care s-a dizolvat. Şi dacă am reuşit să fim atenți şi deschişi momentului, el nu se mai poate retrage cu totul, încetează să aparțină doar timpului trecut şi pleacă împreună cu noi spre totdeauna. Dar, pe de altă parte, îmi dau seama că nici porția mea de viață nu a fost atât de bogată în evenimente publice (mă refer la concerte şi spectacole memorabile) cum mi-aş fi dorit. Perioada dictaturii m-a tâlhărit de o mulțime de ani care s-ar fi putut petrece cu totul altfel, mi-a sădit o teamă greu de disimulat, o teamă a comunicării dospită sub straturile de machiaj ale lumii înconjurătoare, o ezitare în fiecare impuls de apropiere, coroziunea argintului din oglinda ce ar fi trebuit să înfățişeze imaginea ideală a lumii din fața mea şi a lumii întrezărită peste umăr. Dar lumea despre care tot vorbim şi nu mai terminăm să o facem a insinuat o altă oglindă paralelă celei dintâi şi m-a sortit prizonier al unei nemulțumite şi neliniştite răsuciri, pentru că ceea ce se reflectase hidos, grotesc şi bolnav în prima perioadă istorică, se regăsea, distorsionat şi difuz, în epoca postrevoluționară, avea amestecul de purități şi urme de arsură, ecourile tenebroase şi halucinante din Silver Suite a lui Oregon, fețele ipocrite ale vechilor şi noilor arivişti, privirile lor rapace de băgăreți omniprezenți cu mofturi simandicoase, zâmbetele arogante şi pâcla din spatele lor, nevăzută de ei, pe care pâlpâie frescele vii cu demoni şi pitici mortuari, cortegiul care aşteaptă clipa din urmă ca să înhațe ceea ce acum nu se întrevede şi pare de neînchipuit. Sunetul scurt şi implacabil pe care-l face Recycle Bin când se goleşte. Îmi vine şi mie să scriu şi să îmi descarc toate anxietățile acumulate din neliniştea zvârcolirilor între sticlele corodate ale oglinzilor şi să-mi pun o întrebare asupra rostului acestui gest şi-mi amintesc de acel « Nu ştiu pentru cine scriu, dar ştiu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o o dată: în ochii copilului care am fost” al lui Octavian Paler. şi ce a mai rămas din copilul care am fost ? Poate aplecarea spre joaca pasio­nată cu muzica, plăcerea de colecționar satisfăcută prin pirateria pe In­ter­net, descărcatul de torenți şi iscoditul prin crăpătura site-urilor de muzică şi film. Asta n-a reuşit să mi-o fure Epoca de aur sau actuala Epoca de plastic. Ascult Ecotopia şi superbul pictural Green and Golden de pe albumul Beyond words, cu arhitectura sa simfonică îmbinată în crochiurile unei instrumentații luxuriante şi mă gândesc că folosesc totuşi cuvinte iar ceea ce simt acum se afla chiar... dincolo de cuvinte. Şi ascult apoi Crossing, un album cu inflexiuni de New Phonic Art, cu reveniri în melodic prin broderia pianului şi accentele percuției, fraze muzicale şi interogații, îndeosebi în Kronach Waltz, o piesă care poate sugera scene din filmele lui Fellini. şi îmi dau seama că trebuie să închei fiindcă şi aşa am tastat un număr prea mare de semne. Rămân oare ele, totuşi, nişte semne?