OMUL AMORȚIT

Violența în arta lumii contemporane nu e doar o modă, ci o tra­ge­die. Arta este exact ca lumea pe care o însoțeşte. Nu arta pr­voacă vio­lența acestei lumi, arta o suportă, o îmblânzeşte, ex­primând-o într-o sintaxă măcar ordonatoare, dacă nu salvatoare, făcând-o astfel lo­cui­bilă. Treaba artei dintotdeuna a fost să facă infernul supor­tabil. În perioada detenției politice, poezia a făcut din carceră un cămin şi din lu­mea comunistă o peşteră a supraviețuirii spirituale, în aşteptarea unor vre­muri mai bune. Care sunt parcă întotdeauna mai rele, contrar oricăror aşteptări şi iluzii. În lumea pe care o locuim acum, cresc progresiv zgomotul şi furia. În consecință, şi în arta pe care o facem acum, sporesc în acelaşi ritm zgo­mo­tul şi furia. Asaltate de suprasolicitarea mediilor, de bombardamentul lor informațional, simțurile noastre se tocesc infernal. Ni se tăbăcesc auri­colele şi ventricolele inimii, creierul nostru prinde solzi de crocodil, cor­tex­ul ni se îngroaşă ca pielea de rinocer sau de hipopotam. Nu mai suntem sen­sibili decât de la un anume prag în sus, nu mai auzim sunete decât de un nivel de decibeli în sus. Ca să ne sensibilizeze azi o mamă cu mulți copii, rămasă fără acoperiş, trebuie să-şi dea foc în fața camerelor de luat ve­deri. Şi nu oricum! Simțurile noastre tocite trebuie şocate, ca să mai reacționeze cât de cât. Am fost cu ceva timp în urmă la o întâlnire a oamenilor de cultură din Ar­deal, pe tema “Tăcerea – misterul unei prezențe”. Concluzia acestui co­locviu: omul de azi se teme să tacă, nu-şi întrerupe monologul, discursul, aler­garea neîncetată, agitația permanentă, furia, agresarea continuă a celorlalți, de teamă să nu rămână singur, cu vidul său lăuntric. Când intră într-o cameră, primul gest pe care-l face e să deschidă radioul sau inter­netul, într-o poiană de munte scoate televizorul din portbagaj şi-l insta­lează la rădăcina unui brad. Deteriorarea relației directe cu Creatorul lumii du­ce la creşterea progresivă a zgomotului şi furiei în lume şi în artă. Dum­ne­zeu vine în ființa noastră cu pacea şi liniştea sufletească. În absența divi­nități, a tăcerii lăuntrice preapline, a Marii Plinătăți tăcute, din spaima de neant creşte pălăvrăgeala, trăncăneala fără obiect şi țintă, cresc furia şi vio­­lența. Locul pe care ar trebui să-l ocupe în mod firesc Creatorul lumii în sufletul omului şi în lume nu poate fi umplut decât cu violență şi dis­tru­ge­re, aşa cum absența firului de iarbă viu în deşert sporeşte pustiul şi mor­tificarea. Deşertul începe acolo unde nu lucrează miraculosul fir de iarbă. În zgomotul de fond al marii aglomerări umane, care e lumea glo­bali­zată de azi, omul se poate uita pe sine, se poate pierde, amorțind, diluându-şi identitatea în larma asurzitoare a lumii. Dar ce mai rămâne dintr-un om amorțit? Nişte încâlceli de instincte. Având tot mai rar acces în linişte la sursa de energii sporitoare a sacrului, omul stresat, cu bateriile descărcate, epuiat fizic şi psihic, îşi oferă surogate de vitalitate temporară, drogurile zilnice. În loc să sporească lumea prin creația sa, omul este consumat de lume, devine obiect de larg consum pentru energiile sale negative, care-l vor devora în cele din urmă. În absența credinței în viața veşnică, locuim într-o junglă în care fiecare cre­de că rămâne doar cu ceea ce înşfacă. Pe măsură ce dispare jungla pri­ma­­ră a planetei, omul reinventează jungla în sfera tehnologiilor şi a noilor re­lații umane. Odată cu dispariția fiarelor din păduri, nu dispare şi fero­ci­ta­tea lumii. Se pare că există un potențial constant de ferocitate la nivel pla­netar, care trebuie să se exprime continuu. Iar această ferocitate se ex­pri­mă tot mai mult prin oameni. De când “Dumnezeu a murit”, omul se sălbă­ticeşe progresiv în jungla informațiilor nedigerate, imposibil de di­ge­rat sub cascadele de ştiri de toate naturile, cele mai multe derizorii, care se revarsă din mediile audiovizuale, din telefoanele mobile şi internet. Dar un om care nu se mai stăpâneşte pe sine prin puterea paşnică a meditației lăuntrice, nu mai are acces la depozitele cereşti de energii şi îşi va reîncărca bateriile cu ură, cu furie şi violență. Şi în cele din urmă cu nebunie. În absența practicii liniştitoare a concentrării de sine, prin rugă­ciu­nea cotidiană, omul poate ajunge posedat de puteri infernale. Nemaigăsindu-l în sine pe Dumnezeu, cel ce l-a creat după chipul şi ase­mă­narea sa, se va închina tot mai mult fiarei apocaliptice. Arta contemporană trăieşte o tragedie. Ea captează violența din lume pentru că, fiind în căutare de autenticitate nouă, găseşte în violență această nouă sursă de autenticitate. O rană proaspătă e întotdeauna autentică. Şi cu atât mai convingătoare în autenticitatea ei cu cât va fi mai adâncă. Sângele care țâşneşte din carnea sfâşiată va fi oricând spectaculos, la fel cum o casă care arde în făcări va fi întotdeauna mai interesantă şi atractivă decât cea în care, nevăzută de nimeni, o mamă îşi alăptează cu linişte cerească fiul. Inventivitatea dementă a criminalilor în serie şi ferocitatea crimelor lor, din filmele de noapte, vor fi întotdeauna mai spectaculoase decât meditația liniştită a unui om spiritualizat. Ce-ar putea compesa autenticitatea progresivă a răului? Poate doar o nouă autenticitate, o alfel de autenticitate pozitivă, dar mai spectaculoasă decât răul, o nouă relație credibilă cu sacralitatea. Din păcate, binele, frumusețea, adevărul şi credința se retoricizează mai repede decât urâțenia, minciuna, ura şi nebunia. Dar în măsura în care omul va găsi noi forme de autenticiate în relația cu Dumnezeu, şi arta va urma această cale. În clipa de față, omul se află la o răscruce paradigmatică, între lumi în schimbare. Creatorul însuşi i-a lăsat libertatea opțiunii, ca să-şi de­să­vâr­şeas­că măreția creației. Cel puțin, aşa spun teologii. Alegerea ar fi între “urâciunea pustiirii” şi “viața veşnică”. Dar există o speranță că specia umană va alege calea cea bună. Întotdeauna a pulsat expresiv în om o tensiune spre salvarea umanului şi umanității, mai puternică decât dorința lui de distrugere şi autodistrugere. Speranța ar fi o lege a fizicii, manifestă atât în abisul lumilor subatomice, cât şi în largul universului mare, conform căreia, când două forțe egale şi de sens cotrar se înfruntă, are întotdeauna prevalență forța pozitivă, cea care sporeşte materia. Acesta pare să fie misterul creației lui Dumnezeu. Aceasta a fost taina cu care Creatorul l-a învins întodeauna pe cel ce simulează creația doar pentru a o distruge. De ce n-ar fi această lege speranța oricărui creator?