BREVIAR EDITORIAL

Avionul de hârtie, de Costache Olă­reanu, Editura Muzeul Național al Literaturii Române, 2008, 220 pagini Ediția, îngrijită de Mira Olăreanu, in­­clude ultimele adnotări ale au­to­rului. Referințele critice sunt semnate de Dana Dumitriu, Al. Călinescu, Flo­rin Mano­lescu, Ioan Holban, Tia Şerbănescu. Virgil Podoabă scrisese şi în 1983 despre Avionul de hârtie în presa culturală, iar acum revine asu­pra romanului lui Costache Olă­rea­nu cu o substanțială prefață. Criti­cul accentuează –urmărind mâna autorului-personaj care (mai mult sau mai puțin) se scrie pe sine – conturul tri­unghiului Amor, Mors, Ars, preg­nant în geneza ficțiunii: „Cu alte cu­vin­te, prin povestea amoroasă a per­so­­najului său, prozatorul pune în for­mă însuşi punctul de plecare subiec­tiv­ al romanului: experiența revela­toa­re care l-a făcut posibil, cons­titu­indu-i initium-ul ancorat în exis­ten­țial. Desigur, el nu abordează pentru prima oară tema condiției scriitorului şi scrisului, dar în Avionul de hârtie aceas­ta nu este tratată, în primul rând, din per­spec­tiva tehnică a poe­ti­cii şi poieticii, pre­cum, de pildă, în Con­fesiuni paralele sau Ficțiune şi infanterie, ci din aceea a experienței re­velatoare, creatoare, în sensul tare, ger­man, de Erfahrung: de experiență cu valoare de adevăr. Şi care, printr-o răs­turnare radicală, îl modifică total pe su­biec­tul ce-o trăieşte, trans­for­mând, în ca­zul ana­li­zat, un simplu pro­fesor de ro­­mână în­dră­gostit în scrii­tor şi epis­tola sa de des­părțire către o femeie se­du­cătoare, dar ig­na­ră, într-o ficțiune literară. În fond, pe pla­nul său cel mai ascuns, Avionul de hârtie te­ma­tizează modul cum se na­şte un ro­man: geneza subiectivă a acestuia.” Întoarcere în timp. Memorialişti români, de Al. Săndulescu, Editura Mu­­zeul Național al Literaturii Ro­mâ­ne, 2008, 450 pagini De la Ion Ghica, C.A. Rosetti, B. P. Haşdeu şi Regina Maria până la Nicolae Steinhardt, Petru Comar­nes­cu, Petre Pandrea sau Annie Ben­toiu, mul­te personalități ale vieții cul­tu­rale sau politice nu au ocolit me­mo­ria­lis­tica. Al. Săndulescu publică un vo­lum în care îi vom regăsi pe aproape 50 dintre aceştia. În prefața Lite­ratu­ră şi istorie, autorul defineşte genul şi distinge importanța scrierilor me­mo­rialistice: „Memoriile, jurnalul in­tim, unii adaugă şi notele de călătorie şi corespondența (Mircea Zaciu), au fost considerate ca alcătuind lite­ra­tura subiectivă (Tudor Vianu), litera­tura de frontieră (Sil­vi­an losifescu), ge­nu­rile biograficului (Eugen Si­mi­on, care a şi studiat sta­tu­tul estetic al jur­nalului intim). Sigur, există unele dife­rențe între me­m­rii, pe de o parte, şi jurnale şi cores­pon­dență, pe de al­ta, însă materia le este comună, de un­de şi însumarea lor sub numele ge­ne­ric de memo­ria­listică. Valoarea ei es­te complexă şi, în cazul talentelor na­rative, avem de-a face cu o veri­ta­bilă literatură, la anumiți autori – de cla­să înaltă – nu o dată concurând cu romanul.” Cronici teatrale, de Şerban Cio­cu­­­lescu, Editura Muzeul Național al Literaturii Române, 2008, 140 pagini Grație acestei ediții, ies la lumină – dintr-un vechi caiet de matematică, gă­sit pe un raft, în biblioteca familiei – cronici, amin­tiri, eseuri privind eve­nimente din lu­mea teatrului, înce­pând din toamna care a ur­mat înche­ie­rii celui de-al Doilea Război Mon­­dial până la momentul ianuarie 1947, când apare cronica la spec­ta­colul „Nevasta pan­tofarului”, de Fe­derico Garcia Lorca (pre­miera a avut loc la nou-înființatul Teatrul Muncitoresc, cro­nica fiind publi­cată în „Liberalul”, care încă nu îşi înce­ta­se apariția). Simona Cioculescu, cea ca­re a în­grijit ediția, s-a gândit să struc­tu­reze vo­lumul astfel: „Cro­ni­cilor propriu-zise le-am adăugat trei noi capi­tole referitoare, bi­ne­înțeles, tot la tea­tru: pomenitele Amintiri tea­tra­le, din volumul Amintiri (apărut în 1975, 1981, şi reeditat de mine în 2007), Criza teatrului nostru, publi­cat în 1942 în Preocupări literare şi am­plul studiu Întâia noastră comedie ori­ginală: Sfatul familiei, din volumul Varietăți critice EPL, 1966. De ce am fă­cut acest lucru? Pentru că am con­si­derat utilă nunațarea şi amplificarea viziunii lui Şerban Cioculescu asupra teatrului într-un arc peste timp con­retizat în volumul de față.” Poeții marilor oraşe – citiri şi re­ci­tiri –, de Traian T. Coşovei, Editura Mu­zeul Na­țio­nal al Literaturii Ro­mâne, 2008, 290 pagini Avid de poezie, Traian T. Coşovei, nu se mulțumeşte cu scrisul şi cititul, ci „reciteşte” şi apoi publică în presa cul­turală cronici la tot felul de vo­lu­me, pentru ca apoi cronicile să fie re­ci­tite, la rândul lor, între copertele unei cărți. Atent nu doar la aparițiile optzeciştilor, ci la tot ce mişcă în ape­le fluviale, Traian T. Coşovei îşi în­ce­pe volumul de cronici cu „marele cân­tec al fixității” scris „cu literă mică” de către Mircea Ivănescu şi îl în­che­ie scriind despre Nichita şi, apoi, despre George Vasilievici. O amin­­tire din 1978, vremea când au­to­rul era cu vreo câțiva ani mai tânăr de­cât Vasilievici (n. 1978 – n.n.), era stu­dent, şi unele dintre poeziile lui îşi cro­iau drum spre critici, mai precis spre Eugen Simion, nu încă spre edi­turi (debutul şi premiul aferent nu au întâr­­ziat prea mult, după cum s-a văzut): „Trec nişte zile cât nişte ani. Restituindu-mi poeziile, profesorul Eu­gen Simion mi-a întins şi un car­ton, nu mai mare decât o carte poş­ta­lă, un carton alb pe care o mână ne­cu­noscută scrisese: „Domnule Tra­ian T. Coşovei, domnul profesor Eu­gen Si­mion mi-a arătat câteva din ver­surile dumneavoastră. Vă felicit. Trom­­peta de apă e marca unui flu­viu”­... şi, dedesubt, semnătura: Ni­chi­­ta Stănescu. Peste umăr, colegii de ge­­nerație citeau biletul nu fără gân­dul de a-şi tăia venele în chiar acea noapte.” Înghițitorul de creioane, de Cos­tel Stancu, Editura Tim, Reşița, 2009, 88 pagini Pentru unii, cele zece volume ale poe­­tului reşițean par a fi uşor de ex­pe­­diat ca fiind cele ale unei glorii lo­cale, într-o zonă în care etalonul de no­to­rietate îl reprezintă, poate, Ion Chichere (chiar dacă în postfața la Înghițitorul de creioane se face re­fe­rire şi numele unor Ileana Mălăn­cio­iu, Ioan Alexandru sau Constanța Bu­zea). Cei care se pronunță asupra po­ezi­ei lui Costel Stancu din acest re­cent volum sunt Gheorghe Secheşan – „Rar mi-a fost dat să văd un poet atât de elaborat şi care să rămână, deopo­trivă, autentic” – şi Gheorghe Jurma – „Există în poezia lui Costel Stan­cu o obsesie a singurătății (titluri de volume: Măştile solitudinii, Flu­tu­­rele cu o singură aripă) şi a morții, un tragism trădat cu delicatețe, într-un stil de moliciune cvasi-indife­ren­tă, tentând însă vizibil întâlnirea cu Ce­­lălalt – cu dubletul omenesc sau cu Divinitatea.” Dansul fatal, balansul pe o mu­chie, pe un drum îngust, pe un pod sus­pendat între aici şi dincolo sunt ine­vitabil datele definitorii ale par­cur­­sului poetului prin lume: „Păşesc pe sârma-ntinsă între maluri/ – şira spinării mele, încordată –/ şi bles­te­mat am fost să nu pot/ cădea în lături nicio­dată.// Mi se împotriveşte golul dedesubt,/ plinul deasupra nu mă ispiteşte./ De ce tu, Doamne, nu m-ai plăsmuit/ să fiu ori pasăre, ori peşte?// (...) Ci pedepsit sunt ca să umblu-ntruna/ pe-acelaşi drum îngust, fără hotar,/ cu propriu-mi trup în brațe parcă/ ți l-aş aduce ție-n dar.” („Muchia”)