REVISTA PRESEI LITERARE

ROMÂNIA LITERARă 36. Săp­tămânal din 11 septembrie 2009. Editorialul directorului revistei, N. Manolescu ar trebui citit în întregime. E intitulat „Patriotismul cri­ti­cului” şi taie orice avânt de prea­mărire a scriitorului român, N. Mano­lescu o spune la obraz că Ro­mânia nu are o mare literatură (sau nu există o mare literatură scrisă în limba română): „Într-un serial întins pe câteva numere din revista Cultura, E. Simion îl execută pe Eugen Negrici pentru a fi îndrăznit să denunțe Iluziile literaturii române. Trec peste faptul că autorul seria­lului împinge revolta lui de bun cetățean până la a-l blestema pe colegul său lipsit de respect față de valorile naționale, ca să spun că n-am nici cea mai mică intenție de a-i lua apărarea lui Eugen Negrici. Am scris eu însumi, în câteva rânduri, despre aceste Iluzii (care mi s-au părut a fi mai degrabă ale criticii decât ale literaturii), ca să-mi exprim dezacordul cu una ori alta dintre opiniile criticului. Problema mea este una de principiu şi constă în următoarea întrebare: de ce continuă să fie insuportabilă pentru criticul român ideea că nu avem neapărat o mare literatură şi care, s-ar putea, să nu răspundă în toate cazurile nobi­lelor noastre pretenții? E. Simion nu e nici primul, nici ultimul critic care suferă de angoasa diminuării me­rite­lor marilor scriitori din trecut. De fiecare dată când, după 1989, s-a vorbit despre revizuiri… a protestat cu multă ardoare. I s-a părut, fără vreun temei, că Preda sau Călinescu sunt victime ale unei campanii de denigrare, când, în definitiv, nu era vorba decât despre o foarte firească relectură a lor. Ce e drept, câteodată şi de o reconsiderare a moralei omului aflat în spatele operei. Să fie scriitorii mai intangibili decât zeii?” şi continuă: „De acord, Eugen Negrici dă dovadă de pesimism citind literatura română, singura despre care de altminteri a scris. E pesimist, nu negativist. Nu-i place în mod evident concluzia la care a ajuns”… E totuşi datoria principală a criticului literar să spună lucrurilor pe nume. „Îmi pare rău că unul dintre cei mai de seamă critici ai generației noastre abdică de la această datorie şi se complace în postura unui apologet, fără dis­cer­nământ şi fără umor, al valorilor naționale. După pro­to­cronismul ani­lor ’70 şi fantoma lui resuscitată din anii ’90, mă tem, mai mult decât orice, de patriotismul criticului ro­mân. Mă deprimă ideea de a fi nutrit iluziile de care ne învinuieşte Eugen Negrici, dar mă disperă inca­pacitatea de a ne-o asuma, fie şi nu­mai ca ipoteză critică”. N. Mano­lescu trage şi o concluzie: „Criticul român are nevoie astăzi de un proces cinstit de conştiință”. Personal, cel ce semnează această „revistă a presei literare” se întreabă iar dacă nu cumva critica e de vină că n-avem o mare literatură, de fapt, critica apre­ciind eronat valoarea estetică… În altă pagină a României literare, Ioana Pârvulescu vorbeşte de „malpraxis” în cazul criticilor literari. Interesantă abordare: «E de necrezut că singurii care n-au şi n-au avut un cod deontologic scris, singurii care n-au şi n-au avut un jurământ, sunt tocmai cei care au cuvântul ca materie primă şi temelie: criticii şi cercetătorii literari… Există nişte legi nescrise, de la sine înțelese, care ar trebui să funcționeze. Dar ce te faci…, în cazul când în cercetarea literară dai de un caz flagrant de malpraxis? Oare acesta, când rămâne neamendat, nu va da tonul unor alte masacre de acelaşi fel? Oare mai are rost să scrii, dacă opinia publică literară permite malpraxisul? Fiindcă în cercetarea literară nu există un colegiu al medicilor care să-ți ia dreptul de a profesa. Şi-atunci poți, nu-i aşa, să încalci toate legile: să nu te abții de a face „rău şi nedreptate”, să nu ai inimă caldă şi cap rece, să loveşti numai ca să ieşi în evidență sau din alte motive ascunse şi să distrugi un scriitor prin falsificarea probelor… Nu sunt pentru o critică de cir­cumstanță, pentru transformarea criticii în simplu exercițiu monden, dar în nici un caz nu sunt pentru omorârea cu zile a unei cărți sănă­toase, pentru inventarea bolii acolo unde ea nu există. Din păcate, în domeniul nostru, în care nimeni nu jură pe nimic, se întâmplă uneori tocmai aşa. Şi nu există altă pe­deap­să decât aceea că, oricât te-ar apăra unii şi alții, te faci de râs şi-ți pierzi, uneori pentru totdeauna, credibilitatea». RAMURI 9 / 2009. Gh. Grigurcu îşi intitulează colaborarea: «D-ale „spiritului critic”», îl citează pe Andrei Pleşu şi comentează: «„Criti­ca” la români ar adopta, conform con­deiului lui Andrei Pleşu, o pitorească înfățişare imanentă care e „bombăneala”. „Bom­băneala” ca drept fundamental, substitut al con­ştiinței ce ar merita înscris în Con­stituție, dacă e să luăm în grav badineria lui Andrei Pleşu, adică pe Andrei Pleşu însuşi ce-şi regăseşte identitatea, îndeajuns de convingător în acest registru. „Nu ne bucurăm de nimic, dacă ni se ia dreptul de a bombăni. Până şi Securitatea comu­nistă ajunsese să înțeleagă această bizarerie națională: tolera bom­băneala privată, indignarea ano­nimă, grimasa discretă. Nu se cerea doar să nu facem tapaj, să nu trecem de la bombăneală la faptă”. Păi dacă şi Securitatea „înțelegea”… Dar ca o speță, fie şi degradată, ce mai încoace-încolo: caricaturală a „spiritului critic”, „bombăneala” nu constituie un prilej de-a ne ocupa de acesta?». şi Gh. Grigurcu continuă, persiflant: «Cu certi­tudine, mai interesantă e aprecierea cum că unii „resimt” îndoielnicul „spirit critic” ca „un simptom al inteligenței”. Ce ne costă să decuplăm inteligența de „spiritul critic”? S-o lăsăm să plu­tească în derivă, într-un vid inofensiv? În amoralitate, în ano­mie». Andrei Pleşu ține la îndoielile lui, e preferabil cică „spiritul aco­mo­dant”, nu „spiritul critic” (care colcăie de insulte, bârfe, calomnii, „denigrarea dând aparența unui spirit independent”): „O altă prejudecată asociază spiritul critic cu gândirea independentă. Nu merg cu turma, nu mă las păcălit, nu ader la opiniile altora”… O fi dulce „spiritul aco­modant”, când dai de gustul puterii. Inadaptabilii, pro­testatarii rămân nişte „spirite critice” frustrate… În aceeaşi ordine de idei, dar din alt unghi, în altă pagină a revistei, Gabriel Chifu scrie în „Despre literatura în comunism” (confe­rențiind la o universitare de vară la fosta puşcărie politică din Râmnicu Sărat): „De ce nu s-au solidarizat scriitorii în acțiuni colective de protest? Cred că au făcut-o à la roumaine, adică nu ferm, nu foarte vizibil, ca în alte state comuniste… Apoi, este de luat în seamă şi natura specială a celor cărora le cerem solidaritate: scriitorii prin definiție sunt individua­lități puternice, cu un marcat spirit egocentric, care greu se acceptă unul pe altul, darmite să se înregimenteze disciplinat sub un stindard comun”. Or fi făcuți scrii­torii „din alte state comuniste” din alt aluat? E ca la fotbal: echipa care pierde spune că a jucat prost deoa­rece terenul era execrabil şi a fost vreme proastă, deşi ambele echipe au jucat pe acelaşi teren şi au suportat aceleaşi intemperii… Continuă Gabriel Ghifu: „Această inca­pa­citate de a se solidariza… este o hibă ce poate fi des­coperită nu numai la o categorie anume, cea a scriitorilor, ci, din păcate (deşi nu e bine să generalizăm), se prelungeşte la în­treg poporul român: dezbinarea, nepu­tința de a construi ceva coerent, marea sfadă națională fac ravagii la noi mereu”. Am înțeles, de vină e „poporul”, gena lui – într-un PS, Gabriel Chifu (căruia-i mulțumesc pentru pomenire) revine: „Când îi judecăm pe scriitorii români, reproşându-le că n-au fost exemplari în epocă, nu s-ar cuveni să uităm că ei nu sunt diferiți de ceilalți... oameni obişnuiți: au tot atâta caracter, tot atâta laşitate, tot atâta vul­nera­bilitate”. E clar, aşa i-a lăsat pe scrii­torii români Dumnezeu, să reziste pasivi prin cultură. CONVORBIRI LITERARE 8 / 2009. Cassian Maria Spiridon aduce la zi subiectul „condamnării comu­nismului” – ce minuni s-au mai întâm­plat după 20 de ani de la Re­voluție? „În decembrie 2006 Pre­şedintele României, de la tribuna Parlamentului, a condamnat în mod oficial comunismul. S-au stabilit atunci măsuri, din care mai niciuna nu s-a materializat încă. Pe lângă aceas­tă stagnare, constatăm dimi­nua­rea rolului CNSAS până la ni­velul unui fel de institut de arhivare şi clasare a dosarelor fostei Se­curi­tăți. Legea Lustrației continuă să dormi­teze după votarea în Camera Depu­taților, acum mai bine de doi ani, în vechiul Legislativ, şi nu trebuie să fie o uimire, teamă îmi e că nici actualul Legislativ nu se va trezi din amorțire”. Ar trebui introdusă o legis­lație care să permită tribunalelor să judece şi să condamne crimele politice ale comunismului şi să acorde com­pensații victimelor aces­tuia. Continuă C.M. Spiridon: „Nici impresionanta literatură memo­rialis­tică, atât emoțional cât şi cantitativ, publicată după ’89 nu pare a clinti Sistemul, un Sistem care continuă şi în prezent să refuze condamnarea tor­țio­narilor şi discul­parea victi­melor”… Să revin şi la condiția „mal­praxis­ului critic” la români, vor­ba Ioanei Pârvulescu. În altă pagină a Convorbirilor literare, Antonio Patraş scrie: «Criticul, dacă are într-adevăr stofă, nu poate decât să anticipeze asupra valorii şi s-o susțină, nicidecum s-o determine (sau s-o „inventeze”, cum mai cred unii închipuiți roşi de vanitate) prin propria voință. În tot ce are mai bun, critica (s-a tot spus) rămâne o formă de registratură, şi nu de magi­stratură». şi continuă: «Criticii propriu-zise revenindu-i menirea de a selecta şi ierarhiza valorile estetice (care trăiesc numai în prezent şi se adre­sează sensibilității, fiind per­ceptibile intuitiv – de unde şi impor­tanța „gustului” drept criteriu de evaluare)». Cât despre spiritul critic din prezent, ne lămureşte şi Ion Beldeanu, într-un interviu al revistei: „Convulsiile la care asistăm: inşi ce nu merită laudele ce li se aduc, spre a li se gâdila urechile, sau unifor­mizarea opiniilor despre aparițiile ce intră în mod obligatoriu în atenția comenta­torilor. Aceeaşi mentalitate do­mină şi în celelalte sectoare: ve­deți cum se derulează edițiile patro­nate de USR, la mare, de pildă, ori festi­valurile literare din alte diverse . Grupuri şi grupusculețe – cam asta-i starea actuală a vieții literare”. APOSTROF 8 / 2009.Să ne întoarcem în 1987, când regimul comunist ceauşist ne exaspera pe noi, cei din țară (mărginiți la mizeriile dictaturii), şi când de la Paris, având perspectivă universală, liber, „imigrantul” Emil Cioran era profet (într-un interviu cu Laurence Tacou, tradus de Letiția Ilea): „Cred că, peste 50 de ani, Catedrala Notre-Dame va fi o moschee. E inevitabil să se ajungă la asta, datorită uzurii creştinismului şi catolicismului. Ştiți ce s-a petrecut la sfârşitul Imperiului Roman, înainte ca Imperiul Roman să se prăbuşească… cum s-a ajuns la toate sectele imperiului? Prin servitori, prin imigranți, dacă vreți. Cum explicați că s-a putut infiltra creştinismul în Imperiul Roman? Intelighenția romană avea oroare de creştinism, dar el a venit prin servitori, prin străini, prin imigranți etc. şi atunci când aceşti tipi au devenit vizibili, zeii romani au dispărut. A fost un proces fatal, pentru că cineva care fusese crescut în religia greco-latină nu putea adera la creştinism, era neverosimil… Oricum, în epoca noastră, viitorul nu poate fi decât teribil. Oamenii simt asta, toată lumea o spune, e sigur, absolut sigur…”. Emil Cioran recunoaşte că e fatalist: „Nu complet, dar în mare parte. Un asasin, de exemplu, a fost destinat, a comis un act pentru că nu putea face altfel. Eşti ceea ce eşti şi voința nu poate face nimic. Nu înțelegi ceva pentru că ai făcut un efort. Ba da, într-o anumită măsură, însă în profunzime, nu; era în destinul nostru să percepem asta şi de asemenea să cunoaştem acest gen de nefericire. Să-ți urmezi calea, asta nu ține de voință, e mult mai profund. Fapt e că nu reuşeşti să-ți schimbi direcția, cu toate că ştii unde ar trebui să mergi. Asta înseamnă să fii chemat, nu poți face altfel… Fiecare îşi urmează calea, fiecare este prins în limitele sale… Destinul este ideea de limită”.

O (SCURTă) TRECERE ÎN REVISTă
LUCEAFăRUL DE DIMINEAȚă 26, din 9 septembrie 2009. Radu Aldulescu: „La temelia tuturor crizelor de azi, mai mult sau mai puțin subtile sau evidente, mai mult sau mai puțin pro­clamate sau inventate în scopuri mani­pulatorii, de natură economică, politică, instituțională etc., stă o criză atroce a spiritului, îndeobşte ignorată”. TRIBUNA 166, 1-15 august 2009. Octavian Doclin (intervievat de Ion Cristofor, care ştie că poetul scrie în… biserică): „Într-adevăr, multe din poemele mele sunt scrise în biserică, într-o stare de comuniune religioasă, o apropiere de Di­vinitate, sau o apropiere a Divinității de mine, de mine cel-ce-scrie-în-biserică”.