Ancheta VR
Marian Drăghici
SCRIITORUL ŞI STRĂINĂTATEA. MĂRTURII DUPĂ DOUĂ DECENII DE LIBERĂ CIRCULAȚIE
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 / 2009
Viață şi sânge gratis. La bună lectură!
Înainte de 89, turismul cultural se făcea cu voie „de sus”, organizat, disciplinat, prin instituții specifice şi adrese-țintă precise, controlate. Viza de ieşire din țara dictaturii „lor” o dădeau, ca răspuns unei cereri adresate „de jos”, aşa-zisele „organe”: partidul, securitatea. Uneori, însuşi moțul „organelor”, geniul acestora: Ceauşescu, lui-même. Cetățeanul-scriitor plimbăreț prin străini, mai ales dincolo de zid, scăpat în aer liber, era dublu suspectat, la ambele „capete”: de colaboraționism josnic şi/sau cosmopolitism, trădare, fraternizare cu duşmanul. Război rece, deh! Cei mai mulți dintre fericiții vizitatori ai capitalismului putrid, reveneau la baştină, convinşi pe viață că Vestul o dospeşte, dintre lumile posibile, pe cea mai bună; mocneau, coceau în ei o viață acest gând, această convingere, şi în cele din urmă expiau aşa, slujind dictatura (o slujeau zelos, fie şi nederanjând-o cu nimic, decât în cel mai curajos caz, cu un estetism, civic, inoperant). Ce-i drept, câțiva, de ordinul zecilor, s-au radicalizat, alegând exilul pe viață, fie ca transfugi, fie au uitat să se mai întoarcă, predându-se de bună voie, în nimicnicia lor doctrinar-ideologică, acelui drog scump plătit al libertății de gândire şi mişcare. Au existat şi cazuri, celebru fiind Paul Goma, de expulzați. Expulzatul ceauşist cel mai titrat, e, de câteva săptămâni, prozatoarea germană născută prin Banat, nobelista Herta Müller. Cea care suspectează sinuciderea lui Rolf Bossert ca fiind „operată” profesionist de mâna lungă a ochilor albaştri. Le era frică de complicații internaționale să te arunce pe fereastră aici, în țarc; o făceau mai „curat” dincolo, mascați de zid. Suspect au murit, fix înaintea unor deplasări în Franța şi Belgia, proclet avizate de aceleaşi „organe”, Marius Robescu şi respectiv Virgil Mazilescu. Tema e dură, vastă, complicată, s-au scris cărți, se vor scrie. Ce se cade să precizez e că nu toți călătorii, sau beneficiarii de joburi în afară, erau suspecți de complicitate vinovată cu sistemul. Ana Blandiana, nu. Ileana Mălăncioiu, nu. Constanța Buzea, nu. Un Marin Mincu, să mă ierte, zice-se că da. Ejusdem farinae. Tipul acesta, acestora, din urmă, farinos, chiar dacă socialmente estompat (sau nu), e prosper, perpetuu răzbătător, răzbunător, trage, vorba ceea, din toate pozițiile. O spun din pielea mea, lucid paranoidă, în altă parte.
Odată zidul făcut una cu pământul şi țarcurile lagărului sparte, scriitorul nostru fu liber să circule, el şi opera lui, unde-o vedea cu ochii. Năuc, surprins, nepregătit. Prima imagine ce-mi vine în minte, binişor emblematică, de om al scrisului proaspăt scăpat din cazan şi dus să vadă bineînțeles Parisul, este a unei Madi Marin aterizând pe „Charles de Gaulle”, în ianuarie 90, cu nervii făcuți franjuri, în tenişi chinezeşti şi geacă de fâş, natural euforizată, vreau să spun beată în sfârşit de licoarea cea mai scumpă spiritului poeziei sale: aerul libertății. Madi nu mai e să ne povestească, să ne descrie aventura ei în acel aer râvnit, defel paradisiac. A lăsat scris, a povestit. Nu mai e nici Bossert, nici Robescu, nici Mazilescu. Nici Monica Lovinescu, nici Virgil Ierunca. Nici Eliade, nici Cioran. E domnul Şora, care în 7 noiembrie a bifat 93 de ani: mulți înainte! E, încă mai e, Doamna Cornea, care în splendid-dureroasa formulare a Blandianei, „ne-a ținut loc la toți”. E Grigurcu, acest mare poet „făcut” mereu critic. E Nora Iuga, e Dinu Abăluță, e Vişniec, e Dinu Flămând, e Cărtărescu, e Adameşteanu, e Mircea Iorgulescu, e Pleşu, e Liiceanu, e Patapievici, e Mihăieş, e Ion Mircea, e Adrian Popescu, e Gabriel Chifu, e Vitalie Ciobanu, e Leo Butnaru, e Galaicu Păun. Mariana Codruț. Mircea Bârsilă. Ion Mureşan. Nichita Danilov. Ioan Moldovan. Pantea. Ioan Es. Pop. Filip Florian. Komartin. Cosmin Perța. Ianuş. Linda Maria Baros (dau câteva nume, lista e întredeschisă, vedeți mai la vale).
Redacția Vieții Româneşti îşi oferă paginile unor mărturii sperăm relevante pentru condiția europeană a scriitorului român în regim postcomunist. Filmul românesc al ultimului val a cucerit acel Vest la care tot creatorul neaoş visa ca emirul la Mecca până în urmă cu două decenii. Bravos!, cineaştilor. Dar în România s-a scris şi se scrie cea mai bună poezie din Europa, voci autorizate pretind asta. Nu întâmplător grosul înşiruirii de nume de mai sus e răsunător deliric – să mă scuze dl Simuț. Ce fac ei, poeții, prozatorii, eseiştii, cu opera lor, cu libertatea lor – şi, în oglindă, cum se valorizează de responsabilii culturii această avuție națională produsă din nimic, adică din viață şi sânge gratis, citiți negru pe alb, prin bunăvoința unora dintre invitați, în acest număr şi în cele viitoare.
Marian DRăGHICI
Înainte de 89, turismul cultural se făcea cu voie „de sus”, organizat, disciplinat, prin instituții specifice şi adrese-țintă precise, controlate. Viza de ieşire din țara dictaturii „lor” o dădeau, ca răspuns unei cereri adresate „de jos”, aşa-zisele „organe”: partidul, securitatea. Uneori, însuşi moțul „organelor”, geniul acestora: Ceauşescu, lui-même. Cetățeanul-scriitor plimbăreț prin străini, mai ales dincolo de zid, scăpat în aer liber, era dublu suspectat, la ambele „capete”: de colaboraționism josnic şi/sau cosmopolitism, trădare, fraternizare cu duşmanul. Război rece, deh! Cei mai mulți dintre fericiții vizitatori ai capitalismului putrid, reveneau la baştină, convinşi pe viață că Vestul o dospeşte, dintre lumile posibile, pe cea mai bună; mocneau, coceau în ei o viață acest gând, această convingere, şi în cele din urmă expiau aşa, slujind dictatura (o slujeau zelos, fie şi nederanjând-o cu nimic, decât în cel mai curajos caz, cu un estetism, civic, inoperant). Ce-i drept, câțiva, de ordinul zecilor, s-au radicalizat, alegând exilul pe viață, fie ca transfugi, fie au uitat să se mai întoarcă, predându-se de bună voie, în nimicnicia lor doctrinar-ideologică, acelui drog scump plătit al libertății de gândire şi mişcare. Au existat şi cazuri, celebru fiind Paul Goma, de expulzați. Expulzatul ceauşist cel mai titrat, e, de câteva săptămâni, prozatoarea germană născută prin Banat, nobelista Herta Müller. Cea care suspectează sinuciderea lui Rolf Bossert ca fiind „operată” profesionist de mâna lungă a ochilor albaştri. Le era frică de complicații internaționale să te arunce pe fereastră aici, în țarc; o făceau mai „curat” dincolo, mascați de zid. Suspect au murit, fix înaintea unor deplasări în Franța şi Belgia, proclet avizate de aceleaşi „organe”, Marius Robescu şi respectiv Virgil Mazilescu. Tema e dură, vastă, complicată, s-au scris cărți, se vor scrie. Ce se cade să precizez e că nu toți călătorii, sau beneficiarii de joburi în afară, erau suspecți de complicitate vinovată cu sistemul. Ana Blandiana, nu. Ileana Mălăncioiu, nu. Constanța Buzea, nu. Un Marin Mincu, să mă ierte, zice-se că da. Ejusdem farinae. Tipul acesta, acestora, din urmă, farinos, chiar dacă socialmente estompat (sau nu), e prosper, perpetuu răzbătător, răzbunător, trage, vorba ceea, din toate pozițiile. O spun din pielea mea, lucid paranoidă, în altă parte.
Odată zidul făcut una cu pământul şi țarcurile lagărului sparte, scriitorul nostru fu liber să circule, el şi opera lui, unde-o vedea cu ochii. Năuc, surprins, nepregătit. Prima imagine ce-mi vine în minte, binişor emblematică, de om al scrisului proaspăt scăpat din cazan şi dus să vadă bineînțeles Parisul, este a unei Madi Marin aterizând pe „Charles de Gaulle”, în ianuarie 90, cu nervii făcuți franjuri, în tenişi chinezeşti şi geacă de fâş, natural euforizată, vreau să spun beată în sfârşit de licoarea cea mai scumpă spiritului poeziei sale: aerul libertății. Madi nu mai e să ne povestească, să ne descrie aventura ei în acel aer râvnit, defel paradisiac. A lăsat scris, a povestit. Nu mai e nici Bossert, nici Robescu, nici Mazilescu. Nici Monica Lovinescu, nici Virgil Ierunca. Nici Eliade, nici Cioran. E domnul Şora, care în 7 noiembrie a bifat 93 de ani: mulți înainte! E, încă mai e, Doamna Cornea, care în splendid-dureroasa formulare a Blandianei, „ne-a ținut loc la toți”. E Grigurcu, acest mare poet „făcut” mereu critic. E Nora Iuga, e Dinu Abăluță, e Vişniec, e Dinu Flămând, e Cărtărescu, e Adameşteanu, e Mircea Iorgulescu, e Pleşu, e Liiceanu, e Patapievici, e Mihăieş, e Ion Mircea, e Adrian Popescu, e Gabriel Chifu, e Vitalie Ciobanu, e Leo Butnaru, e Galaicu Păun. Mariana Codruț. Mircea Bârsilă. Ion Mureşan. Nichita Danilov. Ioan Moldovan. Pantea. Ioan Es. Pop. Filip Florian. Komartin. Cosmin Perța. Ianuş. Linda Maria Baros (dau câteva nume, lista e întredeschisă, vedeți mai la vale).
Redacția Vieții Româneşti îşi oferă paginile unor mărturii sperăm relevante pentru condiția europeană a scriitorului român în regim postcomunist. Filmul românesc al ultimului val a cucerit acel Vest la care tot creatorul neaoş visa ca emirul la Mecca până în urmă cu două decenii. Bravos!, cineaştilor. Dar în România s-a scris şi se scrie cea mai bună poezie din Europa, voci autorizate pretind asta. Nu întâmplător grosul înşiruirii de nume de mai sus e răsunător deliric – să mă scuze dl Simuț. Ce fac ei, poeții, prozatorii, eseiştii, cu opera lor, cu libertatea lor – şi, în oglindă, cum se valorizează de responsabilii culturii această avuție națională produsă din nimic, adică din viață şi sânge gratis, citiți negru pe alb, prin bunăvoința unora dintre invitați, în acest număr şi în cele viitoare.
Marian DRăGHICI