Ancheta VR
Liviu Antonesei
IEŞIREA DIN PEŞTERĂ
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 / 2009
Nu ştiu alții cum sînt, dar eu, cînd privesc în urmă, la cei aproape douăzeci de ani petrecuți de la 22 decembrie 1989 încoace, îmi dau seamă că, pentru mine, ca om şi ca scriitor, evenimentul cu pricina echivalează cu înlăturarea lespezii grele ce închidea peştera în care îmi duceam zilele şi nopțile – timp de aproape 35 de ani! Nu a însemnat doar libertatea în general, ci şi libertatea în toate stările sale, o mulțime de libertăți specifice, între care aceea, a mea, de a călători, şi a scrierilor mele, de a călători şi ele, căpătînd alte înfățişări, în funcție de limbile meleagurilor pe care s-a întîmplat să ajungă. În fapt, înaintea evenimentelor eliberatoare de la sfîrşitul lui 1989, nu ieşisem din țară, „în fizic”, decît o singură zi, la Debrecin cred, pe cînd mă aflam într-o tabără la Băile Felix. În săptămîna următoare, au venit şi copiii din tabără de la Debrecin, tot o singură zi, la noi, şi astfel am contribuit la întărirea relațiilor cu țara vecină şi prietenă. Însă Ungaria pare să fi fost o țară cu noroc în ce mă priveşte, devreme ce am debutat în volum acolo, într-o antologie de poezie a tinerilor poeți români, apărută la jumătatea anilor optzeci, laolaltă cu alți vreo zece dintre colegii mei de generație. Avea şi un titlu frumos, optimist în ciuda contextului în care se scrisese poezia aceea, cumva prevestitor, Vîntul care vine. După decembrie 1989 însă, după ce lespedea aceea grea a fost dată la o parte din gura peşterii, s-a întors roata şi s-a schimbat soarta! Am plecat prima dată, de unul singur prin lume, în iunie 1990, cu paşaport de serviciu de la Uniunea Scriitorilor, la conferința post-Helsinki de la Copenhaga, Dimensiunea umană, la secțiunea pentru „societatea civilă”. Hopa, devenisem „societate civilă” aproape prin nebăgare de seamă. La întoarcere, m-am oprit pentru o săptămînă în Berlinul Occidental – pe cel răsăritean îl văzusem în fugă, la plecare, între avionul cu care venisem de la Bucureşti şi trenul cu care-mi continuam drumul spre Copenhaga. Dar n-a fost să fie! Pe cînd mă învățam, mă obişnuiam cu Berlinul, s-a făcut 13 iunie 1990! Seara, pe posturile de televiziune germane, pe toate posturile!, se dădeau nişte reportaje ce-ți dădeau impresia că acasă izbucnise o altă revoluție, oricum era limpede că se petrec lucruri grave. Aşa că, prin diligențele lui William Totok, care mi-a servit cu multă amabilitate de gazdă şi cicerone, am reuşit să schimb data de întoarcere a biletului şi, pe 14 la prînz, eram în avion, iar după vreo oră şi ceva, aterizam în Bucureştiul asediat de trupele de şoc, batalioanele de asalt – „mutrele negre”, cum avea să le boteze imediat presa internațională – ale d-lui Iliescu. De altfel, aeroportul Otopeni, cu sute de soldați în uniformă de luptă, cu automatele la vedere, părea în stare de război. După amiază, la Gara de Nord, aveam să dau nas în nas cu ei, cu pretorienii d-lui Iliescu, şi aveam să înțeleg abia după aceea, în tren, că avusesem o inspirație de zile mari să scot paşaportul, nu buletinul, cînd mi-au cerut să mă legitimez! În costum de blugi, cu barbă, părul lung şi ochelari, eram perfect calificat pentru bumbăceală. Probabil, am avut noroc şi că minerii nu erau singuri, ci „încadrați” de „civili” – unul dintre aceştia, văzînd culoarea paşaportului în vreme ce-l scoteam din buzunar, le-a făcut semn să stea liniştiți! Paşaport de serviciu, de altă culoare decît cele turistice, e clar că băiatul era „de meserie”! Dar să las lucrurile triste! Cît priveşte Berlinul, aveam să-l revăd de cîteva ori după aceea, reunificat, cu fațadele clădirilor din sectorul estic refăcute, cu infrastructura la nivelul celui apusean. Un oraş frumos, mai cald decît îți închipui înainte de a-l vedea, dar gîndindu-te că e „nemțesc”! De fapt, nu e, e la fel de colorat şi cosmopolit ca oricare altă mare metropolă a lumii.
Cert este că după aceea, după acea primă călătorie, cumva inițiatică şi plină de peripeții, aveam să călătoresc ca persoană privată, scriitor şi chiar demnitar, prim-secretar de județ de tip nou, cu paşaport diplomatic în acele împrejurări, în vreo 20 – 25 de țări şi să văd mai bine de o sută de oraşe din toată lumea. În unele locuri, am fost poate de prea multe ori, în altele, precum Cracovia – pe care o văd de trei-patru ori pe an –, Londra sau Creta, am ajuns să mă simt ca acasă, sincer vorbind, mult mai bine decît acasă! Sînt şi o mulțime de locuri, la care visez din copilărie, pe care încă nu le-am văzut, dar nu-mi fac probleme, devreme ce ştiu că este posibil să ajung acolo, pînă la urmă voi ajunge, dacă voi dori asta cu orice chip. E, totuşi, extraordinar să ai mereu un paşaport la îndemînă şi o mulțime de locuri pentru care nici măcar de o viză diplomatică nu mai ai nevoie. Sau să poți călători în atîtea țări chiar şi fără paşaport, doar cu actul de identitate. Am văzut lucruri interesante, de la piramide la urmele Zidului Berlinului şi de la ruinele palatului din Cnossos la icoana Madonnei Negre de la Jasnagora, protectoarea Poloniei. Mi s-au întîmplat o mulțime de lucruri amuzante. La o cină într-un vapor-restaurant de pe Sena, pe cînd eram preşedinte de județ, partenerul meu francez, aflînd că sînt cititor de San Antonio, a trecut, laolaltă cu soția sa, de pe franceză la „sanantonioneză” şi, spre sfîrşitul mesei, a spus că trebuie să urce sprijinul pentru regia de apă pe care o aveam în subordine, pentru anul următor, de la 1 milion la 2 milioane de franci, că nu apăruse încă euro – din păcate! La Karnak, am văzut chirpici vechi de peste 5000 de ani, perfect conservați de clima uscată a deşertului, care nu erau prin nimic deosebiți de chirpicii ce se făceau prin satele Moldovei în copilăria mea şi, poate se mai fac şi acum. Guvernatorul de Minnesota, care se trăgea, ca majoritatea elitei statului, din vechile familii de mafioți din Chicago, care au schimbat statul cînd au trecut la afaceri cinstite, după propria sa mărturie, nu mă mai scotea din „d-le guvernator”, după ce a aflat ce populație are județul meu şi, mai ales că am bugetul acestuia pe mînă! Şi, dacă tot mă înălțase la rang de guvernator, la următoarea întîlnire oficială, pe lîngă steagurile țărilor noastre, au apărut şi fanionul statului Minnesota alături de unul al județului Iaşi! Internetul nu era încă la aşa mare modă ca acum, pusese probabil să fie luat modelul de pe vreun document cu antet al delegației noastre! Se înțelege că, peste tot, am mîncat bucatele locului şi am băut băuturile locului – nu cunoşti ca lumea o țară, o regiune, o zonă geografică dacă nu procedezi aşa.
Nu, România nu este încă o țară întrutotul normală, dar sînt cîteva zone de normalitate, iar aceasta este una dintre ele, libertatea de liberă deplasare a persoanelor, sintagmă care, auzită la radio-urile străine înainte de 1989, te punea serios pe gînduri, cînd nu te făcea să visezi. Deci, am început să călătoresc şi, după cum văd, nu reuşesc să mă mai opresc! Dar au început să călătorească şi textele mele. Dacă antologia aceea maghiară de la jumătatea anilor optzeci încă mi se mai pare o ciudățenie, acum privesc ca un fapt normal să-mi apară traduceri de poezie, proză sau eseu în cele mai neaşteptate locuri, în reviste sau antologii, din Spania în Olanda, din Statele Unite în Germania, din Polonia şi Belgia pînă în Grecia şi Italia. Sigur, n-am dat vreo mare lovitură editorială, nici măcar nu mi s-a tradus vreo carte proprie în întregime, dar asta nu contează, se va întîmpla sau nu se va întîmpla, dar asta ține de gustul publicului din alte părți, poate şi de abilitatea mea managerială – care nu prea există! –, de noroc, de o mulțime de imponderabile, dar nu depinde de vreo lespede aruncată cu aer definitiv pe gura unei peşteri. Pentru mine, e OK aşa. În fond, ieşirea din peşteră este unul din acele puține lucruri miraculoase care mi s-au întîmplat în această viață. Să fie primit cu recunoştința cuvenită. Şi chiar aşa este primit!
Cert este că după aceea, după acea primă călătorie, cumva inițiatică şi plină de peripeții, aveam să călătoresc ca persoană privată, scriitor şi chiar demnitar, prim-secretar de județ de tip nou, cu paşaport diplomatic în acele împrejurări, în vreo 20 – 25 de țări şi să văd mai bine de o sută de oraşe din toată lumea. În unele locuri, am fost poate de prea multe ori, în altele, precum Cracovia – pe care o văd de trei-patru ori pe an –, Londra sau Creta, am ajuns să mă simt ca acasă, sincer vorbind, mult mai bine decît acasă! Sînt şi o mulțime de locuri, la care visez din copilărie, pe care încă nu le-am văzut, dar nu-mi fac probleme, devreme ce ştiu că este posibil să ajung acolo, pînă la urmă voi ajunge, dacă voi dori asta cu orice chip. E, totuşi, extraordinar să ai mereu un paşaport la îndemînă şi o mulțime de locuri pentru care nici măcar de o viză diplomatică nu mai ai nevoie. Sau să poți călători în atîtea țări chiar şi fără paşaport, doar cu actul de identitate. Am văzut lucruri interesante, de la piramide la urmele Zidului Berlinului şi de la ruinele palatului din Cnossos la icoana Madonnei Negre de la Jasnagora, protectoarea Poloniei. Mi s-au întîmplat o mulțime de lucruri amuzante. La o cină într-un vapor-restaurant de pe Sena, pe cînd eram preşedinte de județ, partenerul meu francez, aflînd că sînt cititor de San Antonio, a trecut, laolaltă cu soția sa, de pe franceză la „sanantonioneză” şi, spre sfîrşitul mesei, a spus că trebuie să urce sprijinul pentru regia de apă pe care o aveam în subordine, pentru anul următor, de la 1 milion la 2 milioane de franci, că nu apăruse încă euro – din păcate! La Karnak, am văzut chirpici vechi de peste 5000 de ani, perfect conservați de clima uscată a deşertului, care nu erau prin nimic deosebiți de chirpicii ce se făceau prin satele Moldovei în copilăria mea şi, poate se mai fac şi acum. Guvernatorul de Minnesota, care se trăgea, ca majoritatea elitei statului, din vechile familii de mafioți din Chicago, care au schimbat statul cînd au trecut la afaceri cinstite, după propria sa mărturie, nu mă mai scotea din „d-le guvernator”, după ce a aflat ce populație are județul meu şi, mai ales că am bugetul acestuia pe mînă! Şi, dacă tot mă înălțase la rang de guvernator, la următoarea întîlnire oficială, pe lîngă steagurile țărilor noastre, au apărut şi fanionul statului Minnesota alături de unul al județului Iaşi! Internetul nu era încă la aşa mare modă ca acum, pusese probabil să fie luat modelul de pe vreun document cu antet al delegației noastre! Se înțelege că, peste tot, am mîncat bucatele locului şi am băut băuturile locului – nu cunoşti ca lumea o țară, o regiune, o zonă geografică dacă nu procedezi aşa.
Nu, România nu este încă o țară întrutotul normală, dar sînt cîteva zone de normalitate, iar aceasta este una dintre ele, libertatea de liberă deplasare a persoanelor, sintagmă care, auzită la radio-urile străine înainte de 1989, te punea serios pe gînduri, cînd nu te făcea să visezi. Deci, am început să călătoresc şi, după cum văd, nu reuşesc să mă mai opresc! Dar au început să călătorească şi textele mele. Dacă antologia aceea maghiară de la jumătatea anilor optzeci încă mi se mai pare o ciudățenie, acum privesc ca un fapt normal să-mi apară traduceri de poezie, proză sau eseu în cele mai neaşteptate locuri, în reviste sau antologii, din Spania în Olanda, din Statele Unite în Germania, din Polonia şi Belgia pînă în Grecia şi Italia. Sigur, n-am dat vreo mare lovitură editorială, nici măcar nu mi s-a tradus vreo carte proprie în întregime, dar asta nu contează, se va întîmpla sau nu se va întîmpla, dar asta ține de gustul publicului din alte părți, poate şi de abilitatea mea managerială – care nu prea există! –, de noroc, de o mulțime de imponderabile, dar nu depinde de vreo lespede aruncată cu aer definitiv pe gura unei peşteri. Pentru mine, e OK aşa. În fond, ieşirea din peşteră este unul din acele puține lucruri miraculoase care mi s-au întîmplat în această viață. Să fie primit cu recunoştința cuvenită. Şi chiar aşa este primit!