Ancheta VR
Linda Maria Baros
CUM SĂ-ȚI ADUCI PISICA ÎN PRAGUL NEVROZEI
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 / 2009
Cititorul se va uita poate intrigat la sintagma Scriitorul şi străinătatea. Fiindcă, este adevărat, s-ar putea scrie probabil mii de pagini pe acest subiect. Dar n-ar avea nici un rost. Câteva cifre sunt mult mai lămuritoare. La noi în țară apar 1.700 de titluri de beletristică (dintr-un total general de 14.000 de titluri publicate anual). În Europa, unde se tipăresc în fiecare an până în 70.000 de titluri de beletristică, Franța are cea mai bogată producție literară – 15.000 de titluri. (Populația Franței este de trei ori mai mare decât a României.) Dar şi mai important mi se pare faptul că, la sfârşitul anului trecut, francezii aveau prin sertare sau pe la edituri circa 1.400.000 de manuscrise; Le Figaro littéraire anunța chiar că peste 400.000 de persoane mai curajoase îşi depuseseră deja cărțile la diferite edituri. Să mai amintim doar că în Franța au fost publicate anul trecut peste 8.000 de romane! Nu mai spun câte volume de poezie au apărut…
Întrebarea ar fi atunci: cum să te descurci într-o asemenea avalanşă de titluri, cum ajungi să fii vizibil?
În cazul romanelor este simplu. Să luăm exemplul lui Frédéric Beigbeder. Editura producătoare a dorit ca volumul acestuia, Un roman français, apărut acum trei luni, să obțină un mare premiu literar. O dorință firească. În acest sens, s-a aruncat energic în lupta mediatică – adică a organizat un serviciu de presă impecabil şi le-a expediat ziarelor, revistelor, criticilor literari, scriitorilor şi oamenilor de cultură importanți, decidenților de pe piața de carte, realizatorilor TV şi radio, site-urilor literare etc. peste 4.000 de exemplare din volum. Lumea a avut timp să citească romanul până toamna târziu. Rezultatul: Beigbeder a obținut premiul Renaudot. Goncourt-ul i-a revenit altcuiva.
În domeniul poeziei, unde noutățile se succed într-un ritm devastator, bătălia este, de asemenea, acerbă.
Fireşte, şi peste mine, ca poetă, s-a prăvălit avalanşa aceasta de titluri. În 2004, la prima carte publicată în Franța, eram o debutantă venită de câțiva ani la Paris fără cele două volume apărute la Bucureşti. Dar francezii nu s-au uitat în rucsacul meu; în acel an mi-a fost acordat Premiul pentru Vocație Poetică. Apoi, printre miile de apariții, volumul meu Casa din lame de ras (Cheyne, 2006, reeditat în 2008) a obținut Premiul Apollinaire, cel mai important premiu francez de poezie (dacă
nu-l luăm în calcul, desigur, pe cel al Academiei, oferit pentru opera omnia). Este vorba de o distincție literară care, din 1942, se acordă poeților consacrați; în general, poeți de peste 60 - 70 de ani, după cum îi ajunge consacrarea. Pentru prima dată, premiul a fost oferit în 2007 unui poet străin; mai mult, unei poete (doar 3 femei erau în istoria premiului), ba chiar, surprinzător, unei poete care avea doar 26 de ani!... Iar în 2009, m-am văzut din nou nevoită să fac față afluxului poetic. În plină vară pariziană, mi-am lansat volumul « Autostrada A4 şi alte poeme » la Marché de la Poésie – Piața de poezie, aflată la ediția a 27-a. Ce-a zis critica literară? A zis că Linda Maria Baros vine pe Autostrada A4, folosind metafora ca pe un kalaşnikov… E drept că abia în 2011 mă gândesc să scot tunul: un volum de poezii mai amplu, care va închide quadrilogia, dacă pot spune aşa, deschisă în 2004. Dar am în lucru şi un volum de studii literare foarte aplicate, desfăşurate pe vreo 600 de pagini, în care abordez, printre altele, poezia şi proza din România.
Dar, altfel, cum se verifică succesul unei cărți? Prin vânzări. Editorii, se ştie, nu sunt nişte filantropi. Îți publică fără să ezite o nouă ediție, dacă ai o carte vandabilă. Problema este să-i convingi să rişte, să-ți accepte prima ediție.
Riscul de piață – factorul cel mai important într-o întreprindere editorială – ar putea să pară mult mai mic în cazul traducerilor, de vreme ce textul s-a confruntat deja cu un public. Eh, dar lucrurile stau cu totul altfel.
Să ne uităm la cifre. Vorbeam de Franța… În lumea aceasta, Franța deține şi recordul mondial al traducerilor literare – peste 2.200 în fiecare an. Statele Unite, de exemplu, publică sub 1000. (Să ne amintim că, anual, în aceste două spații editoriale se tipăresc în jur de 66.000 şi, respectiv, 200.000 de titluri din toate domeniile de activitate.)
Întrebarea ar fi acum: ce face scriitorul român, cum ajung traducerile lui să fie vizibile pe piața europeană sau mondială într-o asemenea avalanşă de titluri?
Una dintre observațiile mele de traducătoare este foarte limpede: publicul occidental se arată din ce în ce mai interesat de experiențele literare trăite în alte spații geografice. Doreşte traduceri. Eu am tradus diferite volume de versuri şi dosare de poezie română care au avut succes în spațiul francofon. Pot să spun însă că o dată cu L’Anthologie de la poésie roumaine contemporaine (Antologia de poezie română contemporană), apărută la finele anului trecut – eveniment despre care a scris şi revista Viața Românească – poezia de la noi a devenit mult mai vizibilă în Franța. (Mai multe detalii despre această antologie pe care am realizat-o alături de Magda Cârneci sunt disponibile pe site-ul meu: http://www.lindamariabaros.fr)
Un editor francez şi-a ales poeții români preferați din această antologie şi mi-a solicitat deja două volume. De asemenea, un editor spaniol care citise antologia franceză a venit la Paris pentru a-mi propune să întocmesc un volum care să cuprindă 12 poeți români din ultimii 60 de ani. În câteva luni, am pus la punct aceste cărți iar editorii le-au acceptat. Apoi, un poet/traducător maghrebian cu care am mai avut ocazia să colaborez m-a rugat să întocmesc în 2010 o primă antologie de poezie română contemporană pentru lumea arabă. Mi s-a părut un lucru excepțional!... Acesta este rolul antologiilor: să facă pui!...
Desigur, toate aceste lucruri au presupus şi sacrificii: Mimir, pisica mea, a ajuns în pragul nevrozei. Şi nu este o glumă...
Totuşi, îmi plac antologiile. În următorii ani, voi pregăti aşadar pentru piața franceză o vastă antologie de poezie română care va cuprinde, probabil, peste 500 de poeme. Voi selecta însă textele foarte atent. Trebuie să avem în vedere mai ales literatura de mâine – cea din viitoarele manuale europene, cea care va fi sintetizată în viitoarele dicționare realizate nu în România, ci în Europa – în care se va integra şi poezia română. Iar la un moment dat, mă voi ocupa şi de traducerea romanelor româneşti. Deocamdată, vom lansa în curând la Paris revista Seine et Danube editată de L’Association des Traducteurs de Littérature Roumaine (Asociația Traducătorilor de Literatură Română), în cadrul căreia voi coordona secția de poezie.
O altă observație ar fi următoarea. Ca să fie tradus în străinătate, scriitorul român are nevoie de cel puțin trei piloni de susținere: 1) o carte bună – se găseşte; 2) un traducător bun – se mai găseşte; 3) un ICR bun – există. Autorii pot să fie convinşi că fără ajutorul Institutului Cultural Român vor răzbate foarte greu în străinătate. Dincolo de graniță, funcționează o literatură şi o piață de carte pe care, deocamdată – datorită prejudecăților şi a lipsei de informare – puțini le pot înțelege. Iar neadaptarea te ține pe plaiurile carpatine.
În Franța există de câtva timp un Birou de promovare a edițiilor franceze peste hotare. Bănuiți când a fost înființat?... N-o să ghiciți! Acum 130 de ani.
Dar poate că lucrurile ar trebui să înceapă din altă parte. Vă închipuiți că editorii străini ar refuza cărțile româneşti vândute la noi în tiraje de 100.000 de exemplare?... Aşa zic şi eu. Ar trebui pornit deci şi de la creşterea tirajelor pe piața de carte românească. De la cultivarea dragostei – spun cumva lucruri aiurea? – pentru literatură. Statul ar putea să aibă, de exemplu, o inițiativă salutară în acest sens: « O revistă literară oferită gratuit » tinerilor între 18 şi 25 de ani (un abonament pentru un an). Franța a avut de curând o campanie asemănătoare legată de ziarele de actualități şi, în primele 5 zile, s-au înscris aproape 200.000 de tineri. Statul va investi aproximativ 15 milioane de euro în acest proiect. La noi, n-ar costa nici măcar o jumătate de milion. Puteți să faceți socoteala, luând în calcul 15 reviste literare din întreaga țară, să zicem, la prețul de tipar. Aşadar, ce părere aveți despre inițiativa cu titlul « O revistă literară oferită gratuit »?
Întrebarea ar fi atunci: cum să te descurci într-o asemenea avalanşă de titluri, cum ajungi să fii vizibil?
În cazul romanelor este simplu. Să luăm exemplul lui Frédéric Beigbeder. Editura producătoare a dorit ca volumul acestuia, Un roman français, apărut acum trei luni, să obțină un mare premiu literar. O dorință firească. În acest sens, s-a aruncat energic în lupta mediatică – adică a organizat un serviciu de presă impecabil şi le-a expediat ziarelor, revistelor, criticilor literari, scriitorilor şi oamenilor de cultură importanți, decidenților de pe piața de carte, realizatorilor TV şi radio, site-urilor literare etc. peste 4.000 de exemplare din volum. Lumea a avut timp să citească romanul până toamna târziu. Rezultatul: Beigbeder a obținut premiul Renaudot. Goncourt-ul i-a revenit altcuiva.
În domeniul poeziei, unde noutățile se succed într-un ritm devastator, bătălia este, de asemenea, acerbă.
Fireşte, şi peste mine, ca poetă, s-a prăvălit avalanşa aceasta de titluri. În 2004, la prima carte publicată în Franța, eram o debutantă venită de câțiva ani la Paris fără cele două volume apărute la Bucureşti. Dar francezii nu s-au uitat în rucsacul meu; în acel an mi-a fost acordat Premiul pentru Vocație Poetică. Apoi, printre miile de apariții, volumul meu Casa din lame de ras (Cheyne, 2006, reeditat în 2008) a obținut Premiul Apollinaire, cel mai important premiu francez de poezie (dacă
nu-l luăm în calcul, desigur, pe cel al Academiei, oferit pentru opera omnia). Este vorba de o distincție literară care, din 1942, se acordă poeților consacrați; în general, poeți de peste 60 - 70 de ani, după cum îi ajunge consacrarea. Pentru prima dată, premiul a fost oferit în 2007 unui poet străin; mai mult, unei poete (doar 3 femei erau în istoria premiului), ba chiar, surprinzător, unei poete care avea doar 26 de ani!... Iar în 2009, m-am văzut din nou nevoită să fac față afluxului poetic. În plină vară pariziană, mi-am lansat volumul « Autostrada A4 şi alte poeme » la Marché de la Poésie – Piața de poezie, aflată la ediția a 27-a. Ce-a zis critica literară? A zis că Linda Maria Baros vine pe Autostrada A4, folosind metafora ca pe un kalaşnikov… E drept că abia în 2011 mă gândesc să scot tunul: un volum de poezii mai amplu, care va închide quadrilogia, dacă pot spune aşa, deschisă în 2004. Dar am în lucru şi un volum de studii literare foarte aplicate, desfăşurate pe vreo 600 de pagini, în care abordez, printre altele, poezia şi proza din România.
Dar, altfel, cum se verifică succesul unei cărți? Prin vânzări. Editorii, se ştie, nu sunt nişte filantropi. Îți publică fără să ezite o nouă ediție, dacă ai o carte vandabilă. Problema este să-i convingi să rişte, să-ți accepte prima ediție.
Riscul de piață – factorul cel mai important într-o întreprindere editorială – ar putea să pară mult mai mic în cazul traducerilor, de vreme ce textul s-a confruntat deja cu un public. Eh, dar lucrurile stau cu totul altfel.
Să ne uităm la cifre. Vorbeam de Franța… În lumea aceasta, Franța deține şi recordul mondial al traducerilor literare – peste 2.200 în fiecare an. Statele Unite, de exemplu, publică sub 1000. (Să ne amintim că, anual, în aceste două spații editoriale se tipăresc în jur de 66.000 şi, respectiv, 200.000 de titluri din toate domeniile de activitate.)
Întrebarea ar fi acum: ce face scriitorul român, cum ajung traducerile lui să fie vizibile pe piața europeană sau mondială într-o asemenea avalanşă de titluri?
Una dintre observațiile mele de traducătoare este foarte limpede: publicul occidental se arată din ce în ce mai interesat de experiențele literare trăite în alte spații geografice. Doreşte traduceri. Eu am tradus diferite volume de versuri şi dosare de poezie română care au avut succes în spațiul francofon. Pot să spun însă că o dată cu L’Anthologie de la poésie roumaine contemporaine (Antologia de poezie română contemporană), apărută la finele anului trecut – eveniment despre care a scris şi revista Viața Românească – poezia de la noi a devenit mult mai vizibilă în Franța. (Mai multe detalii despre această antologie pe care am realizat-o alături de Magda Cârneci sunt disponibile pe site-ul meu: http://www.lindamariabaros.fr)
Un editor francez şi-a ales poeții români preferați din această antologie şi mi-a solicitat deja două volume. De asemenea, un editor spaniol care citise antologia franceză a venit la Paris pentru a-mi propune să întocmesc un volum care să cuprindă 12 poeți români din ultimii 60 de ani. În câteva luni, am pus la punct aceste cărți iar editorii le-au acceptat. Apoi, un poet/traducător maghrebian cu care am mai avut ocazia să colaborez m-a rugat să întocmesc în 2010 o primă antologie de poezie română contemporană pentru lumea arabă. Mi s-a părut un lucru excepțional!... Acesta este rolul antologiilor: să facă pui!...
Desigur, toate aceste lucruri au presupus şi sacrificii: Mimir, pisica mea, a ajuns în pragul nevrozei. Şi nu este o glumă...
Totuşi, îmi plac antologiile. În următorii ani, voi pregăti aşadar pentru piața franceză o vastă antologie de poezie română care va cuprinde, probabil, peste 500 de poeme. Voi selecta însă textele foarte atent. Trebuie să avem în vedere mai ales literatura de mâine – cea din viitoarele manuale europene, cea care va fi sintetizată în viitoarele dicționare realizate nu în România, ci în Europa – în care se va integra şi poezia română. Iar la un moment dat, mă voi ocupa şi de traducerea romanelor româneşti. Deocamdată, vom lansa în curând la Paris revista Seine et Danube editată de L’Association des Traducteurs de Littérature Roumaine (Asociația Traducătorilor de Literatură Română), în cadrul căreia voi coordona secția de poezie.
O altă observație ar fi următoarea. Ca să fie tradus în străinătate, scriitorul român are nevoie de cel puțin trei piloni de susținere: 1) o carte bună – se găseşte; 2) un traducător bun – se mai găseşte; 3) un ICR bun – există. Autorii pot să fie convinşi că fără ajutorul Institutului Cultural Român vor răzbate foarte greu în străinătate. Dincolo de graniță, funcționează o literatură şi o piață de carte pe care, deocamdată – datorită prejudecăților şi a lipsei de informare – puțini le pot înțelege. Iar neadaptarea te ține pe plaiurile carpatine.
În Franța există de câtva timp un Birou de promovare a edițiilor franceze peste hotare. Bănuiți când a fost înființat?... N-o să ghiciți! Acum 130 de ani.
Dar poate că lucrurile ar trebui să înceapă din altă parte. Vă închipuiți că editorii străini ar refuza cărțile româneşti vândute la noi în tiraje de 100.000 de exemplare?... Aşa zic şi eu. Ar trebui pornit deci şi de la creşterea tirajelor pe piața de carte românească. De la cultivarea dragostei – spun cumva lucruri aiurea? – pentru literatură. Statul ar putea să aibă, de exemplu, o inițiativă salutară în acest sens: « O revistă literară oferită gratuit » tinerilor între 18 şi 25 de ani (un abonament pentru un an). Franța a avut de curând o campanie asemănătoare legată de ziarele de actualități şi, în primele 5 zile, s-au înscris aproape 200.000 de tineri. Statul va investi aproximativ 15 milioane de euro în acest proiect. La noi, n-ar costa nici măcar o jumătate de milion. Puteți să faceți socoteala, luând în calcul 15 reviste literare din întreaga țară, să zicem, la prețul de tipar. Aşadar, ce părere aveți despre inițiativa cu titlul « O revistă literară oferită gratuit »?