ÎNFULEC, ÎN FIECARE VARĂ, TOT CE APUC

Sînt tentat să-mi definesc mai întîi noțiunea de străinătate, presupunînd că eu însumi aş fi acel scriitor căruia vă adresați. În primul rînd cred că m-am născut în străinătate (în România anului 1948). Țara în care am văzut lumina zilei nu mai era nici a mea, nici măcar a părinților mei. Era a unor stăpîni dinafara granițelor ei istorice şi, fireşte, a cozilor lor de topor interne. Pînă în 1989 starea de străinătate în propria mea țară era prima mea natură, nu a doua. Aşa că vă întreb, cum era să mai plec în altă străinătate, cînd, de fapt, o respiram acasă, clipă de clipă, prin toți porii ființei mele? Am fost, totuşi, ca să nuanțez, de două ori, pînă în 1989 în străinătatea apropiată. Mai întîi, prin anii ’80, în U.R.S.S.: la Leningrad, la Moscova, la Riga, la Yurmala. Aici străinătatea avea oareşce luciu: Ermitage, Ecaterinski, Nevski Prospect, catedrala Sf. Isaac, Amiralitatea, Neva cu podurile ei de gheață, Riga gotică şi parcă pustie, Moscova cu cetatea Kremlinului ocupată, Muzeul Puşkin. A doua a fost în Ungaria frățească, cam tot în aceeaşi perioadă, într-o delegație a tinerilor scriitori din România, împreună cu Mircea Cărtărescu, Val Condurache, T.D. Savu şi E. Joszef. Am cunoscut o Budapesta maiestuos melancolică şi crepusculară, un Balaton deşi însorit, trist.
Cum locuiesc la Arad, Ungaria va fi un spațiu prietenos, tot mai minuțios explorat cultural încă din primele zile de după decembrie ’89: Gyula / Jula (principala reşedință a românilor din țara vecină, aflat la nici 50 de km de Arad), Bekescsaba, Szeged, Pecs, Esztergom, fireşte, des, Budapesta.
În 1997 am aterizat în Beijing, oarecum surprinzător, alături de poetul Ion Mircea, de criticii Alex Ştefănescu şi Cornel Ungureanu, de prozatorul Eugen Uricaru, într-o delegație a Uniunii Scriitorilor din România, la invitația celei similare din China, în speță a celei din provincia Yunnan. Am încercat acolo o adecvare a Chinei mele livreşti – atîta cîtă e – la realitatea chineză însăşi a anului 1997. O primă constatare, o primă surpriză: nici măcar China Nouă (Populară), cu tot radicalismul ei ideologic, n-a reuşit să radieze o Chină veche, culturală, profundă. Spiritul ei originar, viu, fluent părea intact.
În ultimii ani, călătoresc avid spre a recupera măcar ceva, ceva după cei 41 de ani pierduți în izolare, în recluziune comunistă. Înfulec, recunosc, uneori, pe nemestecate, în fiecare vară, tot ce apuc: o dată Parisul, Valea Loarei, sudul Franței, Strasbourg-ul. Altă dată, scurte desanturi în Peninsula Iberică: Madrid, Salamanca, Toledo, Barcelona, Valencia, Lisabona, Fatima. Alteori Germania spiritului pur: Heidelbergul, Münchenul, Berlinul. În alt an țările de Jos: Bruxelles, Brugges, Anvers, Amsterdam. Chiar şi nordul, cu minunea lui care e Copenhaga. Să nu uit Italia: Veneția, Verona, Padova, fireşte Roma. Anul acesta (2009) însă am bătut mărunt Toscana (în primul rînd Florența, dar şi San Gimigniano, Pisa, Siena, Carrara), apoi Liguria cu al său paradisiac Cinque Terre (Golfo dei Poeti), unde au scris opere majore nu doar romanticii, în primul rînd Lord Byron – ci şi Eugenio Montale), Lombardia (m-a fascinat în primul rînd Bergamo cel vechi, cel de sus), dar şi Tirolul de Sud cu fascinanta lui Valle Gardina, cu munții Dolomiți, cu Seceda, Selva, Prodoi, Cortina, fireşte cu Bolzano.
Aşa am început, după cum se vede, să-mi diminuez sentimentul că nu mai sînt străin la mine acasă: pornind tocmai din exterior, din afara granițelor, spre acasă.